Drepturile Omului - NECESITATE SOCIALĂ în contextul pandemiei COVID-19

Discursul despre drepturile omului se raportează, în primul rând, la valorificarea esenței umane având drept coordonate egalitatea, demnitatea și solidaritatea. Suscitând controverse încă de la originile lor, drepturile omului    s-au impus ca repere firești ale omului și ale existenței sale în societate, fiind supuse unui cadru evolutiv de ființare.Astfel, deși virulente prin forța transformativă pe care o exercită asupra societății, drepturile omului sunt supuse, la rândul lor, provocărilor sociale, dintre care cea mai recentă este pandemia COVID-19.

Criza generată la nivel mondial de pandemia COVID-19 nu chestionează însăși esența drepturilor omului însă produce repercusiuni asupra modului de exercitare al acestora prin limitările și restricționările de care drepturile omului sunt susceptibile.

La nivel internațional, Principiile de la Siracusa1 iar la nivel național, Constituția României2 explicitează circumstanțele specifice în funcție de care operează limitarea drepturilor și libertăților indivizilor, fiind necesar în acest sens a se ține cont de standardele egalității și nediscriminării, precum și de proporționalitate și legalitate. În tot cazul, limitările și restricționările vor opera pe un orizont de timp limitat, adiacent crizei care le-a determinat, primum tempus.

Odată declanșată criza COVID-19, traseul drepturilor omului se înscrie într-o logică atipică, unele coordonate preschimbându-și rațiunea de a fi: dacă la momentul instituirii lor formale prin proclamarea Declarației Universale a Drepturilor Omului prerogativele individului erau privite ca revoluționare, reprezentând triumful individului asupra conducerii autocrate, în contextul pandemiei, drepturile omului reprezintă un aspect sensibil al societății în realizarea căruia autoritățile publice trebuie să dovedească un fin echilibru.

De la hegemonia drepturilor omului, la usus et abusum pandemiei COVID-19, ”revoluția drepturilor omului” se reconfigurează, mutându-și centrul de greutate asupra asigurării unui nivel cât mai ridicat de protecție al individului în situația instituirii de limitări și restricții.

După cum susținea Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, Michelle Bachelet, pandemia COVID-19 nu amenință doar dreptul la dezvoltare- ca prerogativă-premisă a drepturilor omului; aceasta este susceptibilă de a produce creșterea instabilității, a dezordinii și a conflictului – de aceea, situațiile de urgență nu sunt un cec în alb pentru a încălca obligațiile asumate de state în materia drepturilor omului3.

Este clar că, în logica reconfigurării invocate mai sus, drepturile omului sunt plasate între Scylla și Caribda, autoritățile fiind nevoite să concilieze realizarea drepturilor individuale și a drepturilor colective, să medieze între sfera de aplicare a restricțiilor și a limitărilor și sfera de aplicare a drepturilor omului, să reunească sub aceleași auspicii acțiunile de intervenție sanitară cu acțiunile de menținerea a solidarității și ajutorării reciproce la nivelul comunității umane.

Aceeași viziune a concilierii între disfuncții este avansată de Directorul General al Organizației Mondiale a Sănătății care atestă că toate statele trebuie să atingă un echilibru între protecția sănătății, minimalizarea crevaselor economice și sociale și respectarea drepturilor omului4.

Deși criza COVID-19 afectează valorile comune ale umanității, nucleul dur al acestora, pe coordonatele nou stabilite, vizează protecția vieții, sănătății și a demnității indivizilor. Privitor la această problematică, Comitetul Consiliului Europei având competențe în domeniul bioeticii, reiterează că, în centrul oricărei decizii medicale trebuie să se regăsească respectul pentru demnitatea umană și drepturile omului cu atât mai mult cu cât serviciile medicale și activitățile de cercetare din domeniul medical sunt supuse unor presiuni deosebite în această perioadă5.

Potrivit Comitetului, dispozițiile Convenției privind drepturile omului și biomedicina6 abordează conexiunea dintre criza sanitară și protecția și promovarea drepturilor omului în temeiul următoarelor principii: (1) asigurarea accesului la asistență medicală pe criteriile egalității și nediscriminării, cu luarea în considerare a resurselor medicale imitate cu scopul protecției grupurilor vulnerabile precum femei, persoane vârstnice, persoane cu dizabilități, refugiați, migranți, azilanți; (2) protejarea conform unor norme speciale a datelor referitoare la starea de sănătate care sunt esențiale în lupta împotriva pandemiei COVID-19; (3) orice restricții privind exercitarea drepturilor ar trebui să fie prevăzute de lege și să vizeze protejarea intereselor colective, inclusiv a sănătății publice; (4) condiții speciale pot fi aplicabile anumitor urgențe clinice, cum ar fi cele cu care se confruntă profesioniștii din domeniul sănătății în contextul crizei COVID-19; (5) drepturile persoanelor angajate în cercetări care vizează dezvoltarea unor măsuri terapeutice și preventive adecvate, ar trebui protejate7.

Abordarea plurivalentă a efectelor negative ale pandemiei COVID-19 implică un angajament complex în care își exercită atribuțiile autoritățile naționale, societatea civilă dar și instituțiile naționale cu mandat în domeniul promovării și protejării drepturilor omului.

Astfel, rolul instituțiilor naționale de drepturile omului în prevenirea și combaterea consecințelor pandemiei COVID-19 poate fi evidențiat prin : îndrumări și orientări adresate guvernelor statelor cu privire la stabilirea unui model de reacție la pandemie, fundamentat pe protecția drepturilor omului; consiliere oferită autorităților naționale în vederea adoptării de măsuri specifice pentru protejarea grupurilor vulnerabile din societate; monitorizarea implementării măsurilor de urgență medicală și a aplicării dreptului la sănătate în mod particular; diseminarea informațiilor referitoare la gestionarea pandemiei în rândul titularilor de drepturi astfel încât orice măsură adoptată în perioada pandemiei să fie supusă scrutării din perspectiva principiilor deschiderii și transparenței.

Actualitatea drepturilor omului rămâne un crez de netăgăduit în combaterea pandemiei COVID-19.

Uniți de credința realizării drepturilor și libertăților indivizilor în pofida dificultăților, autoritățile și instituțiile publice, cetățenii, actorii reprezentativi ai societății civile și instituțiile naționale de drepturile omului trebuie să întreprindă demersuri convergente cu abordarea bazată pe drepturile omului.

În acord cu explicațiile experților ONU, abordarea bazată pe drepturile omului reprezintă cadrul conceptual propice pentru procesul de dezvoltare umană care se fundamentează pe cadrul normativ internațional al drepturilor omului și este orientat, din punct de vedere operațional, către promovarea și protejarea drepturilor omului8.

Problematica drepturilor omului deține un locus standi independent, nefiind susceptibilă de soluționări categorice; aceasta ființează sub semnul potențialității, fiind sensibilă la abordări flexibile și cuprinzătoare înlăuntrul cărora echilibrul, diligența și solidaritatea umană trebuie să primeze.

În studiul drepturilor omului, pandemia COVID-19 este un pretext atât pentru reevaluarea cadrului instrumentelor juridice internaționale și regionale de profil cât și pentru reevaluarea cadrului social. Cu privire la acest din urmă aspect, apreciem că pandemia COVID-19 este un mijloc pentru reconstrucția individuală și reconstrucția societală în sensul reorientării către valorile umanismului, ale Păcii, Binelui, Toleranței și a multor altora.

1 septembrie 2020

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna


 

1. UN Commission on Human Rights, The Siracusa Principles on the Limitation and Derogation Provisions in the International Covenant on Civil and Political Rights, 28 September 1984, E/CN.4/1985/4, available at: https://www.refworld.org/docid/4672bc122.html [accessed 31 August 2020].
2. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, republicată de Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare.
3. COVID-19 pandemic – Informal briefing to the Human Rights Council Statement by Michelle Bachelet, UN High Commissioner for Human Rights, 9 April 2020.
4. WHO, Director General, Media Briefing, March 11. Available at https://www.who.int/dg/speeches/detail/who-director-general-s-opening-remarks-at-the-media-briefing-on-covid-19–11-march-2020 (accessed April 2020).
5. Strasbourg, 14 April 2020 DH-BIO/INF(2020), COMMITTEE ON BIOETHICS (DH-BIO)DH-BIO Statement on human rights considerations relevant to the COVID-19 pandemic.
6. Adoptată la 4 aprilie 1997, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 28 februarie 2001.
7. Pentru detalii suplimentare, a se consulta https://www.coe.int/en/web/bioethics/-/covid-19-human-rights-principles-must-guide-health-decisio-1, accesat la data de 1 septembrie 2020, orele 9:48 a.m.
8. Conform informațiilor accesate la adresa https://unsdg.un.org/2030-agenda/universal-values/human-rights-based-approach, la data de 1 septembrie 2020, orele 11:01 a.m.

Eu, Robotul! Actualitatea Unei Dihotomii: Drepturile Omului v. Drepturile Roboților

1. Context și provocări[1]

Perioada pe care în prezent o parcurge omenirea, numită și a Patra Revoluţie Industrială[2], și care este marcată de progrese în ritm geometric în domenii de vârf tehnologic, cum sunt robotica, inteligența artificială, nanotehnologia, calculul cuantic, biotehnologia, internetul lucrurilor, internetul industrial al lucrurilor, consensul descentralizat, tehnologiile wireless a cincea generație (5G), imprimare 3D și vehicule complet autonome, ridică preocupări din ce în ce mai consistente cu privire la efectele asupra structurii și funcționalității societății,  în general, dar și referitor la respectarea drepturilor omului, în special, în contextul interacțiunii tot mai complexe și mai profunde dintre om și mașină în formele sale cele mai evaluate (roboți, inteligență artificială[3]).

Valori și principii fundamentale în materia drepturilor omului, astfel cum sunt în prezent structurate la nivel internațional, și amintim exemplificativ demnitatea umană, egalitatea și justiția și echitatea, nediscriminarea, respectarea vieții private și protecția datelor, vor suferi completări și nuanțări de sens.

Totodată, în discuție nu este numai problematica drepturilor omului în raport cu roboții tot mai performanți, ci și aceea a drepturilor acestora în contextul în care autonomia tot mai largă și capacitatea de a învăța din experiență și prin interacțiune,  nu peste mult timp aceștia vor evolua către entități de tip persoane non-umane.

De aceea, se ridică tot mai pregnant și necesitatea reglementării mai clare a aspectelor referitoare la răspunderea și responsabilitatea celor implicați în industriile de profil, dar și cu privire la activitățile și deciziile pe  care roboții le iau, cu deosebire când nu sunt sub controlul direct al oamenilor. Domeniile în care roboți tot mai performanți devin o prezență tot mai constantă  sunt tot mai diverse, și putem exemplifica cu cel industrial, transporturi (vehicule autonome) medical, juridic, militar (inclusiv, din păcate, așa-numiții roboți-ucigași), asistență personală, chiar și artă.

2. Conștientizări, conceptualizări, principii

La nivelul Consiliului Europei,  Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției (CEPEJ)[4] a adoptat, la 4 decembrie 2018, Carta etică europeană privind utilizarea inteligenței artificiale în sistemele judiciare și mediul lor[5], ce stabilește stabilește cinci principii etice și este destinată să servească drept ghid pentru factorii de decizie, legislatorii și profesioniștii justiției atunci când se ocupă de inteligența artificială.

Cele 5 principii stabilite de Carta etică europeană privind utilizarea inteligenței artificiale în sistemele judiciare și mediul lor sunt următoarele:

  • Principiul respectării drepturilor fundamentale: asigurarea proiectarea și implementarea instrumentelor și serviciilor inteligență artificială care sunt compatibile cu drepturile fundamentale.
  • Principiul nediscriminării: prevenirea în mod special a creării  sau consolidării discriminării între indivizi sau grupuri de indivizi.
  • Principiul calității și securității: în ceea ce privește prelucrarea deciziilor judecătorești și a datelor judiciare, utilizarea de surse certificate și date intangibile cu modele proiectate într-o manieră multidisciplinară, într-un mediu tehnologic sigur.
  • Principiul transparenței, neutralității și integrității intelectuale: permite accesibilitatea și inteligibililitatea metodologiilor de prelucrare a datelor, autorizează auditele externe.
  • Principiul controlului utilizatorului: interzicerea unei abordări prescriptive și permite utilizatorului să fie un actor în cunoștință de cauză și stăpân pe alegerile sale.

La nivelul Uniunii Europene este de amintit  Rezoluţia Parlamentului European din 16 februarie 2017 conţinând recomandări adresate Comisiei referitoare la normele de drept civil privind robotica (2015/2103(INL))[6]. Temeiul adoptării acestei rezoluții îl constituie realitatea  noii revoluții industriale în care roboții, boții, androizii și alte materializări ale inteligenței artificiale  are implicații și efecte juridice și etice  ce trebuie luate în considerare[7].

Aceste implicaţii, menționate în Introducerea documentului,   sunt directe, atât asupra pieței muncii  datorate roboticii și a învățării automatizate, cât și asupra locurilor de muncă, iar  „utilizarea la scară largă a roboticii va determina ca locurile cu calificare mai redusă din sectoarele ocupaționale să fie mai vulnerabile la extinderea automatizării”.

Un semnal de alarmă vizează structura societăţii care va suferi și ea modificări, prin posibilitatea  polarizării  excesive şi sporirea diferenţelor dintre săraci şi bogaţi „în faţa unor divizări crescânde a societăţii, cu o clasă de mijloc în scădere, dezvoltarea roboticii putând conduce la o concentrare acută a bogăţiei şi a influenţei în mâinile unei minorităţi”.

De aceea, este necesar a se lua măsuri în vederea  asigurării  nediscriminării, respectării garanțiilor procedurale, transparenței  și inteligibilității proceselor decizionale.

Evoluţiile pe plan economic trebuie însă subsumate unor principii etice şi juridice, fiind important pentru început să se înceapă cu aspecte de răspundere civilă.

Dat fiind, că pe o perioadă apreciată în document  ca fiind îndelungată, deși având în vedere ritmul accelerat de progres în domeniu s-ar putea ca ea să fie mai constrânsă,  inteligența artificială va putea depăși capacitatea intelectuală umană, evoluțiile din robotică și IA pot și ar trebui concepute în așa fel încât să protejeze demnitatea, autonomia și autodeterminarea persoanelor.

Și aici, suntem deja la interferența dintre realitate și literatura științifico-fantastică. De altfel,  Rezoluția invocă în mod expres legile lui Asimov[8] care îi vizează pe proiectanții, producătorii și operatorii roboților, inclusiv a celor cu autonomie integrată și capacitate individuală de învățare, pentru a susține necesitatea adoptării de norme care să reglementeze în special răspunderea, transparența și responsabilitatea, reflectând valorile specific europene și valorile umaniste universale care caracterizează contribuția europeană adusă societății.

În prezent,   roboții sunt capabili de activități care, de obicei, erau desfășurate exclusiv de oameni, iar dezvoltarea unor anumite caracteristici autonome și cognitive – de exemplu, capacitatea de a învăța din experiență și de a lua decizii în mod aproape independent – i-a apropiat din ce în ce mai mult de agenții care interacționează cu mediul și care sunt în măsură să-l modifice în mod semnificativ.  Ca atare, răspunderea juridică ce decurge dintr-o acțiune dăunătoare a unui robot devine o chestiune esențială.

Rezoluția precizează că,  cu cât roboții sunt mai autonomi, cu atât mai puțin pot fi considerați doar simple instrumente la dispoziția altor actori (cum ar fi producătorul, operatorul, proprietarul, utilizatorul etc. În schimb, apar întrebări privind măsura în care normele obișnuite privind răspunderea sunt suficiente sau dacă sunt necesare principii și norme noi, care să ofere claritate privind răspunderea juridică a diferiților actori pentru actele și omisiunile roboților atunci când cauzele nu pot fi imputate unui actor uman anume sau privind măsura în care actele sau omisiunile roboților care au provocat prejudicii ar fi putut fi evitate.

Nu în ultimul rând, pe măsura evoluțiilor tehnologice tot mai profunde, autonomia roboților va ridica problema naturii lor în contextul actualelor categorii juridice sau a necesității creării unei noi categorii, cu propriile sale caracteristici și implicații.

Un principiu important subliniat este acela conform căruia dezvoltarea roboticii ar trebui să se orienteze spre completarea capacităților umane și nu spre înlocuirea lor. Totodată, este esențial să se garanteze că, în dezvoltarea roboticii și a IA, oamenii au control asupra aparatelor inteligente în orice moment.

O atenție specială se consideră că ar trebui acordată eventualității creării unei legături emoționale între om și robot – în special în cazul grupurilor vulnerabile (copiii, persoanele în vârstă sau persoanele cu dizabilități) – și evidențiază problemele ridicate de impactul emoțional sau fizic grav pe care acest atașament emoțional l-ar putea avea asupra utilizatorului uman. Totuși, nu se explicitează de ce acest atașament emoțional ar genera un impact emoțional sau fizic grav. Mai degrabă, efectele ar fi complexe, uneori benefice[9].

De asemenea, o serie de tensiuni și riscuri care trebuie atent analizate din perspectiva siguranței umane, a sănătății și securității, a libertății, a vieții private și demnității, a autodeterminării, nediscriminării și protecției datelor personale (par.10). În textul rezoluției se accentuează asupra faptului că dreptul la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal, consacrate la articolele 7 și 8 din Cartă și la articolul 16 din Tratatul privind funcționarea Uniunea Europeană (TFUE), se aplică în toate sferele roboticii. De asemenea, este necesară clarificarea, în cuprinsul cadrului de punere în aplicare a Regulamentului general privind protecția datelor, a normelor și criteriilor privind utilizarea camerelor de luat vederi și a senzorilor roboților (par.20).

Ulterior adoptării Rezoluției Parlamentului European, au fost elaborate o serie de studii menite să dezvolte principiile enumerate în aceasta. Astfel, în opiniile specialiștilor, inteligența artificială fiabilă, care să inducă încredere în dezvoltarea tehnologiei și în aplicațiile acesteia, ar trebui să acopere  trei componente: 1. să fie legală, asigurând respectarea tuturor legilor și a reglementărilor aplicabile; 2. să fie etică, asigurând respectarea principiilor și a valorilor etice; 3. să fie solidă, atât din perspectivă tehnică, cât și socială, deoarece, chiar dacă au intenții bune, sistemele IA pot provoca daune neintenționate.[10]

O serie de principii etice asociate dezvoltării inteligenței artificiale  își au originile în drepturile fundamentale, astfel cum sunt reținute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,  iar  acestea  trebuie să fie respectate pentru a asigura faptul că sistemele IA sunt dezvoltate, implementate și utilizate în mod fiabil de către  cei își desfășoară activitatea în domeniu: (i) respectarea autonomiei oamenilor; (ii) prevenirea daunelor; (iii) echitatea; (iv) explicabilitatea. Astfel, Respectarea autonomiei oamenilor este asociată cu dreptul la demnitate umană și la libertate (reflectate în articolele 1 și 6 din Cartă). Prevenirea daunelor este strâns legată de protecția integrității fizice sau psihice (reflectată în articolul 3). Echitatea este legată de drepturile la nediscriminare, solidaritate și justiție (reflectate în articolele 21 și următoarele). Explicabilitatea și responsabilitatea se referă la drepturile referitoare la justiție (reflectate în articolul 47)[11].

Obiectivul central este acela al promovării unei inteligențe artificiale centrate pe om care urmărește să asigure faptul că valorile umane sunt centrale pentru modul în care sistemele IA sunt dezvoltate, implementate, utilizate și monitorizate, prin asigurarea respectării drepturilor fundamentale, inclusiv a celor prevăzute în Tratatele Uniunii Europene și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, toate acestea fiind reunite prin trimitere la un fundament comun care își are originile în respectarea demnității umane, ființa umană beneficiind de un statut moral unic și inalienabil.[12]

3. Statutul de persoană electronică responsabilă

Propunerea care după adoptarea rezoluției a generat și reacții în mediul științific și nu numai, este aceea a “creării unui statut juridic specific pentru roboți, astfel încât cel puțin cei mai sofisticați roboți autonomi să poată avea un statut de persoană electronică responsabilă pentru repararea prejudiciilor pe care le cauzează și să poată fi aplicată eventual personalitatea electronică în cazurile în care roboții iau decizii autonome sau interacționează independent, în alt fel, cu terți (par.59 lit.f.).

Acest statut de persoană electronică se referă, într-o opinie, la “tratarea roboţilor ca pe o corporație, o persoană juridică ce are unele drepturi și obligații care sunt pur instrumentale pentru a urmări un interes economic specific unei ființe umane”[13].

Această idee a fost respinsă într-o scrisoare deschisă a unui grup de experți în robotică și inteligență artificială,  proiectele de a acorda roboţilor statut juridic fiind apreciate ca fiind  “absurde şi nu sunt pragmatice”, și în măsură să ducă la  încălcarea drepturilor omului[14].

Autorii scrisorii considerau că “Un statut juridic pentru un robot nu poate deriva din modelul de persoană fizică, deoarece robotul ar deține atunci drepturile omului, cum ar fi dreptul la demnitate, dreptul la integritatea acestuia, dreptul la remunerare sau dreptul la cetățenie, deci în confruntare directă cu drepturile omului. Aceasta ar fi în contradicție cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale.[15]

În anul 2017, știrea că robotul umanoid Sophia a primit cetățenia în Arabia Saudită a stârnit multe comentarii[16], unele apreciative, altele atrăgând atenția că aceasta primea mai multe drepturi decât femeile care trăiesc în aceeași țară[17].

Subiectul va trebui dezvoltat cu argumente logico-juridice și nu emoționale. Negarea oricăror drepturi în beneficiul roboților ar fi „în contra unuia dintre principiile moderne ale umanității noastre, și anume  acela de a respecta ființele care posedă suficientă inteligență încât să fie conștiente și încercăm să nu le facem rău”. Ne aflăm, de fapt, în fața unei dileme morale: are cineva dreptul moral de a fi stăpân peste entități inteligente? Până la urmă, așa cum corect s-a apreciat,  “întrebarea despre drepturile roboților este, fundamental, despre noi și despre felul nostru de a ne aroga, sau nu, dreptul de a deține entități inteligente.” [18]

Este adevărat că, în prezent, sistemele de inteligență artificială nu au ajuns încă la nivelul la care să asigure roboților o totală autonomie care să se sublimeze în conștiința propriei identități. Dar, la momentul când această evoluție tehnologică va deveni realitate, indiferent de funcționalitatea primară destinată, interrelaționarea nu va mai fi una simplă de la om la mașină, ci de la om la o entitate non-umană, cu statutul pe care epoca respectivă îl va stabili[19].

Putem spune că în prezent, societatea umană se confruntă cu tensiunile exercitate de două forțe care, în contextul unui climat asimetric, urmăresc să își stabilească hegemonia. Pe de o parte, sistemele robotice implementate în mod susținut, re-evaluează unele standarde ale drepturilor omului care, până în momentul actual, au fost legitimate pe filiera dreptului natural. Pe de cealaltă parte, drepturile omului reiterează valorile demnității, egalității și solidarității umane, urmărind adaptarea lor la cerințele noilor tehnologii. Evoluția relațiilor dintre cei doi hegemoni este așezată în zodia curiozității : poate subzista omenirea în eventualitatea impunerii unui singur hegemon sau îngemănarea exigențelor ambilor într-un binom hibrid va fi scenariul viitorului?

Prof. univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Mai pe larg, a se vedea, Nicolae Voiculescu, I Robot ! The lawfulness of a Dichotomy: Human rights v. Robots’ rights, în Proceedings of the International Conference of Law, European Studies and International Relations, Editura Hamangiu, București, 2020, pp. 3-14.

[2] Sintagmă introdusă pentru prima dată de Klaus Schwab, președintele executiv al Forumului Economic Mondial, într-un articol din 2015 (Foreign Affairs, The Fourth Industrial Revolution.What It Means and How to Respond, December 12, 2015, https://www.foreignaffairs.com/articles/2015-12-12/fourth-industrial-revolution). Autorul include în această a patra epocă tehnologii care combină hardware, software și biologie (sisteme cyber-fizice),  și subliniază progresele în comunicare și conectivitate.

[3] „Sistemele de inteligență artificială (IA)” sunt sisteme software (și, eventual, hardware) proiectate de oameni, care, dacă li se dă un obiectiv complex, acționează în dimensiunea fizică sau digitală, percepând mediul prin intermediul preluării datelor, prin interpretarea datelor structurate sau nestructurate colectate, prin raționarea cu privire la cunoștințe sau prin prelucrarea informațiilor obținute din aceste date și prin deciderea celei/celor mai bune acțiuni care trebuie întreprinse pentru a realiza obiectivul dat. Sistemele IA pot fie să utilizeze reguli simbolice, sau să învețe un model numeric și, de asemenea, își pot adapta comportamentul analizând modul în care mediul este afectat de acțiunile lor anterioare. Comisia Europeană, Grupul de experți la nivel înalt privind inteligența artificială,  Orientări în materie de etică pentru o inteligență artificială (IA) fiabilă , Brussels, 2019, p.46.

https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/ethics-guidelines-trustworthy-ai

[4] Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției (CEPEJ) a fost înființată  la sfârșitul anului 2002 de către Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei și acționează prin activitățile ei pentru îmbunătățirea calității și eficienței sistemelor judiciare europene și consolidarea încrederii utilizatorilor instanțelor în astfel de sisteme.

[5] https://rm.coe.int/ethical-charter-en-for-publication-4-december-2018/16808f699c

[6] Published: 2017-02-16, CELEX : 52017IP0051

https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-8-2017-0051_RO.html?redirect

[7] A se vedea, Nathalie Nevejans, European civil law rules in robotics, Study,  European Parliament’s Legal Affairs Committee, PE 571.379, Brussels

https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2016/571379/IPOL_STU(2016)571379_EN.pdf

[8] (1)Un robot nu trebuie să cauzeze vreun rău unei ființe umane și nici să permită, prin inacțiune, ca unei ființe umane să i se facă vreun rău. (2) Un robot trebuie să se supună ordinelor date de ființele umane, cu excepția cazului în care acestea sunt în contradicție cu prima lege. (3) Un robot trebuie să-și apere propria existență, atât timp cât acest lucru nu contravine primei și celei de a doua legi.  Legea supremă: (0)Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanității sau să permită prin neintervenție ca umanitatea să fie pusă în pericol (a se vedea Isaac Asimov, I Robot, Runaround, 1943, https://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_trei_legi_ale_roboticii)

[9] În Japonia, de exemplu, sunt destul de uzuali roboții ce prestează servicii pentru persoanele vârstnice, preluând și atribuții de socializare. Vezi, Revoluție tehnologică. Japonia înlocuiește OAMENII cu ROBOȚI  în industria geriatrică, Autor: Codrin Dobrescu, Evenimentul zilei, 6 februarie 2018. La fel, este interesantă problematica dezvoltării unor roboți sexuali, despre care, din pudoare, se vorbește mai puțin. În cazul acesta, s-a considerat că ne raportăm la   „intimitate și tehnologie, computere și psihologie, dragoste si biologie”. Este vorba  și despre „singurătate și companie, lege și etică, confidențialitate și comunitate. Dar, cel mai mult, este despre ce înseamnă să fii uman într-o lume a mașinilor”. Vezi, Kate Devlin,  Turned On, https://mindcraftstories.ro/index.php/2019/06/03/minunata-lume-noua-a-robotilor-sexuali/

[10] Comisia Europeană, Grupul de experți la nivel înalt privind inteligența artificială,  Orientări în materie de etică pentru o inteligență artificială (IA) fiabilă , Brussels, 2019, p.6.

https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/ethics-guidelines-trustworthy-ai

[11] Idem, p.13.

[12] Aceasta implică, de asemenea, luarea în considerare a mediului natural și a altor ființe care fac parte din ecosistemul uman, precum și o abordare durabilă care permite prosperitatea generațiilor viitoare, Idem, p.47.

[13] Andrea Bertolini , RoboLaw: Reglementarea roboticii, 07/02/2017

https://multimedia.europarl.europa.eu/ro/robolaw-regulating-robotics_B01-ESN-170207INT_ev

[14] Alice Cuddy,  Robot rights violate human rights, experts warn EU. COMMENTS, 13/04/2018

https://www.euronews.com/2018/04/13/robot-rights-violate-human-rights-experts-warn-eu

[15] Open letter to the European Commission artificial intelligence and robotics,

http://www.robotics-openletter.eu/

[16] Mindy Weisberger,  Lifelike ‘Sophia’ Robot Granted Citizenship to Saudi Arabia, October 30, 2017,

https://www.livescience.com/60815-saudi-arabia-citizen-robot.html

[17] Robert David Hart, Robot human rights. Saudi Arabia’s robot citizen is eroding human rights, February 14, 2018, https://qz.com/1205017/saudi-arabias-robot-citizen-is-eroding-human-rights/

[18] Drepturile roboților: da sau nu și, dacă da, câte?

[19] A se vedea și: Phil McNally and Sohail Inayatullah,  The Rights of Robots:Technology, Culture and Law in the 21ST Century, http://www.metafuture.org/Articles/TheRightsofRobots.htm

Kurt Marko, Robot rights – a legal necessity or ethical absurdity?, January 3, 2019

https://diginomica.com/robot-rights-a-legal-necessity-or-ethical-absurdity

Drepturile omului și drepturile animalelor – expresii diferite ale aceleiași efigii?

Din fericire, noi, oamenii, nu suntem singuri pe Pământ! Alături de noi, lumea animală ne-a însoțit din totdeauna, deși de cele mai multe ori am ignorat-o, dacă nu ne-am raportat la ea cu brutalitate și lipsă de respect și înțelegere față de ființele vii. Lucrurile par să nu se fi schimbat prea mult dacă luăm în considerare cifrele alarmante ale accelerării extincției ale speciilor animale, efect al acțiunilor nesustenabile ale oamenilor.  Este nevoie de înțelegerea și asimilarea unui adevăr care devine din ce în ce mai evident, și anume că drepturile omului și ale animalelor sunt puternic interdependente, și că revine omului, ca ființă aflată în vârful piramidei trofice, să dovedească responsabilitate și empatie pentru animale, așa cum și acestea, fie domestice sau sălbatice, le-au dovedit în repetate rânduri față de noi…În rândurile de mai jos sunt prezentate o serie de norme și standarde adoptate la nivel internațional care sunt menite să contribuie la concretizarea acestor firești deziderate. 

*

Teoria și practica drepturilor omului recunosc individul ca subiect central al demersurilor autorităților publice, acesta fiind titularul indiscutabil al prerogativelor fundamentale care se impun erga omnes și implică ranforsare din partea statului. Reiterând teza dreptului natural conform căreia oamenii au drepturi în virtutea umanității lor, domeniul drepturilor omului prezintă multiple incertitudini în privința posibilității recunoașterii, în favoarea animalelor, a unor drepturi de sine stătătoare.

Principala incertitudine care planează asupra recunoașterii drepturilor animalelor ca arie tematică autonomă, circumscrisă domeniului mai vast al drepturilor omului, rezidă în identificarea unei legitimități etice și a unei logici juridice în favoarea acestora. Respectiv, cum poate fi aplicată definiția clasică a dreptului în virtutea căreia acesta este asociat unei posibilități oferite individului de a adopta o anumită conduită în acord cu propria conștiință unei categorii biologice aparte, a cărei conștiință de sine, aptitudine cognitivă și emoțională sunt (cel puțin!) chestionate. O perspectivă pertinentă de abordare a acestei problematici este avansată de autorul Cass R. Sunstein care în lucrarea The rights of animals construiește următorul raționament: dacă înțelegem dreptul ca fiind posibilitatea acordată oricărei ființe de a fi ocrotită de un rău – posibilitate care prezintă în mod corelativ obligația statului de a oferi protecția necesară printr-un cadru normativ articulat, atunci această posibilitate se cuvine a fi interpretată atât în favoarea oamenilor cât și în favoarea animalelor dat fiind faptul că ambele categorii sunt vulnerabile în fața dezastrelor.[1]

Astfel, protecția juridică a animalelor se justifică prin protecția acestora de orice rău sau daună – aspect transpus în reglementările juridice regionale și internaționale prin conceptul bunăstarea animalelor.

La nivelul Organizației Națiunilor Unite a fost inițiat, în anul 2007, documentul programatic cu titlul Declarația Universală asupra Bunăstării Animalelor[2] care instituia, la nivel principial, cele 5 libertăți ale animalelor sub următoarea formulare: eliberarea de foame, sete și malnutriție; eliberarea de frică și suferință; eliberarea de disconfort fizic și termic; eliberarea de durere, răni și boli;  libertatea de a manifesta modele normale de comportament. Conștientizând implicațiile experimentelor pe animale asupra mediului de afaceri, statele membre ONU au achiesat la inserarea în cuprinsul Declarației, a unor principii referitoare la posibilitatea utilizării animalelor în activitățile experimentale: reducerea numărului de animale, rafinarea metodelor experimentale și înlocuirea animalelor cu tehnici neînsuflețite în procesul de experimentare. În anul 2018, Asociația Global Animal Law a elaborat un prim draft al Convenției ONU asupra Sănătății și Protecției Animalelor[3] care dezvoltă prevederile Declarației și  clarifică unele concepte centrale precum sănătatea animalelor[4], protecția animalelor[5] și bunăstarea animalelor[6].

Remarcăm că, în conținutul Convenției, sunt explicitate atât principiile fundamentale aplicabile animalelor cât și principiile care guvernează dreptul animalelor. Cadrul principial este generos întrucât prin intermediul acestuia se operează descrierea specificului animal ca entitate biologică și cadrul prerogativelor juridice corespondente acestuia.

După cum am precizat anterior, principiile aplicabile animalelor, ca entități biologice, au un caracter preponderent descriptiv, subliniind caracteristicile animalelor: Animalele sunt ființe simțitoare care posedă valoare intrinsecă. Sensibilitatea înseamnă că atât individul uman cât și animalul au capacitatea de a exprima sentimente pozitive și negative. Suferința nu este doar fizică, ci poate fi și psihologică (rezultată din stres, izolare, separare etc.). Principiul precauției ar trebui utilizat astfel încât beneficiul îndoielii cu privire la simțire să fie acordat majorității speciilor de nevertebrate despre care nu se știe încă a fi simțitoare. Prin urmare, nimeni nu ar trebui să provoace suferință animalelor nevertebrate, deoarece acestea sunt potențial simțitoare, chiar dacă acest lucru nu este încă dovedit științific. Valoarea intrinsecă a unui animal înseamnă că animalele ar trebui să fie considerate ființe senzitive individuale, având o valoare adecvată în sine, în pofida valorii lor instrumentale pentru ființele umane. Demnitatea animalului constă în valoarea inerentă a animalului, care trebuie respectată în fiecare interacțiune. Dacă orice suferință impusă animalului nu poate fi justificată de interese superioare, aceasta constituie o ignorare a demnității animalului. Suferința este impusă animalului atunci când este cauzată de durere sau rău. Animalele nu trebuie expuse la anxietate sau umilință. În plus, demnitatea animalului nu este respectată dacă există interferențe majore cu aspectul sau abilitățile sale sau dacă animalul este instrumentalizat excesiv.[7]

În materia principiilor aplicabile dreptului animalelor, non-cruzimea și bunul tratament sunt prezentate extensiv în articolul 4 : Toate părțile contractante ar trebui să ia măsurile adecvate pentru a pune capăt cruzimii evitabile față de animale și pentru a promova un tratament compătimitor și uman, respectând pe deplin simțirea, demnitatea și principiile de precauție aplicabile tuturor animalelor. Toate formele de cruzime evitabile față de animale, fie intenționat, fie din neglijență, prin acțiune, permisiune sau omisiune, ar trebui condamnate proporțional. Părțile contractante ar trebui să adopte măsuri adecvate în fiecare legislație națională cu privire la orice fel de acte crude. Protecția animalelor, precum și tratamentul lor compătimitor și uman, ar trebui să fie prezente în fiecare legislație națională și mai ales în constituțiile naționale. Fiecare legislație națională ar trebui să includă obligația de a respecta și trata uman animalele, având în vedere sensibilitatea și demnitatea lor. Aceste obligații privesc nu numai animalele aflate sub responsabilitatea ființelor umane, ci și alte animale afectate de acțiunile umane; inclusiv obligația de a asista animalele aflate în primejdie prin luarea măsurilor adecvate în fiecare circumstanță, pentru a atenua durerea și a facilita bunăstarea maximă posibilă a animalului.[8]   

Conștientizând miza protecției mediului animal, Uniunea Europeană adoptă elemente de legislație secundară cu privire la animalele de fermă. Directiva 98/58[9] declară ca obiectiv central protecția animalelor de fermă în scopul asigurării bunăstării lor. Dispozițiile Directivei subliniază necesitatea protejării animalelor crescute pentru scopuri agricole de dureri, vătămări sau suferințe inutile astfel încât creșterea și dezvoltarea acestor animale să fie realizate în acord cu următoarele cerințe:  animalele trebuie să fie îngrijite de un personal suficient de numeros care deține aptitudinile, cunoștințele și capacitățile profesionale adecvate; toate animalele deținute în sisteme de creștere trebuie să fie inspectate cel puțin o dată pe zi. Animalele rănite sau bolnave trebuie să fie îngrijite fără întârziere și, dacă este necesar, să fie izolate într-o încăpere adecvată; proprietarul animalelor sau deținătorul acestora păstrează un registru care indică toate tratamentele medicale efectuate pentru o perioadă de cel puțin trei ani; oricărui animal, chiar dacă este ținut legat sau închis, trebuie să i se aloce un spațiu suficient care să îi permită acestuia să se deplaseze fără să îi cauzeze suferințe sau vătămări inutile; orice material utilizat la construirea clădirilor trebuie să poată fi curățat și dezinfectat. Circulația aerului, nivelul de pulberi, temperatura și umiditatea ar trebui menținute în limite acceptabile. Animalele ținute în clădiri nu trebuie ținute în permanentă în întuneric, dar nici nu trebuie expuse fără întreruperi la lumină artificială; echipamentele automate sau mecanice care au un rol esențial pentru sănătatea și bunăstarea animalelor trebuie inspectate cel puțin o dată pe zi. În cazul utilizării unui sistem de ventilație artificială, trebuie prevăzut un sistem de rezervă adecvat pentru a garanta reînnoirea suficientă a aerului; animalele trebuie să primească o alimentație sănătoasă și adaptată, în cantități suficiente și la intervale de timp regulate. Orice altă substanță este interzisă, cu excepția celor administrate în scopuri terapeutice sau profilactice sau în scopul tratamentului zootehnic. În plus, instalațiile de alimentare și adăpare trebuie să limiteze riscurile de contaminare; nu trebuie să se practice metodele de creștere care provoacă suferințe sau vătămări, cu excepția cazului în care impacturile acestora sunt minime, temporare sau expres autorizate prin dispozițiile naționale. Niciun animal nu trebuie ținut într-o fermă dacă acest lucru are efecte negative asupra sănătății sau bunăstării sale.[10]

Reglementarea Uniunii Europene este în acord cu prevederile Convenției Consiliului Europei pentru protecția animalelor păstrate în scopuri agricole[11]. Normele Convenției urmăresc asigurarea unui climat legislativ care să stopeze suferințele animalelor și să asigure starea de sănătate a animalelor și echipamente tehnice riguroase utilizate în sistemele intensive de creștere a animalelor. În vederea implementării prevederilor Convenției, este instituit un Comitet responsabil cu următoarele atribuții: elaborarea și adoptarea de recomandări, emiterea de avize consultative, facilitarea soluționării amiabile a dificultăților care pot apărea în aplicarea Convenției, etc. [12]

În același sens cu reglementările analizate anterior, Convenția Consiliului Europei privind Protecția Animalelor la Sacrificare[13] urmărește armonizarea cadrului normativ de la nivel european cu scopul de a institui reguli de sacrificare mai blânde care să asigure un nivel mai ridicat de protecție în favoarea animalelor. Dispozițiile Convenției privesc atât obligațiile corespunzătoare modului de tratare a animalelor din abatoare (avem în vedere, în special, utilizarea echipamentului adecvat pentru descărcare, evitarea brutalizării sau a maltratării animalelor, îngrijirea animalelor care nu sunt sacrificate imediat la sosire) cât și reguli care guvernează operațiunea efectivă de sacrificare (anestezierea animalelor înainte de sacrificare, sacrificarea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu supună animalele unor suferințe inutile).

În centrul preocupărilor Consiliului Europei nu este plasat exclusiv subiectul protecției animalelor domestice. O problematică controversată care ține de etica în cercetarea științifică se referă la protecția animalelor utilizate în scopuri științifice sau experimentale. Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor Vertebrate utilizate în scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice[14] reglementează posibilitatea utilizării experimentelor științifice pe animale în mod subsidiar, doar în ipoteza în care nu există o altă alternativă viabilă. Totuși, în situația în care se impun experimente științifice, animalele utilizate în acest scop trebuie să fie selectate în temeiul unor criterii prestabilite și luându-se în considerare necesitatea de a se evita expunerea respectivelor animale la suferințe.

Pentru atingerea scopului Convenției, articolul 2 reglementează, în mod restrictiv, situațiile în care pot opera  experimentele asupra animalelor: evitarea sau prevenirea bolilor, sau a altor anomalii sau a efectelor acestora la om, animale vertebrate sau nevertebrate sau plante, inclusiv producția și testarea calității, eficacității și siguranței medicamentelor, substanțelor sau produselor; diagnosticarea sau tratarea bolilor, a stării de sănătate sau a altor anomalii sau a efectelor acestora la om, animale vertebrate sau nevertebrate sau plante; detectarea, evaluarea, reglarea sau modificarea condițiilor fiziologice la om, animale vertebrate și nevertebrate sau plante; protejarea mediului; cercetare științifică; educație și instruire; anchete de criminalistică.

Cadrul principial instituit de Consiliul Europei în materia protecției animalelor în contextul experimentelor științifice a fost translatat, mutatis mutandis, în sistemul de drept al Uniunii Europene: Directiva 2010/63/UE[15] impune măsuri de protecție a animalelor utilizate în scopuri științifice sau educative, stabilind, conform articolului 1, următoarele norme: (a) înlocuirea și reducerea utilizării animalelor în proceduri și îmbunătățirea metodelor de creștere, adăpostire, îngrijire și utilizare a animalelor în proceduri; (b) originea, reproducerea, marcarea, îngrijirea și adăpostirea, precum și uciderea animalelor; (c) operațiunile crescătorilor, furnizorilor și utilizatorilor; (d) evaluarea și autorizarea proiectelor ce implică utilizarea animalelor în proceduri. Protecția avansată de Directivă se aplică pe un orizont temporal extins, până la uciderea, relocarea sau returnarea animalelor într-un habitat sau sistem de creștere adecvat. Protecția efectivă oferită animalelor se concretizează în metode de eliminare a durerii, a suferinței, a stresului sau vătămărilor de durată prin utilizarea de anestezice, analgezice sau a altor metode similare.

Dispozițiile analizate în rândurile de mai sus prezintă animalele ca obiect al ocrotirii speciale având în vedere statutul subordonat al acestora (ele fie sunt conservate pentru a fi utilizate în scopuri agricole, pentru a servi drept obiect al cercetării științifice sau cu scopul de a fi sacrificate). Situația animalelor domestice de companie este esențialmente diferită: în cazul acestora drepturile se relativizează dat fiind faptul că acestea sunt în puterea și proprietatea stăpânului lor. Pasivitatea juridică asociată animalelor domestice nu poartă asupra faptului că sunt reificate[16] în raporturile cu oamenii ci derivă din rolul asumat în societate: acela de companion și ”element de ludic” al omului. Protecția animalului de companie față de comportamentele umane susceptibile de a înfrânge demnitatea este o problemă mai sensibilă în cazul animalelor de companie decât în cazul celor utilizate în scopuri agricole: dacă legiuitorul poate elabora norme clare în domenii precum sacrificare sau experimente științifice în funcție de care animalul este ferit de intruziuni și suferințe, situația este particulară dacă legiuitorul urmărește să reglementeze relația dintre animalul de companie și stăpânul său. În cazul din urmă, problematicile sunt multiple – de la metodele de dresaj adecvate demnității animalelor, la interzicerea comportamentelor care ridiculizează animalele, afectându-le bunăstarea psihologică.

Astfel, Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor de Companie[17] reglementează conceptul de bunăstare a animalelor în sens extins, cuprinzând atât obligația stăpânului de a nu supune respectivul animal la suferințe inutile cât și obligațiile de a asigura sănătatea animalelor și de a furniza toate mijloacele necesare pentru acomodarea acestora în gospodăria stăpânului lor: furnizarea unei cantități suficiente de apă și hrană; asigurarea condițiilor necesare pentru a face mișcare; luarea măsurilor pertinente pentru a preveni fuga animalului domestic.

Faptul că animalul domestic este în stăpânirea proprietarului său nu determină, de plano, restricționarea drepturilor cuvenite acestuia. Dimpotrivă, statutul de animal domestic conduce la atribuirea, în sarcina stăpânului, a unor obligații suplimentare de îngrijire a sănătății și de asigurare a bunăstării animalului; Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor de Companie interzice realizarea dresării într-un mod care contravine sănătății și bunăstării animalului, în special prin forțarea acestuia la depășirea abilităților naturale prin utilizarea de mijloace artificiale care produc suferință inutilă.

Deși noțiunea de demnitate a animalelor nu este implementată in expresis în conținutul Convenției,  articolele 9 și 10  reglementează cerințe care asigură, în mod implicit, un trai decent și demn: se interzice utilizarea animalelor de companie în evenimente publicitare exceptând situația în care sănătatea și bunăstarea animalului nu sunt periclitate și dacă nu se aplică tratamente sau dispozitive asupra unui animal cu scopul creșterii sau diminuării nivelului său de performanță. De asemenea, realizarea de operații chirurgicale în scopul modificării aspectului animalului de companie sau în scopuri non curative sunt interzise exceptând situațiile în care un medic veterinar apreciază că procedurile respective sunt necesare din motive medicale.

În revers, statutul de animal sălbatic este în legătură directă cu protecția mediului înconjurător decât cu un ansamblu de drepturi autonome ce decurg din această calitate. Convenția Europeană privind Conservarea Vieții Sălbatice și a Habitatelor Naturale[18] subliniază importanța protecției speciilor vulnerabile și pe cale de dispariție prin elaborarea și adoptarea de măsuri antipoluare, apte să asigure acestora un climat corespunzător de existență.

După modelul normelor internaționale și europene, dreptul românesc a instituit, prin Legea nr. 205/2004[19] cadrul normativ având ca obiect protecția animalelor care cuprinde norme ce interzic cruzimea și relele tratamente- acte care, în înțelesul Legii nr. 205/2004 se referă la: omorârea animalelor, cu intenţie; practicarea tirului pe animale domestice sau captive; organizarea de lupte între animale sau cu animale; folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla agresivitatea; folosirea de animale pentru expoziţii, spectacole, publicitate, realizare de filme şi în scopuri asemănătoare, dacă aceste activităţi le provoacă suferinţe fizice şi psihice, afecţiuni sau răniri; abandonarea şi/sau alungarea unui animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea omului; administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice ale animalelor în timpul competiţiilor sportive, sub forma dopajului; maltratarea şi schingiuirea animalelor; intervenţiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau altor scopuri necurative, cum ar fi codomia, cuparea urechilor, secţionarea corzilor vocale, ablaţia ghearelor, coltilotul ciocului şi dinţilor; despărţirea puilor de mamă până la vârsta de minimum opt săptămâni de viaţă, etc.

Interzicerea tratamentelor crude și a supunerii animalelor la suferințe inutile reprezintă punctul de convergență al normelor internaționale, regionale și naționale în materia drepturilor animalelor.

În egală măsură, circumstanțierea mijloacelor prin care animalele pot fi utilizate în reprezentații artistice, limitarea metodelor de dresaj la situații care implică atitudini și comportamente adecvate din partea dresorului, adoptarea de măsuri legale pentru reducerea experimentelor științifice asupra animalelor sunt idei din care transpare conceptul de demnitate în asociere cu animalele.

Demnitatea animalelor -deși se comportă aidoma unui concept de claritate flexibilă, – reprezintă, în opinia noastră, o noțiune adecvată pentru a explicita rațiunea avută în vedere de legiuitor la elaborarea de norme care privesc interzicerea actelor susceptibile de a provoca animalelor suferințe inutile. Argumentația noastră se fundamentează pe teza conform căreia demnitatea animală derivă din conștiința de sine; deși filosofia stoică recunoaște aptitudinea demnității ca fiind în strânsă corelație cu autonomia morală și, implicit, cu abilitatea ființei umane de a resimți rațional conștiința propriei existențe, [20] demnitatea animală se regăsește în capacitatea ființei biologice non-umane de a resimți prin suferință sau bunăstare propria existență. Cu alte cuvinte, demnitatea animalelor se raportează la instinct și la modul în care acestea descoperă lumea prin instrumentarea stărilor dominatoare ale ființei în timp ce demnitatea umană se raportează la conștiința de sine a individului, la conștientizarea statutului supraordonat pe care individul îl reclamă în societate și a drepturilor corelative acestui statut. Prin cuantificarea celor două repere este clar că raționalizarea implică o cogniție superioară prin comparație cu acțiunea instinctuală ceea ce conduce la concluzia incongruenței dintre demnitatea umană și cea animală. Incongruența nu este de natură să nege existența demnității animale însă subliniază inegalitatea dintre cele două categorii.

Pe de altă parte, conceptul demnității animale nu este statornic înlăuntrul speciei: această observație se bazează pe faptul că normele analizate interzic tratamentul crud în relația cu animalele domestice de companie sau cu animalele domestice utilizate în scopuri agricole. Cazul animalelor sălbatice este atipic deoarece, după cum am antamat în rândurile de mai sus, protecția acestora este reflectată în legislație ca element conex protecției mediului înconjurător și, în special, ca element care vizează protecția faunei aflată în pericol de dispariție.

Faptul biologic de a fi în viață reprezintă justificarea cea mai frustă a demnității umane și a demnității animale. În jurul conceptului demnității se justifică orice tentativă de a decela categorii autonome de drepturi. Incongruența identificată în raporturile dintre demnitatea umană și demnitatea animală produce, ipso factum, inegalități în evaluarea corelației dintre drepturile omului și drepturile animalelor : individul este demn prin conștiință de sine și rațiune – fapt care generează responsabilitatea pentru propria autonomie de acțiune; această responsabilitate este afirmată inclusiv în relația cu animalele – a căror demnitate ”precară”, de factură instinctuală, se fundamentează pe stimul și reacție. Aflat la momentul prezent în formă programatică, cadrul documentelor internaționale adoptat în materia drepturilor animalelor atrage atenția asupra limitărilor impuse demnității animale: existența unui interes superior, justificat de protecția umanității. În consecință în relația drepturile omului-drepturile animalelor, individul este bi-funcțional fiind atât subiectul pasiv al realizării drepturilor animalelor, acestuia revenindu-i principalele obligații de protecție  cât și subiectul activ al propriilor prerogative care decurg din natura și demnitatea recunoscute pe cale legală.

 

Prof.univ.dr.Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna


 

[1] Cass R. Sunstein, The rights of animals, University of Chicago Law School, Chicago unbound, 2003, p. 389.

[2] Denumirea oficială a documentului  în limba engleză Universal Declaration on Animal Welfare. A proposal for a Declaration on animal welfare arising from the Manila Conference [on animal welfare (march 2003) and the Costa Rica steering committee meeting (november 2005)].

[3] UN Convention on Animal Health and Protection (UNCAHP) / 1st pre-draft, Global Animal Law GAL Association 2018.

[4] Este definită ca starea individului de a face față patologiei, incluzând factorii fizici, mentali și sociali și nu doar impactul bolii sau al bolilor.

[5] Include atât conservarea speciilor de animale (protecția speciilor de animale sălbatice amenințate de dispariție), cât și bunăstarea animalelor (așa cum este definită prin prezenta).

[6] Poate fi definită ca starea animalului de a face față provocărilor mediului său, inclusiv absența suferințelor fizice și psihologice, precum și satisfacerea nevoilor sale biologice, inclusiv fiziologice, etologice și sociale.

[7] Article 3 of UN Convention on Animal Health and Protection (UNCAHP) / 1st pre-draf, Global Animal Law GAL Association 2018.

[8] Article 4 of UN Convention on Animal Health and Protection (UNCAHP) / 1st pre-draf, Global Animal Law GAL Association 2018.

[9] Directiva 98/58/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind protecția animalelor de fermă, L 221/23.

[10]Conform informațiilor disponibile la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/LSU/?uri=CELEX:31998L0058.

[11] Adoptată la Strasbourg, la data de 10 martie 1976, intrată în vigoare la data de 10 septembrie 1978 prin obținerea unui număr de 4 ratificări.

[12] Conform informațiilor accesibile la adresa: https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/087/.

[13] Adoptată la Strasbourg, la 10 mai 1979 și intrată în vigoare ca urmare a obținerii unui număr de 4 ratificări la data de 11 iunie 1982.

[14] Adoptată la Strasbourg la data de 18 martie 1986 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1991 după obținerea a 4 ratificări.

[15] Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 septembrie 2010 privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L276/33.

[16] Termenul desemnează acțiunea de a privi o vietate aidoma unui obiect; din punct de vedere etimologic, termenul provine din latinescul res;-ei care semnifică ”lucru”, ”obiect”.

[17] Adoptată la Strasbourg pe 13 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 mai 1992 prin obținerea a unui număr de 4 ratificări.

[18] Adoptată la Berna, la data de 19 septembrie 1979 și intrată în vigoare la 1 iunie 1982.

[19] Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 din 30 aprilie 2014.

[20] Craig Duncan, Animal Dignity, Ithaca College, 2020, p. 1-11; articol accesibil la adresa https://faculty.ithaca.edu/cduncan/docs/web_papers/animaldignity/.

Interesul copilului nenăscut vs. dreptul la identitate al persoanei*

I. Reproducerea asistată

Impactul ştiinţei medicale asupra reproducerii umane este major. Crearea vieţii în laborator bulversează conceptele de familie, de procreare, de maternitate, paternitate. Reproducerea umană dominată de legile naturii, ce părea inaccesibilă oricărei intervenţii exterioare[1] este acum depăşită de reproducerea medicală ce disociază sexualitatea de procreare şi ajunge chiar să nege dualitatea bărbat-femeie[2].

Potrivit definiţiei din legea franceză (inclusă în Codul sănătăţii publice)[3] reproducerea medical asistată (RMA) constă în „totalitatea gesturilor clinice şi biologice ce permit concepţia in vitro , transferul embrionilor şi inseminarea artificială precum şi orice tehnică ce are un efect echivalent şi permite procrearea în afara procesului natural”.

Tehnicile de RMA pot fi intracorporale (inseminarea artificială, transferul de gameţi) şi extracorporale (când fertilizarea are loc în afara corpului femeii, prin  fertilizare in vitro -FIV, transfer de zigot, transfer de embrion, injecţie indocitoplasmică de spermatozoid). Materialul genetic folosit în tehnicile RMA poate aparţine cuplului  sau poate proveni de la donatori.

Adepţii RMA au clamat „dreptul de a procrea” prin apel la ştiinţă. Până unde se poate merge şi în ce fel drepturile copilului şi statutul său vor fi protejate este greu de spus. În mod tradiţional, filiaţia reprezintă o legătură biologică (bazată pe procreaţie şi naştere) sau civilă (rezultată din adopţie) şi, în acelaşi timp, o instituţie socială şi juridică cu profunde implicaţii.

În dreptul românesc filiaţia firească rezultă din descendenţa unei persoane din alta sau pe existenţa unui ascendent comun mai multor persoane. În sens restrâns, filiaţia se referă la raporturile dintre părinţi şi copi. Filiaţia este element al stării civile şi reper al personalităţii juridice şi al identităţii unei persoane. Rudenia civilă, rezulată din adopţie (instituţie străveche despre care aflăm încă din Codurile lui Hamurabi sau Iustinian) a cunoscut diferite etape, dar, în esenţă a urmărit acelaşi scop, de a asigura continuitatea familiei.

În filiaţia firească maternitatea este fundamentată pe faptul naşterii iar paternitatea rezultă din faptul concepţiei. Din punct de vedere juridic valoarea simbolică a naşterii este legată de adevărul filiaţiei, este evenimentul prin care mama se relevă şi, prin forţa dreptului, indică tatăl. Cine sunt „noii” părinţi rezultaţi din RMA? Filiaţia, în zilele noastre are, pe lângă cele două surse menţionate  forma artificială ce rezultă din reproducerea asistată medical.

După cum am menţionat deja, tehnicile de reproducere medical asistată sunt diverse şi continuă să se diversifice. În cazul inseminării artificiale, după prelevarea de material genetic patern şi tranferarea în corpul mamei, din punct de vedere juridic, stabilirea filiaţiei faţă de tată este problema ce trebuie rezolvată, mama fiind indicată prin faptul naşterii. La fertilizarea  in vitro (FIV), indiferent că este vorba despre femeia căsătorită sau necăsătorită, stabilirea filiaţiei faţă de mamă este determinantă, paternitatea urmând a se stabili în funcţie de starea civilă a mamei în momentul concepţiei sau naşterii. Maternitatea de substituţie sau „surogat” este aceea realizată de o femeie ce acceptă să poarte o sarcină pentru o altă femeie ce doreşte să devină mamă (sarcină rezultată fie din implantarea embrionului obţinut din gameţii cuplului solicitant, fie din inseminarea cu gameţii soţului). Rezervată iniţial cuplurilor heterosexuale maternitatea surogat tinde să devină o formulă la care apelează tot mai frecvent cuplurile de acelaşi sex sau bărbaţii singuri. Desigur, problemele etice şi juridice pe care le ridică fiecare dintre aceste tehnici, sunt extrem de complexe[4]. Maternitatea şi principiul „mater semper certa est” ajung să fie puse sub semnul întrebării de disocierea dintre mater genitrix şi mater gestatrix. Paternitatea este din ce în ce mai departe de conceptul clasic de „concepţie” şi, în schimb, mai ataşat ideii de „acord de a concepe”. Se trece astfel de la logica biologică la logica volitivă a procreării[5].

În România reproducerea asiatată a început să fie practicată pe terenul non-dreptului, când nu existau reglementări clare, în afara celor generale (e.g. Legea privind reforma sănătăţii 95/2006 în care, în vederea unei alinieri la cerinţele Convenţiei de la Oviedo[6] şi ale Protocolului său din 1998 prevedea posibilitatea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane în „scopuri terapeutice” şi necesitatea consimţământului informat). Un proiect de lege privind mamele surogat a fost elaborat în 2011, în care aspectele ca respectul demnităţii umane, interesul copilului etc. sunt depăşite de cele tehnice (vârsta mamei,faptul de a avea deja propriul copil, interzicerea donării de către ea sau partenerul ei a celulelor pentru copil, încheierea unui contract, neoneros, în faţa unui notar şi, respectiv, stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau pe cale judecătorească).

II. Noua paradigmă parentală

Familia tradiţională, formată din tată, mamă, copii, precum şi raporturile dintre aceştia se schimbă fundamental şi bulversant sub impactul progresului ştiinţific. Pe glob sunt consacrate  noi modele iar impunerea altora este deja clamată. Câteva exemple vor fi edificatoare:

  1. „Parentalitate intenţională”. Este un termen consacrat în 1997 în legătură cu o cauză (Luanne and John Buzzanca) a unui cuplu american care a conceput un copil apelând la un donatori de produse de concepţie şi la o mamă purtătoare. Termenul provine, evident, din formularea înstanţei care s-a referit la intenţia celor doi de a avea un copil[7]. Ulterior, a început să fie folosit cu referire un singur părinte şi la „familii intenţionale”.
  2. Mama singură „prin alegere” (SMBC, însemnând „single mother by choice”) care desemnează femeia ce doreşte să aibă un copil numai al ei, pe care să-l crească singură. Acest lucru se poate realiza natural (fără informarea tatălui), prin adopţie, dar, cel mai adesea, prin recurgerea la băncile de spermă[8].
  3. Tată singul „prin alegere” care recurge, de asemena, la donatoare de ovule şi la o mamă surogat gestaţională. Bizar este faptul că deşi copilul rezultat are o mamă genetică (donatoarea) şi una care i-a dat naştere, dorinţa egoistă a tatălui îl va priva de prezenţa efectivă a unei mame.

Întrebarea interesantă din punct de vedere juridic este aceea referitoare la întocmirea certificatului de naştere al copilului. Problema s-a pus în Statele Unite în faţa Curţii de Apel din Maryland (în 2007) care a decis că dacă mama surogat nu are o legătură genetică cu copilul nu poate figura pe actul de naştere. Diversitatea legislativă din SUA face ca, o altă instanţă (din Washington DC, în 2001) să refuze unui tată gay recunoaşterea ca mamă a donatoarei, deşi legătura genetică exista[9].

  1. Concepţia postumă (care presupune o disociere „temporală”[10] dintre sexualitate şi procreare, faţă de disocierea numită „spaţială” care se foloseşte pentru embrionul obţinut in vitro sau in utero şi care trebuie reimplantat).

Aceasta a fost admisă şi facilitată prin depozitarea în bănci a produsului seminal în cazul bărbaţilor bolnavi de boli incurabile sau a militarilor din trupe speciale. Scenariul este, oricum, destul de sumbru pentru copii pentru că, adesea nu doar soţiile sau partenerele îşi exprimă dorinţa de a avea un copil ci şi mamele unor decedaţi pentru a asigura continuitatea familiei printr-un nepot (un asemenea caz a fost semnalat în Rusia, mama defunctului recurgând la o mamă purtătoare[11]).

  1. Părinţii de acelaşi sex. Avem în vedere atât părinţii căsătoriţi cât şi cei necăsătoriţi. După cum se ştie, începând cu anul 2000, în Europa ţări precum Olanda, Belgia, Spania, Norvegia au legalizat căsătoria homosexualilor. Pe glob mai adăugăm Argentina şi Africa de Sud şi, dintre statele americane, Massachusetts, Connecticut, Iowa, New Hampshire, Washington DC, New York. Problema căsătoriilor homosexuale este extrem de delicată şi ridică numeroase întrebări etice, sociale şi juridice. Dacă unii partizani ai acestei idei susţin că avantajul pentru copii rezultă din faptul că, oricum, există, doi părinţi (faţă de cazurile de copii proveniţi din cupluri heterosexuale divorţate), din punctul nostru de vedere există riscul perpetuării unui nou model de viaţă de către copiii crescuţi astfel.

Ne întrebăm de ce cuplurile de acelaşi sex care au revendicat legalizarea legăturii lor  au optat pentru denumirea clasică de „căsătorie” care a reprezentat şi încă reprezintă o instituţie tradiţională, o uniune între două persoane de sex diferit care are ca scop procrearea. Extinderea definiţiei la simpla uniune „emoţională”[12] lipsită de dimensiunea biologică esenţială este de natură să afecteze conceptul de căsătorie. De asemenea, solicitările cuplurilor de acelaşi sex de a deveni părinţi sunt iarăşi paradoxale câtă vreme, în cele mai multe cazuri, „deconectarea” faţă de părinţii biologici este evidentă. De unde „provin” copiii acestor cupluri? Din inseminarea artificială (ca în Danemarca, unde o lege adoptată în 2006 permite acest lucru în spitalele publice sau în Norvegia, potrivit unei legi din 2008). Încă din 2004 s-a folosit termenul de „gayby boom” (Barbara Walters) cu referire la copii cuplurilor de acelaşi sex.

  1. Co-parentalitatea şi aranjamentele anterioare concepţiei[13] consituie cea mai nouă formă de parentalitate care presupune creşterea copiilor în două case separate dar cu implicarea fiecăruia dintre părinţi. Metoda este folosită atât de partenerii heterosexuali cât şi de cei homosexuali, ideea centrală fiind aceea a absenţei oricărei implicări sentimentale şi a unui domiciliu comun. De pildă, în Marea Britanie a fost de notorietate cazul unei lesbiene care şi-a dorit un copil dar a căutat să facă o înţelegere anterioară concepţiei cu donatorul în vederea acceptării responsabilităţii ulterioare ca părinte. De asemenea, în Canada există un site pentru parteneri de acelaşi sex care ajută cuplurile să găsească parteneri de sex opus pentru conceperea de copii cărora să le fie „co-părinţi”[14].
  2. Familiile cu trei părinţi. O asemenea situaţie a fost creată pe cale judecătorească pentru prima oară în 2007, în Canada, când mama biologică şi tatăl biologic ai unui copil au cerut instanţei ca dreptul de părinte să fie recunoscut şi partenerei lesbiene a mamei şi acest drept a fost dobândit. În acelaşi an, în Pennsylvania (cazul Jacob vs. Shultz-Jacob) o instanţă a recunoscut dreptul de părinţi celor două mame lesbiene şi donatorului[15].

Inutil să adăugăm că îndepărtarea de filiaţia fondată pe legătura de sânge înseamnă, în majoritatea acestor cazuri, o luptă pentru căutarea originilor… Acceptarea „proiectului” parental drept criteriu unic pentru construirea identităţii unui copil atrage riscul transformării acestuia în simplu instrument voinţei lor[16].

III. Între drept şi non-drept

Dreptul încearcă să se adapteze la aceste noi realităţi prin redefinirea unor instituţii şi a unor concepte juridice. De pildă, Canada, care a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex a înlocuit în lege termenul de „părinte natural” cu acela de „părinte legal”[17]. Spania, după legalizarea căsătoriilor homosexuale a modificat Registrul Civil National în sensul că în locul tradiţionalilor termeni de „mamă” şi „tată” apar cei de „Progenitor” A şi respectiv B[18]. La fel s-a întâmplat în statul Massachusetts unde Departamentul de Stat pentru Sănătate Publică a modificat certificatul de căsătorie în sensul că soţul şi soţia se numesc „părţi” şi a propus modificarea certificatelor de naştere care să indice părintele „A” şi părintele „B” în loc de mamă şi tată[19].

Maternitatea de substituţie este o problemă controvesată: unele state o interzic, altele o permit în scopuri filantropice (Franţa) sau altele (unele state americane) impun condiţia încheierii de contracte de surogat, neoneroase, în care termenii să fie clar stabiliţi în funcţie de legislaţie.  Dacă este greu de apreciat natura juridică şi legitimitatea  contractului dintre un cuplu şi mama purtătoare, cu atât mai greu este de crezut în gratuitatea acestui gest care atinge substanţa principiului etic al necomercializării corpului uman.

Diferenţele legislative şi voinţa celor ce doresc să fie părinţi au creat un gen  de „turism în scop de procreaţie” care complică şi mai mult lucrurile. Pentru că maternitatea surogat pare să fie formula necesară pentru cele mai multe din tipurile de combinaţii volitive descrise mai sus, câteva exemple se impun. În Franţa, unde procrearea pentru altul este interzisă, cazul Menesson[20] este de notorietate. Este vorba despre doi soţi francezi care au recurs la o mamă purtătoare în California, produsul de concepţie provenind de la mama purtătoare şi un prieten al cuplului. S-au născute două gemene care, potrivit legii americane au fost declarate ca aparţinând cuplului. Odată reveniţi în Franţa s-au lovit (timp de 10 ani) de refuzul autorităţilor de a stabili filiaţia prin transcrierea, la cererea lor, actelor de stare civile emise în California. Potrivit deciziei Curţii de Apel din Paris din 2009, soţia nu este recunoscută ca mamă a copiilor. Paradoxul este că, într-un caz aproape similar, a două fete născute cu mamă purtătoare în India, Curtea de Apel din Rennes a validat în 2011 transcrierea actului de naştere, care a fost interpretată ca o recunoaştere a unui act emis în străinătate.

În Marea Britanie unde „surogatul comercial” este interzis, un judecător a validat  recunoaşterea filiaţiei unui copil născut în Illinois cu mamă purtătoare, exprimându-şi  nemulţumirea numai cu privire la suma exorbitantă pretinsă de aceasta din urmă şi fără a aminti măcar de interzicerea comercializării corpului uman sau de de interesul superior al copilului[21].

Este evident că pe terenul non-dreptului aceste situaţii se pot perpetua, creind tot mai multe incertitudini. Maternitatea, care reprezenta însăşi legea firii, nu mai este sigură, faţă de paternitate care are  de partea sa testele ADN.

Anonimatul donatorilor de gameţi se situează la intersecţia a două drepturi fundamentale: al persoanei majore care doreşte anonimatul (şi refuză astfel ideea de filiaţie, cum este în Franţa) şi dreptul copilului de a-şi cunoaşte ascendenţa (Suedia, Elveţia, Olanda, unele state americane). Deşi s-a insistat pe aspectul pozitiv al renunţării la regula anonimatului care poate crea măcar o anumită legătură între copil şi părinte se pare că această schimbare a dus la scăderea drastică a numărului de donatori (Marea britanie) sau la un fenomen de „migrare” către state care încă păstrează anonimatul[22].

Adopţia, ca expresie a altruismului uman şi a dorinţei de a avea un copil –detaşată de vanitatea de a-şi regăsi în el,cu orice preţ, amprenta genetică- a devenit „răul necesar” pentru a legaliza toate aceste noi tehnci, pentru a dobândi titlul juridic privind filiaţia.

IV. Aspecte jurisprudenţiale la CEDO

Cel mai important document internaţional adoptat până în prezent în materie de bioetică este Convenţia de la Oviedo privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (adoptată în 1997) care a fost privită ca un act de curaj al statelor membre ale Consiuliui Europei prin limitările  impuse biomedicinei. Abordarea diferită a relaţiei medic-pacient, consimţământul informat al  acestuia din urmă, stabilirea de limite în utilizarea unor părţi ale corpului uman sunt doar câteva repere convenţionale. Desigur, domeniul bioeticii este unul în continuă construcţie, dovadă fiind protocoalele ulterioare şi continua preocupare a statelor pentru a răspunde numeroaselor provocări  ale progresul medical.

Lipsa unui mecanism de aplicare al acestei convenţii face ca o parte din cazuri să fie îndreptate spre CEDO, ca instanţă creată pe baza Convenţiei Europeane a drepturilor omului. Acestea, atunci când privesc relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, stabilirea filiaţiei etc. intră sub incidenţa art. 8 al Convenţiei care impune statelor membre respectarea dreptului la viaţă privată.

Curtea Europeană extinde noţiunea de familie apreciind că relaţiile de familie transced angajamentele legale sau sociale, că un copil are acest drept independent de divorţul părinţilor sau de absenţa unui certificat de căsătorie între aceştia (Şerife vs. Turcia, 2009). În acelaşi timp însă, instanţa evită cantonarea într-o definiţie a familiei referindu-se la mobilitatea sa istorică, sociologică, juridică[23].

Dacă legătura de rudenie nu este stabilită, forul european cere statelor părţi crearea condiţiilor pentru desfăşurarea unei vieţi de familie normale, în care copilul să fie integrat[24],  garantarea posibilităţii de stabilire a filiaţiei şi asigurarea primatului adevărului biologic faţă de prezumţia de paternitate[25].

În urmă cu câteva decenii CEDO a stabilit necesitatea respectării de către state a egalităţii filiaţiei naturale cu cea legitimă. În cauza Marckx vs. Belgia (1979), absenţa din legislaţia belgiană a principiului mater semper certa est însemna încălcarea dreptul copilului de a avea raporturi familiale şi patrimoniale. Stabilirea maternităţii de către o mamă celibatară numai prin recunoaştere (faţă de stabilirea maternităţii pentru copilul legitim prin efectul naşterii) era, într-adevăr, la acea oră o discriminare în sensul art. 14 (coroborat cu art.8) din Convenţia Europeană. Distincţia între copiii naturali şi legitimi, între mame celibatare şi căsătorite reflecta realitatea acelor ani, dar sensul termenul de „familie” era cel tradiţional (ca legătură de rudenie căreia i se adaugă o relaţie afectivă (cum subliniază Curtea în cazul menţionat).

Ulterior, lucrurile se complică. Instanţa europeană se concentrează pe un singur criteriu pentru a califica existenţa unei relaţii de familie în sensul art. 8 din Convenţie: acela al efectivităţii unei relaţii. Dacă în cauza Söderbäck vs. Suedia (1998) „efectivitatea” relaţiei tatălui adoptiv cu copilul de 8 luni primează faţă de raportul de filiaţie al acestuia cu tatăl biologic[26], ceea ce lărgeşte sfera de aplicare a noţiunii de „viaţă de familie”[27], în  X,Y,Z vs. Regatul Unit[28] Curtea a avansat conceptul de legături de familie „de facto” cu referire la relaţia dintre un transsexual, partenera sa şi copilul acesteia, născut ca urmare a inseminării artificiale de către un donator[29]. În acest ultim caz instanţa apreciază efectivitatea ca fiind un concept autonom.

Ceea ce se poate remarca este deplasarea accentului dinspre „familie”, care pare să conteze din ce în ce mai puţin ca model, spre „relaţii de familie” şi viaţă de familie[30]. Oricum, în câmpul acestor relaţii nu sunt acceptate (deocamdată) drepturi părinteşti transsexualilor şi homosexualilor (ceea ce face ca efectivitatea despre care am amintit să nu fie acceptată ca un criteriu absolut[31]).

Cele mai dificile probleme pentru CEDO par a fi cele privind dreptul la identitate al persoanei, la cunoaşterea originilor sale, ca parte a vieţii private (circumscris aceluiaşi art. 8 din convenţie). Incertitudinile privind identitatea provin din diversitatea tehnicilor de reproducere medical asistată dar şi  din cea legislativă la nivelul statelor europene. În condiţiile în care, de pildă, sunt puse în balanţă (ca în cauza Odièvre vs. Franţa[32]) dreptul mamei de a păstra anonimatul donatorului şi dreptul copilului -devenit adult- la construirea propriei identităţi prin dezlegarea misterului naşterii sale este evidentă imposibilitatea Curţii de a se pronunţa tranşant.  Totuşi, de la soluţia  trimiterii la „marja de apreciere” a statelor  în 1997 (în cazul X vs. Regatul Unit) Curtea ajunge în 2002 (Mikulic vs. Croaţia)[33] să instituie o obligaţie pozitivă în sarcina statelor, în sensul asigurării accesului persoanelor la datele privind indentitatea proprie. Astfel, imposibilitatea efectuării testului ADN pentru stabilirea paternităţii trebuie suplinită „prin mijloace alternative” care să asigure clarificarea „cu celeritate” a acestui aspect[34].

V. Concluzii?

Suntem departe de a putea conchide că dreptul poate ţine pasul cu ştiinţa. Astăzi, definiţia familiei pare desuetă, copilul cu doi părinţi naturali devenind excepţia într-o „lume nouă”, atât de asemănătoare celei imaginate de Huxley. Cum va arăta familia viitorului în aceste condiţii este greu de spus. Noţiunea de „interes” al copilului în numele căreia documentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului dar şi legile interne ale statelor au acţionat până acum capătă noi sensuri. Datorăm răspunsuri numeroaselor întrebări ce nu încetează să apară. Este intersul copilului nenăscut acela de a fi obiectul unor înţelegeri prealabile, al unor „comenzi” ce servesc de cele mai multe ori numai dorinţa unor persoane? Este preferabil ca părinţii biologici să fie marginalizaţi (donatorii, de pildă) iar cei „sociali” să fie privilegiaţi?  În ce mod dreptul la identitate – ca parte a dreptului la viaţă privată mai- este respectat? În ce termeni i s-ar putea explica unui copil cine sunt „mama intenţională”, „tatăl intenţional”, cei doi donatori de produse de concepţie şi mama surogat? Care va fi apelativul ce se va impune unui copil acolo unde „mama” şi „tata” au devenit progenitori  sau părinţi „A” şi „B”? Copilul cu un singur părinte, care până mai ieri, era un accident nefericit (urmare a unui  divorţ sau a decesului unui soţ) trebuie să se impună ca normalitate? Părinţii genetici, gestaţionali şi sociali vor trebui să devină „etichete” diferite pentru copii concepuţi în diferite moduri?  Nu se va  deschide calea spre (cel puţin) o nouă formă de discriminare a copilului, aceea rezultând din circumstanţele naşterii?

 

Prof. univ. dr. Aurora Ciucă

 


 

*A. Ciucă, L’intérêt de l’enfant à naître versus le droit à l’identité de la personne, Noua Revistă de drepturile omului nr.4/2012, pp.3-11, Ed. CH Beck

[1] Marie-France Nicolas-Maguin, Droit de la filiation et procréation médicalisée: une coexistence difficile, Droit et cultures [Online] ,51, 2006-1, online since 18 April 2009, http://droitcultures.revues.org/861

[2] Din 2005 cercetătorii britanici au obţinut aprobarea pentru producerea unui embrion din AND-ul a două femei, Apud. Marie-France Nicolas-Maguin, op. cit., p. 125.

[3] Ghe. Scripcaru, A. Ciucă, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru, Introducere în biorept. De la bioetică la biodrept. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 170.

[4] Ghe. Scripcaru, A. Ciucă, V.Astărăstoaie, C. Scripcaru, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Editura Polirom, 1998, pp. 132-135.

[5] Françoise Laborie, Joachim Marcus-Steiff, Josyane Moutet, Procréation et filiation. Logiques des conceptions et des nominations, L’Homme, 95, Juillet-Septembre, 1985, XXV(3), pp.5-38.

[6] România a aderat la Convenţie şi la Protocolul adiţional din 1998 prin Legea nr. 17 din 22 februarie 2001.

[7] Elisabeth Marquardt, One Parent or Five. A Global Look at Today’s New Intentional Families, Institute for American Values, 2011, p. 7.

[8] Idem, p. 10-14.

[9] Idem, p. 17.

[10] Françoise Laborie, Joachim Marcus-Steiff, Josyane Moutet, Procréation et filiation. Logiques des conceptions et des nominations, L’Homme, 95, Juillet-Septembre, 1985, XXV(3), pp.5-38.

[11] Idem, p. 19.

[12] Sherif Girgis, Robert P. George, Ryan T. Anderson, What is Marriage?, Harvard Journal of Law and Public Policy, Vol. 34,nr. 1, Winter 2010, p. 276.

[13] Idem. p. 33.

[14] E. Marquardt, One Parent…, , p. 34.

[15] E. Marqauardt, One Parent…., p. 37.

[16] Alain Supiot, Homo juridicus, Editura Rosetti educational, 2011, p. 225.

[17] Elisabeth Marquardt, The Revolution in Parenthood. An Emerging Global Clash Between the Adult Rights and Children’s Needs, Institute for American Values, 2006, p. 10.

[18] Idem., p. 11.

[19] Idem., p. 14.

[20] Daniela Quelhas, Bioéthique et protection des droits fundamentaux de la personne humaine – la France ratifie la Convention d’Oviedo de 1997, Sentinelle, Bulletin nr. 313/15.07.2012, SFDI, Strasbourg.

[21] Ibidem.

[22] Elisabeth Marquardt, The Revolution in Parenthood…,p. 32.

[23] Mazurek vs. Franţa, 1 febr. 2000, 34406/97, §.85, ECHR 2000 II

[24] Marckx vs. Belgia, hotărârea din 13 iunie, Seria A, nr. 31, în  V.Berger, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, IRDO, 1998, pp.319-323.

[25] Jean François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, p. 265.

[26] (2000) 29 EHRR, 95.

[27] Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului,Editura Polirom, 2006, p. 335.

[28] X,Y, Z vs. United Kingdom, Reports 1997 II, nr. 35, p. 619 (1997)24, par. 51.

[29] J.F. Renucci, op. cit., p. 267.

[30] Idem, p. 260.

[31] Idem, p. 268.

[32] 42326/1998,§ 29, ECHR 2003 III.

[33] 53176/1999, §53, ECHR 2002 II.

[34] F. Sudre, op. cit., p.337.

Identitatea de gen și orientarea sexuală: dilemele acceptării diversității umane întru toleranță și acceptare

Adoptarea unui propuneri legislative pentru modificarea articolului 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011, aflată în prezent în analiza Curții Constituționale,  prin care se interzic în instituțiile de învățământ activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași pune la încercare societatea românească din punctul de vedere al maturității, toleranței și acceptării diversității. Reacțiile privind inițiativa legislativă au fost evident împărțite, atât pro și contra[1]. De multe ori, însă, diversele luări de poziții mai degrabă  au suferit fie prin accentele pasionale, fie prin cunoașterea insuficientă a conceptelor și modului în care organizațiile din domeniul drepturilor omului s-au raportat la ele. În rândurile de mai jos ne propunem să prezentăm aceste aspecte, cu dorința de a prezenta informații suplimentare utile  celor interesați de problematica abordată.

*

Identitatea de gen se referă la modul în care individul înțelege să se raporteze la standardele culturale ale comunității de apartenență. În mod tradițional, genul a fost asociat cu atitudinile, valorile, comportamentul pe care societatea le atribuie femeilor și bărbaților în temeiul tiparelor culturale validate de majoritatea membrilor săi. Esența a ceea ce înseamnă a fi femeie sau bărbat în societate (de la responsabilizare, la manifestare individuală sau relaționare în cadrul comunității)  este cuprinsă în conceptul de gen. Societățile conservatoare sunt binare prin raportare la identitatea de gen întrucât apreciază că individul se afirmă în societate printr-un model comportamental singular (dominat fie de trăsături masculine, sau de trăsături feminine), excluzând posibilitatea acestuia de a adopta un model hibrid, apt să sintetizeze deopotrivă particularități feminine și masculine. În același sens, în mod tradițional este negată posibilitatea deconectării dintre percepția pe care individul o are despre sine și rolul atribuit de societate.

Deși distincte, conceptele de gen și sex sunt corelate prin credința conform căreia ansamblului exterior, alcătuit din trăsături fiziologice, biologice specifice constituției feminine/masculine i se repartizează, în mod corespondent, un for interior compus din raționamente, atitudini și modalități de relaționare, proprii celor două genuri.

Complexitatea umană impune necesitatea depășirii gândirii tradiționaliste și cercetarea unor noi orizonturi de cunoaștere a identității de gen. Conștientizând propria existență, individul optează pentru propriul mod de raportare la sine și la ceilalți inclusiv din perspectiva comportamentului social și al consecințelor sexuale ale acestuia. Urmărind scopul decelării motivelor care determină individul să opteze pentru un ansamblu de comportamente/atitudini/valori,  în literatura de specialitate[2]  au fost elaborate 2 modele explicative  ale identității de gen: modelul dinamic și modelul social. Primul sugerează că adeziunea individului la o anumită conduită este oscilantă de-a lungul existenței, dat fiind faptul că într-un anumit moment al vieții, individul este capabil de a stabili o legătură genuină cu o anumită formă de manifestare a propriei personalități. Dezvoltarea personală poate conduce la recunoașterea apartenenței la un anumit gen sau la renegarea genului care i-a fost atribuit individului în mod tradițional. În tot cazul, deși unele studii susțin avantajele constanței genului pe parcursul vieții individului, nu putem nega pericolul stereotipizării decurgând din această conduită. Modelul social este apropiat de viziunea clasică și se bazează pe ideea conform căreia individul este tentat să rezoneze cu un anumit gen în funcție de influența exercitată de cei din jur. Procesul de socializare rezultă inclusiv din transmiterea de mesaje referitoare la ceea ce este adecvat și corespunzător pentru femei și bărbați. Din perioada copilăriei, omul este gratificat pentru implicarea într-un comportament adecvat genului. Deși manifestările sociale conforme cu genul pot aduce recompense individului, există situații în care acestea pot genera conflicte interne sau chiar de-dublarea individului, scindarea psihicului și chestionarea propriei morale. Teoria socializării admite că incongruențele dintre expresia genului și identitatea de gen pot conduce la reconversia de gen a individului. Interacțiunea dintre acestea din urmă și forțele sociale determină un construct maleabil al genului care poate suferi modificări în funcție de imaginea pe care individul o conștientizează în relație cu propria persoană.

În lumina celor expuse mai sus, identitatea de gen reprezintă sentimentul profund de adeziune a individului față de un ansamblu de comportamente, atitudini sau valori. În ipoteza în care identitatea de gen nu este raliată cu sexul atribuit persoanei la naștere, este aplicat termenul transgender care desemnează indivizi având un comportament ce îmbină particularități ale ambelor genuri (persoane care se identifică în afara binarului masculin/feminin) și care, în consecință, pot avea orice orientare sexuală și orice caracteristici sexuale. Persoanele al căror sentiment de apartenență la un anumit gen este corespunzător sexului atribuit la naștere sunt identificate în literatura de specialitate ca cisgender în timp ce persoanele agender resping ideea de a fi definite prin intermediul unei identități fixe a genului.[3]

După cum am antamat deja în rândurile de mai sus, orientarea sexuală prezintă conexiuni cu identitatea de gen deși cele două nu desemnează aceeași dimensiune a individului. Orientarea sexuală se referă la relaționarea inter-umană  prin aplicarea criteriului atracției fizice, romantice sau emoționale dintre persoane. Urmare a aplicării acestui criteriu de identificare, sunt evidențiate diferite categorii ale orientării sexuale: (1) indivizii care sunt atrași din punct de vedere sexual de persoane de același sex (homosexualitate), (2) femeile a căror orientare sexuală primară este îndreptată către persoanele de același sex (lesbianism), (3) persoanele care, situându-se în afara coordonatelor de gen binare (masculin/feminin), neagă sexualitatea atribuită prin naștere și dezvoltă interes de relaționare romantică cu persoane având același sex cu cel înnăscut (transsexuali), (4) persoanele care, în mod natural, fără intervenții chirurgicale, dezvoltă caracteristici sexuale primare sau secundare care nu corespund în mod riguros femeilor sau bărbaților (intersexualitate); (5) persoanele care, în mod natural, nu simt atracție sexuală față de persoanele de sex opus (asexualitate).[4]

Cercetarea precară în materie de gen și sexualitate aferentă perioadei anilor 1990-2010 a condus la achiesarea tacită, în rândul comunităților umane, a binarului masculin-feminin și a heterosexualității[5].  Per a contrario, tipologiile homosexualității, lesbianismului, transsexualității, intersexualității, etc. erau circumscrise anomaliilor sociale, fiind considerate afecțiuni psihice.

Opacitatea cercetărilor conducea la stigmatizare, discriminare, marginalizare socială și, în versiunile agravate, la crime sau discursuri oficiale motivate de ură. Odată cu evoluția societății umane, plasarea identității de gen în centrul preocupărilor științifice a condus la concluzia conform căreia afirmarea identității de gen și asumarea unei anumite orientări sexuale reprezintă rezultatul unei decizii individuale, adoptată în conformitate cu propria conștiință, ca rezultat al autonomiei personale.

În mod corelativ, a evoluat și perspectiva științelor medicale asupra incongruenței de gen și orientărilor sexuale de tip LGBT. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a revizuit, în cadrul celei de-a 43-a Adunare Mondială a Sănătății, documentul numit Clasificarea Internațională a Bolilor în acord cu cercetările medicale care stabileau că formele de manifestare a homosexualității nu pot fi calificate drept tulburări psihice. În Clasificarea Internațională a Bolilor elaborată de OMS în anul 2019, secțiunea F65 din document referitoare la tulburări de preferință sexuală nu menționează în mod explicit nicio formă de homosexualitate. [6] Cu toate acestea, discriminarea la care sunt supuse persoanele având orientări non-heterosexuale pot determina afecțiuni psihice recunoscute la nivel internațional precum anxietatea, depresia, schizofrenia sau ideația suicidală[7]. Cu alte cuvinte, individul încetează să fie elementul de bază la care se cuvine să se raporteze acțiunea publică iar perspectiva comunitară dobândește o însemnătate deosebită. Dacă oamenii afirmă o identitate de gen diferită față de cea atribuită de societate și, în mod corelativ, optează pentru manifestări sexuale din sfera homosexualității sau lesbianismului exercită, prin acestea, un act de autonomie personală, în ce măsură poate acțiunea publică să intervină? Sau, mai simplu, în ce condiții poate manifestarea autonomiei personale să determine amenințări la adresa ordinii, sănătății, moralei sau securității publice?

Interogațiile de mai sus aduc în discuție problematici sensibile care reclamă abordare juridică. Menținerea binarului masculin/feminin în domeniul genului și a comportamentului heterosexual în materia relațiilor sexuale corespund culturii tradiționaliste și conservatoare construită pe baze religioase. Discriminarea indivizilor care nu se raliază culturii majorității traduce clivajul dintre normele religioase și protecția juridică a drepturilor omului.

Conștientizând amploarea și implicațiile sociale ale discriminării indivizilor în funcție de identitatea de gen și de  orientarea sexuală, la nivelul Consiliului Europei, Comitetul Miniștrilor adoptă Recomandarea privind măsurile de combatere a discriminării pe motiv de orientare sexuală sau identitate de gen[8] care, în partea preambulară, atestă unele considerente care converg către soluția promovării toleranței și acceptării indivizilor aparținând minorităților sexuale:   Amintind că drepturile omului sunt universale și se aplică tuturor indivizilor și subliniind, prin urmare, angajamentul de a garanta demnitatea egală a tuturor ființelor umane și de a asigura, în favoarea tuturor indivizilor,  fără discriminare pe motive, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asociere cu o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut, – exercițiul drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; (…) Recunoscând că persoanele lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgender au fost de secole și sunt încă supuse homofobiei, transfobiei și altor forme de intoleranță și discriminare chiar și în cadrul familiei lor – inclusiv incriminarea, marginalizarea, excluderea socială și violența – pe motive de orientare sexuală sau identitatea de gen și că este necesară acțiunea specifică pentru a asigura exercitarea deplină a drepturilor omului acestor persoane; (…) Ținând cont de principiul potrivit căruia  nici valorile culturale, tradiționale și religioase, nici regulile unei „culturi dominante” nu pot fi invocate pentru a justifica discursurile de ură sau orice altă formă de discriminare, inclusiv din motive de orientare sexuală sau identitate de gen (…).

Înscriindu-se pe filiera protejării persoanelor aparținând minorităților sexuale de orice formă de discriminare, marginalizare sau excludere socială, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat, în perioada 2015-2018, rezoluții în care se promovează integrarea acestor categorii.[9]  Cu titlu de exemplu, în accepțiunea Rezoluției 2239/2018 persoanele comportând particularități referitoare la orientarea sexuală sau identitatea de gen alcătuiesc familii-curcubeu care trebuie să fie ocrotire față de orice act de intoleranță. Este reprezentativ punctul 5 al Rezoluției care explicitează nevoia de a prezenta și promova drepturile persoanelor aparținând minorităților sexuale ca o sub-categorie de drepturi ale omului : Adunarea subliniază că intoleranța care poate exista în societate față de orientarea sexuală sau identitatea de gen a oamenilor nu poate fi niciodată folosită ca justificare pentru perpetuarea tratamentului discriminatoriu, întrucât aceasta servește, în mod inacceptabil, la legitimarea încălcărilor drepturilor omului. Dimpotrivă, statele trebuie să conlucreze pentru a combate prejudecățile care permit ca astfel de discriminare să persiste, pentru a-și îndeplini responsabilitatea de a proteja și promova drepturile omului în favoarea tuturor celor din jurisdicția lor și de a elimina discriminarea pe toate motivele, inclusiv orientarea sexuală sau identitate de gen.

Situația persoanelor intersexuale relevă o problemă specială, abordată de Adunarea Parlamentară în Rezoluția 2191/2017 atât din punct de vedere descriptiv cât și din punct de vedere rezolutiv. Partea descriptiv-informativă, conținută în punctul 1 din Rezoluție evidențiază modul de percepere a problemei intersexualității la nivelul comunității:  Persoanele intersexuale se nasc cu caracteristici sexuale biologice care nu se potrivesc normelor societale sau definițiilor medicale a ceea ce face ca o persoană să fie bărbat sau femeie. Uneori starea intersexuală a unei persoane este detectată la naștere; alteori devine evidentă mai târziu în viață, în special în timpul pubertății. În ciuda varietății de situații în cauză, majoritatea persoanelor intersexuale sunt sănătoase din punct de vedere fizic. Doar câțiva suferă de afecțiuni medicale care le pun sănătatea în pericol. Cu toate acestea, situația persoanelor intersexuale a fost tratată de mult timp ca o problemă esențial medicală. Opinia medicală predominantă a fost că corpurile intersexuale ale copiilor pot și ar trebui să fie făcute să se conformeze fie paradigmei masculine, fie cele feminine, adesea prin intervenții chirurgicale și/sau hormonale; că acest lucru trebuie făcut cât mai devreme posibil; și că copiii ar trebui apoi crescuți în genul corespunzător sexului atribuit corpului lor.

Circumstanțele descrise reprezintă, în opinia Adunării Parlamentare, o gravă încălcare a integrității fizice și psihice a indivizilor intersexuali dat fiind faptul că este negată puterea de decizie a persoanei vizate direct de intervenții chirurgicale și tratamente corporale, aceasta aflându-se, de regulă, la vârsta copilăriei sau a pubertății. Lipsa autonomiei personale este adâncită de absența unei informări corecte și complete a părinților copiilor intersexuali astfel încât nu sunt asigurate premisele pentru ca părinții să adopte decizii medicale pertinente în privința copiilor lor.  În punctele 4 și 5, Rezoluția lansează un apel la sensibilizarea opiniei publice cu privire la drepturile persoanelor intersexuale în scopul combaterii excluziunii și discriminării.

În privința persoanelor transgender, Adunarea Parlamentară își exprimă îngrijorarea prin Rezoluția 2048/2015 referitor la demersurile legal-administrative la care acestea sunt supuse pentru recunoașterea legală a genului lor (conform punctului 3 din Rezoluție, procedurile relevante necesită adesea sterilizarea, diagnosticarea bolilor mintale, intervenții chirurgicale și alte tratamente medicale ca cerințe prealabile. În plus, sarcinile administrative și cerințele suplimentare, cum ar fi o perioadă de „experiență de viață” în genul ales, fac ca procedurile de recunoaștere să fie în general greoaie. Mai mult, un număr mare de țări europene nu au deloc prevederi referitoare la recunoașterea genului, ceea ce face imposibilă pentru persoanele transgender să schimbe numele și marcatorul de gen pe documentele de identitate personale și în registrele publice.

Deși legislația internațională în materie acceptă și promovează diferențele dintre indivizi bazate pe gen și pe orientare sexuală în acord cu principiile nediscriminării, toleranței, acceptării și incluziunii, recunoașterea legislativă a diversității sexuale rămâne, la nivel național, un aspect controversat. La data de 16 iunie 2020, Senatul României a adoptat, în calitate de forum legislativ decizional, o propunere legislativă cu titlul Legea pentru modificarea articolului 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011[10] prin inserarea literei e care amendează conținutul legal, determinând următoarea formă finală:  „Art.7.- (1) În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale, inclusiv în unitățile care oferă educație extrașcolară, sunt interzise: a) activitățile care încalcă normele de moralitate; b) activitățile care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic; c) activitățile de natură politică; d) prozelitismul religios; e) activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași(s.n.); f) activitățile care contravin principiilor prevăzute la art.3.”

În expunerea de motive a Legii pentru modificarea articolului 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011 este avansată ideea conform căreia principiul independenței față de ideologii nu se regăsește la nivelul interdicțiilor decât sub aspectul normelor de moralitate. Astfel, interzicerea expresă în sistemul educațional a ideologiilor referitoare la gen și a teoriilor potrivit cărora sexul și genul nu coincid în toate cazurile are ca scop aplicarea principiului menționat anterior. Totodată, în expunerea de motive a Legii este reținut că: În ultimii ani, a apărut o nouă ideologie de gen. Conform acesteia, sexul biologic nu ar trebui să eticheteze persoanele drept ‘femeie” sau ”bărbat”, ci fiecare dintre oameni poate alege din zecile de tipuri de gen pe cel pe care îl preferă. O dată cu apariția ideologiei de gen, fenomenul prozelitismului, atât pe baza criteriului de sex cât și a celui de gen, a devenit un pericol real în sistemul de învățământ.[11]

După cum rezultă din rândurile de mai sus, proiectul legislativ are ca scop limitarea procesului educațional în sensul interzicerii prozelitismului de gen și de sex (forma inițială), respectiv în sensul interzicerii teoriilor/opiniilor identității de gen care promovează ideea potrivit căreia genul- ca elaborat social și sexul-ca element fiziologic nu corespund în toate cazurile (forma adoptată de Senat). Coroborând aceste idei, considerăm că orice interdicție plasată asupra sistemului educațional românesc care nu este justificată de considerente obiective precum ordine, morală și securitate publică nu poate conduce la construirea unei societăți deschise și tolerante. În opinia noastră, libertatea de a aborda conținuturi educaționale referitoare la identitatea de gen și orientarea sexuală nu determină, de plano, prozelitismul sexual sau de gen după cum, în mod similar, libertatea de a prezenta conținuturi religioase aferente diverselor confesiuni nu echivalează cu introducerea prozelitismului religios  în școli. Predarea echilibrată a conținutului informațional corespunzător teoriilor/ideologiilor de gen și orientare sexuală contracarează însăși esența prozelitismului care, în accepțiune comună, presupune adeziune fanatică la un anumit set de idei.

Proiectul legislativ aduce în discuție problematici sensibile din domeniul protecției și promovării drepturilor omului: de la libertatea de opinie și conștiință, la asigurarea accesului la învățătură, până la garantarea egalității cetățenilor în fața legii. Deși a fost adoptat de Parlament, față de proiectul legislativ a fost ridicată excepția de neconstituționalitate de Președintele României – document în care sunt evidențiate problematicile expuse anterior.

Cu privire la problematica discriminării și a libertății de conștiință, excepția de neconstituționalitate prezintă următoarea argumentație: (…)prin legea dedusă controlului de constituționalitate se impune un stereotip/clișeu în ceea ce privește rezultatul cercetării unor anumite teorii/opinii, care trebuie să fie unul și același, să se încadreze într-un tipar și să nu se orienteze într-un anumit sens sau scop, în caz contrar, sancțiunea fiind interzicerea activității de răspândire a respectivelor teorii/opinii în mediul specific educațional. (…) Având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora statul garantează libertatea conștiinței, care trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc, considerăm că întregul sistem educațional trebuie să fie deschis pentru idei, opinii și valori, statul trebuind să se abțină de la adoptarea unor soluții legislative care pot fi interpretate ca lipsite de respect față de convingerile persoanelor, respectiv părinților sau tutorilor legali. [12]

Prin interdicția promovată de Legea analizată, libertatea de opinie este distorsionată deoarece norma de drept trasează un mod unic de înțelegere a dispozițiilor sale, fără a fi argumentate, în acest sens, motive justificate precum protecția unei valori sociale fundamentale. De asemenea, în excepția de constituționalitate promovată de Președintele României, sunt dezbătute argumentele  (1) încălcării autonomiei universitare, (2) lipsei de corelare cu alte documente normative adoptate la nivel național în domeniul teoriilor de gen și (3) nerespectării dispozițiilor art. 20 din Constituție care reglementează modul de aplicare al tratatelor privitoare la drepturile omului.

La cele menționate în excepția de neconstituționalitate adăugăm faptul că, dacă este respectată în mod corespunzător,  autonomia universitară va garanta  libertatea cercetării iar aceasta va conduce la formarea spiritului și conștiinței individuale întru libertate, toleranță și acceptare. Promovarea păcii la nivel global este realizabilă prin educație și cercetare – acestea fiind cele două instrumente apte să modeleze conștiința colectivă în sensul deschiderii către alteritate. Înțelegerea celui diferit (fie că diferența decurge din gen, sex sau orientare sexuală) poate fi realizată prin învățarea modului de relaționare umană conform preceptelor diversității și universalității.

În altă ordine de idei, proiectul de lege este incongruent cu normele naționale cuprinse în Legea nr. 202/2002[13]care delimitează conceptual  noțiunile de sex și gen[14] dar și cu dispozițiile conținute în Strategia  națională privind promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și prevenirea și combaterea violenței domestice pentru perioada 2018-2021[15] care prevede modificări în sistemul educațional prin integrarea perspectivei de gen în manualele școlare, ca direcție de acțiune în creșterea gradului de conștientizare a copiilor și tinerilor cu privire la prevederile legale din domeniul egalității de șanse între femei și bărbați.

Principiul constituțional al supremației tratatelor internaționale din domeniul drepturilor omului asupra dreptului național se cuvine a fi observat inclusiv prin raportare la Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011. Prin ratificarea Convenției conform Legii nr. 30/2016, statul român își declară angajamentul juridic în favoarea respectării prevederilor cuprinse în acest instrument. Inter alia, articolul 3, litera c din Convenție definește genul ca reprezentând totalitatea rolurilor, comportamentelor, activităţilor şi atributelor construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei şi bărbaţi. De asemenea, articolul 14 din Convenție este elocvent pentru analiza noastră deoarece subliniază conexiunea dintre politicile de gen și obligativitatea promovării acestora în procesul educațional: Părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen ne-stereotipe, respectul reciproc, rezolvarea non-violentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelele de educaţie. (2) Părţile vor face demersurile necesare pentru a promova principiile la care s-a făcut referire în alineatul 1 în stabilimentele educaţionale informale, precum şi în stabilimentele sportive, culturale şi recreative şi în mass media.

Aspectele prezentate în acest cadru se constituie într-un act de reiterare a problematicii drepturilor omului,  în sensul aprecierii diversității și a asigurării premiselor învățării despre diversitate. Saltul imaginar al fiecărui individ din confortul propriei ființe și transpunerea în alteritate generează empatia și climatul solidarității sociale. Sensibilizarea societății față de particularitățile oamenilor care nu corespund standardelor majorității este fezabilă prin construirea, pe calea educației și a cercetării, a unei culturi a drepturilor omului. Prin faptul că fiecare individ este receptiv la particularitățile celorlalți, vom conștientiza realitatea conform căreia  ființa fiecărui om evocă, de fapt, o ființă colectivă.

 

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna


 

[1] Acestei din urmă tabere i s-au alăturat  instituții de prestigiu, cum este UNICEF,

Vezi https://www.unicef.org/romania/ro/comunicate-de-presă

[2] Maggi Price, Avy Skolnik, The SAGE Encyclopedia of Psychology and Gender, Gender Identity, 2017, SAGE Publications, pp. 663-667.

[3] United Nations Human Rights Office of the High Commissioner, Born free and equal, Sexual Orientation, Gender Identity, and Sex Characteristics in International Human Rights Law, Second Edition, 2019, New York, Geneva, p. 5-6.

[4] Conform informațiilor prezentate pe site-ul https://lgbt.ucsf.edu/glossary-terms.

[5] Orientare sexuală în temeiul căreia individul se simte atras din punct de vedere fizic și emoțional de o persoană de alt sex.

[6] Conform informațiilor prezentate pe site-urile: https://icd.who.int/browse10/2019/en#/F64; https://www.who.int/classifications/icd/icdonlineversions/en/.

[7] Conform informației prezentate pe site-ul: https://www.dandc.eu/en/article/world-health-organization-considers-homosexuality-normal-behaviour.

[8] Recommendation CM/Rec(2010)5 of the Committee of Ministers to Member States on measures to combat discrimination on grounds of sexual orientation or gender identity (Adopted by the Committee of Ministers on 31 March 2010 at the 1081st meeting of the Ministers’ Deputies).

[9] Avem în vedere, în special, următoarele:  Resolution 2048 (2015) Discrimination against transgender people in Europe, Origin – Assembly debate on 22 April 2015 (15th Sitting) (see Doc. 13742, report of the Committee on Equality and Non-Discrimination, rapporteur: Ms Deborah Schembri). Text adopted by the Assembly on 22 April 2015 (15th Sitting); Resolution 2191 (2017) Promoting the human rights of and eliminating discrimination against intersex people, Origin – Assembly debate on 12 October 2017 (35th Sitting) (see Doc. 14404, report of the Committee on Equality and Non-Discrimination, rapporteur: Mr Piet De Bruyn). Text adopted by the Assembly on 12 October 2017 (35th Sitting); Resolution 2239 (2018) Private and family life: achieving equality regardless of sexual orientation Origin – Assembly debate on 10 October 2018 (33rd Sitting) (see Doc. 14620, report of the Committee on Equality and Non-Discrimination, rapporteur: Mr Jonas Gunnarsson). Text adopted by the Assembly on 10 October 2018 (33rd Sitting).

[10] Propunere legislativă pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr.1/2011, L87/2020

[11] Expunerea de motive a Legii pentru modificarea articolului 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011; forma inițială a documentului, prezentată pe site-ul Camerei Deputaților a României, accesibilă la adresa http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=18210.

[12] Sesizare de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea art. 7 din Legea educației naționale nr. 1/2011 (PL-x nr. 617/2019), accesibilă la adresa https://www.presidency.ro/ro/media/comunicate-de-presa/sesizare-de-neconstitutionalitate-asupra-legii-pentru-modificarea-art-7-din-legea-educatiei-nationale-nr-1-2011-pl-x-nr-617-2019.

[13] Legea privind egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 236 din 5 iunie 2013.

[14] Conform art. 4, lit. d^2 și d^3 : d^2) prin sex desemnăm ansamblul trăsăturilor biologice şi fiziologice prin care se definesc femeile şi bărbaţii;  d^3) prin gen desemnăm ansamblul format din rolurile, comportamentele, trăsăturile şi activităţile pe care societatea le consideră potrivite pentru femei şi, respectiv, pentru bărbaţi.

[15] Adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 365/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 6 iunie 2018.

Interesul superior al copilului. Noi sensuri ale unei “formule magice”*

Interesul superior al copilului este un concept consacrat la nivel internaţional încă din 1959 de Declaraţia Drepturilor Copilului. Treizeci de ani mai tarziu, Convenţia internaţională privind drepturile copilului (care deţine recordul în materie de ratificare din partea statelor) include interesul superior alături de principiile nediscriminării, al dreptului la viaţă şi dezvoltare şi al dreptului la opinie al copilului (G. Ifezue, M. Rajabali). Sintagma interesul superior al copilului este inserată în articolele care privesc separarea de părinţi, reîntregirea familiei, responsabilităţile parentale, privarea de mediul familial şi îngrijirea alternativă, adopţia, separarea de adulţii aflaţi în detenţie,  garanţii procedurale, inclusiv prezenţa părinţilor la şedinţe de judecată în cauze penale care implică copiii în conflict cu legea. De asemenea, regăsim principiul  în Protocolul Opţional la Convenţie cu privire la vânzarea de copii, prostituţia şi pornografia infantilă şi în Protocolul Opţional la Convenţie privind procedura de comunicare (CDC, C.G.14).

În interpretarea Comitetului pentru Drepturile Copilului (CDC, organul creat pentru implementarea dispoziţiilor convenţiei în viaţa statelor) această sintagmă trebuie înţeleasă ca un drept material, un principiul fundamental şi ca o regulă de procedură. Ca drept material,  interesul primordial al copilului se aplică direct şi poate fi invocat în faţa instanţelor. Ca Din punct de vedere procedural,

Complexitatea conceptului impune determinarea conţinutului său concret pentru fiecare caz în parte, în funcţie de situaţia specifică a copilului sau copiilor şi având în vedere  contextul, situaţia şi nevoile lor personale (

În scopul stabilirii interesului superior CDC identifică două etape: „evaluarea interesului superior” (aprecierea tuturor elementelor şi circumstanţelor ( necesare pentru a lua o decizie într-o situaţie specifică, pentru un anumit copil sau grup de copii) şi „determinarea interesului superior” (ca proces formal cu garanţii procedurale stricte, bazat pe evaluare).

Elementele care stau la baza activităţii de evaluare sunt opiniile copilului, identitatea acestuia (sex, orientare sexuală, origine naţională, religie şi credinţe, identitate culturală, personalitate), păstrarea mediului familial şi menţinerea relaţiilor, îngrijirea, protecţia şi siguranţa copilului, existenţa unor situaţii de vulnerabilitate, respectarea dreptului la sănătate şi a dreptului la educaţie al copilului (CDC, C.G.14, §36-38).

Dacă la nivel teoretic stabilirea interesului superior al copilului pare a avea coerenţă şi claritate, în practică, aşa cum aprecia celebrul jurist francezpe care l-am evocat la începtut, Jean Carbonnier, principiul este o „noţiune imperceptibilă, trecătoare, schimbătoare”(C.Perelman et R.Vander Elst,99). De multe ori, în numele interesului copilului sunt luate decizii care nu le profită (sau nu le profită în totalitate) copiilor. Legat acest aspect, o trecere în revistă a unor cauze referitoare la viaţa de familie, soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor omului este relevantă.

Aspecte privind interesul superior al copilului în cauze referitoare la viaţa privată şi de familie reflectate în jurisprudenţa CEDO

Deşi nu este expres prevăzut în Convenţia Europeană a drepturilor omului, interesul superior al copilului este un factor determinant în soluţionarea de către Curtea Europeană a drepturilor omului (CEDO) a cazurilor în care copiii sunt implicaţi. Acestea intră sub incidenţa dreptului la viaţă privată şi al relaţiilor de   familie (art.8 din Convenţia europeană) şi poate acoperi relaţiile dintre părinţi şi copii după divorţ, păstrarea legăturilor personale şi a contactului direct cu ambii părinţi, dreptul de vizitare al minorilor, condiţiile adopţiei, atribuirea numelui copilului, vocaţia succesorală, drepturile copilului născut din afara căsătoriei  etc.

Prin interpretarea Convenţiei prin prisma protecţiei copilului CEDO a influenţat evoluţia dreptului familiei în Europa şi asigurarea dezvoltării corespunzătoare a acestuia, într-un mediu favorabil. În prezent, redefinirea relaţiilor de familie, şi a cuplului, fragilizarea liniei de demarcaţie dintre viaţă privată şi viaţă de familie, reconstrucţia filiaţiei constituie adevărate provocări pentru  juriştii europeni şi afectează coerenţa conceptului de interes superior al copilului.  Fără a urmări o prezentare exhaustivă, vom puncta câteva dintre direcţiile dezvoltate de Curte în acest domeniu.

Intersul copilului şi noile tipuri de relaţii de familie

În condiţiile  schimbării de paradigmă a familiei tradiţionale, definirea sintagmei relaţii de familie nu este facilă. Coexistenţa diferitelor tipuri de familie (nucleară, monoparentală, familiile cu trei părinţi (Ciucă, 96) şi de parentalitate („intenţională”, mamă sau tată singuri-by choice, co-parentalitatea şi aranjamentele anterioare concepţiei- privind creşterea copiilor de către  parteneri hetero sau homosexuali, în absenţa unui domiciliu comun (Ciucă, 92) părinţii „legali” ( E. Marquardt,10)”, „progenitorii A şi B”) (Marquardt,11) conduce spre noi interpretări ale interesului superior al copilului. Dacă în 1997 instanţa europeană considera că „întreaga comunitate are interesul să menţină un sistem coerent în dreptul familiei în care interesul superior al copilului să fie central” (X,Y,Z, §47) ulterior, sub presiunea schimbărilor „ştiinţifice, juridice, morale şi sociale” (Schalk and Kopf) accentele se schimbă. Aşa cum reiese din  analiza jurisprudenţei dezvoltate de CEDO, dreptul la viaţă privată şi viaţa de familie oglindesc o lume diferită.

Astfel, dreptul de a întemeia o familie este recunoscut familiilor de facto. În numele binelui copilului, CEDO a apreciat că simpla  legătura biologică a copilului cu părintele natural, fără alte criterii legale care să demonstreze relaţiile personale intră sub incidenţa protecţiei vieţii private: „ copilul este considerat ipso jure parte a unităţii familiale din momentul naşterii şi prin acest fapt”…” indiferent de contribuţia [părintelui] la îngrijirea şi educarea copilului” (Kroon, §30) şi de criteriul coabitării care, de-a lungul timpului era considerat un  indicator pentru existenţa relaţiilor de familie (Abdulaziz Cabales). Practic, Curtea a decis că simplul fapt că părintele şi copilul „se bucură reciproc unul de compania celuilalt” constituie un element fundamental al vieţii de familie (Eberhard and M.V, §125) în sensul articolului 8 din Convenţia europeană.

Ideea că viaţa de familie include şi alte tipuri de „legături familiale” este dezvoltată în 2010 (Moretti and Benedetti,§74) în care sunt enumerate drept criterii  durata legăturii cu copilul şi calitatea relaţiei cu acesta (în speţă era vorba despre un copil plasat provizoriu pentru cinci luni într-o familie, perioadă extinsă apoi la 19 luni, după care copilul a fost înscris pentru adopţie, fără a acorda prioritate familiei de plasament).

O problemă actuală o reprezintă copilul ca proiect parental invocat ca „un drept” de virtualii părinţi. De pildă, în cauza S.H. v. Austria care priveste reproducerea medical asistată reclamanţii susţin că reglementarea strictă a fertilizării in vitro de către statul austriac aduce atingere dreptului la viaţă privată şi principiului non-discriminării. Decizia (favorabilă petenţilor) a Curţii, a subliniat că, de vreme ce dreptul la libertate include „dreptul unui cuplu de a concepe un copil folosind reproducerea medicală asistată pentru acest scop”, atunci acest drept trebuie garantat fără discriminări. Altfel spus, restricţiile cu privire la tehnicile disponibile care pot priva unele cupluri de „dreptul la un copil” sunt  discriminatorii şi încalcă prevederile Conventiei Europene.

Interesul superior al copilului în cauze privind adopţia

Numeroase discuţii sunt generate de garantarea interesului superior al copilului în cauzele privind  adopţia  solicitată de cuplurile formate din persoane de acelaşi sex.  O cerere de adopţie a copilului partenerei mamei (X vs. Austria) recent analizată de instanţa de la Strasbourg este relevantă pentru studiul de faţă. Câtă vreme legea austriacă permite adopţia copilului unuia dintre soţi în cazul cuplurilor căsătorite, pentru simetrie juridică, CEDO ajunge la concluzia că în cauză a existat o discriminare  raportată la viaţa de familie (X.ş.a.153). Mai mult, instanţa europeană crează conceptul de adopţie “co-parentală” care  transcede atât realitatea internă cât şi dreptul natural, bazat pe filiaţia biologică ( G.Puppink). Altfel spus, abordarea instanţei este evident în interesul adulţilor şi nu al copilului (al cărui tată biologic există şi cu care întreţine legături foarte strânse care, conform criteriilor  menţionate  conturează relaţiile de familie).

Adopţia unui copil de către un bărbat homosexual, necăsătorit a fost analizată în cauza Fretté. CEDO a ajuns la concluzia că dreptul la adopţie nu este garantat de Convenţie şi intenţia de a crea o familie nu intră sub incidenţa vieţii de familie (Fretté, §11) lăsând o largă marjă (E.Falletti) de apreciere autorităţilor naţionale în aprecierea interesului copilului (dată fiind lipsa de consens a statelor în acest domeniu). Curtea decide că nu au fost încălcate art. 14 şi 8 din Convenţie. În acelaşi timp, instanţa subliniază importanţa respectării interesului superior al copilului adoptat şi urmează logica instanţei interne privind eventualele consecinţe negative ale adopţiei de către un bărbat  homosexual asupra educaţiei copilului, în absenţa unui model maternal.

În cauza E.B, deşi petenta este într-o relaţie de cuplu cu o altă femeie, instanţa europeană abordează problema prin prisma adopţiei de către o persoană singură (E.B.§41) (“care să joace rolul mamă şi tată” cum se arată în cerere) (E.B.,§10)  şi pune accentul  pe absenţa tatălui şi pe rolul pe care partenera mamei l-ar avea în dezvoltarea copilului. De această dată Curtea nu mai construeşte argumentaţia pe baza marjei de apreciere ci trimite la recomandările Comitetului pentru drepturile Copilului (E.B,§77) şi conchide că statele pot interzice adopţia de către persoanele necăsătorite dar nu din considerente care privesc orientarea lor sexuală.

Trebuie subliniat faptul că, spre deosebire de Comitet, CEDO nu a elaborat o listă completă de criterii pentru evaluarea interesului superior al copilului ci a preferat să aprecieze circumstanţele de la caz la caz. Abia de dată recentă, în YC v.U.K , CEDO a subliniat importanţa pe care instanţele naţionale trebuie să o acorde “inter alia, vârstei, maturităţii şi dorinţelor afirmate ale copiilor, efectului probabil al ruperii legăturilor cu familia de origine şi cu rudele” (YC§135). În cauză, mama reclamă încălcarea dreptului său ca urmare a faptului că instanţele naţionale au refuzat reevaluarea situaţiei copilului (care era victimă a violenţelor dintre părinţi) şi au dispus plasamentul în vederea adoptării. Dacă până în prezent cazurile de adopţie au fost abordate de CEDO în principal prin prisma consimţământului părinţilor (Ifezue, Rajabali). Curtea afirmă aici foarte tranşant primatul interesului copilului, apreciind că instanţele naţionale au acţionat corect şi art.8 nu a fost încălcat.

Intersecţii între drepturile copiilor şi cele ale părinţilor

Unele situaţii de conflict între drepturile copilului şi cele ale părinţilor au fost soluţionate în defavoarea copilului. Este deja de notorietate cazul (Odièvre) în care dreptului copilului (abandonat) la cunoaşterea propriei identităţi i s-a opus dreptul mamei la păstrarea secretului naşterii (permis într-o epocă, de legislaţia franceză, femeilor necăsătorite). Din păcate, găsirea unui just echilibru între accesul la cunoaşterea propriei vieţi şi la identitate şi dreptul la “uitare” al mamei nu a fost fost posibilă. CEDO a decis în favoarea mamei, subliniind că fiica (petenta) s-a bucurat de toate avantajele unei vieţi normale de familie prin faptul că a fost adoptată.

Zece ani mai tarziu faţă de cazul precedent, CEDO revine asupra primatului  interesul copilului asupra dreptului părintelui în B.Tóth. Petentului, care a convieţuit cu mama copilului până aproape de naşterea acestuia i s-a refuzat recunoaşterea paternităţii pe motiv că un alt bărbat a recunoscut copilul (cu acordul mamei) şi ulterior l-a adoptat împreună cu soţia lui. În ciuda insistenţelor petentului, instanţa naţională a considerat că nu este necesară deschiderea unui proces pentru verificarea ficţiunii paternităţii din moment ce „statutul legal al copilului a fost  stabilit” (B.Tóth,§12) şi acesta s-a intergrat în noua familie. Practic, urmând aceeaşi logică, instanţa decide că interesul copilului dictează ruperea legăturii cu tatăl biologic.

De asemenea, ne putem referi la situaţii în care principiul interesului superior al copilului este folosit excesiv, afectând dreptul părintelui. Într-o cauză împotriva României (Ostace) reclamantul contestă paternitatea  susţinând încălcarea art.8 din Convenția europeană prin imposibilitatea  de a contesta, pe baza probelor biologice, declararea judecătorească a paternităţii (după 20 de ani de la data la care o instanţă românească l-a declarat tatăl unui copil). Respingând ca inadmisibilă cererea de redeschidere a procedurii în stabilirea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei -în condiţiile în care şi copilul şi mama acestuia erau de acord cu stabilirea adevărului biologic prin efectuarea testului AND, autoritatea naţională nu a ţinut cont de echilibrul just necesar a fi stabilit între interesele celor în cauză (Ostace,45). Mai mult, petentul (care deţinea deja un raport de expertiză biologică care dovedea că nu este tată) nu a beneficiat de aplicarea noilor dispoziţii ale Codului civil (acţiunea în stabilirea paternităţii este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului şi pentru răsturnarea prezumţiei de paternitate a unui copil născut din căsătorie termenul de prescripţie este calculat, pentru tatăl prezumtiv, de la data când a aflat că era prezumat a fi tatăl copilului, sau de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii). Ca urmare, este reţinută încălcarea art.8. În acest caz, evident, statul a forţat noţiunea de interes superior al copilului în detrimentul dreptului la viaţă privată al tatălui.

O situaţie inedită a fost analizată în Krušković, în care petentului i-a fost respinsă cererea de a fi înregistrat ca tată biologic al copilului născut în afara căsătoriei. CEDO stabileşte o dublă încălcare a art.8 din Convenţie: pe de o parte din perspectiva tatălui, privat de dreptul său la respectul vieţii de familie şi, pe de alta, din cea a copilului, pentru care interesul superior dicta stabilirea adevărului în scopul cunoaşterii propriei identităţi (Krušković, §41,42).

 Interesul superior al copilului născut prin tehnici de reproducere medical asistată

Diferenţele legislative dintre  state  în materie de reproducere medical asistată generează noi tipuri de conflicte. În două cauze împotriva Franţei (Mennesson şi Labassee)  interzicerea relaţiilor dintre tatăl biologic şi copiii născuţi de o mamă surogat în străinătate constituie, în opinia CEDO, o încălcare a dreptului copilului. Instanţele franceze nu au recunoscut acordul de surogat pe baza cărora petenţii au fost declaraţi părinţi pentru că legea internă (Codul civil) nu permite. Practic, Curtea constată o largă marjă de apreciere pentru Franţa în materie de maternitate surogat  (dată fiind lipsa consensului între statele Europei) şi o marjă redusă de apreciere în ce priveşte dreptul la identitate individuală (Mennensson, §77-80) şi urmăreşte raţionamentul statului în asigurarea echilibrului dintre interesul general şi interesul copilului (Labassee,71-73). Nerecunoaşterea produce o situaţie identitară contradictorie: în Franţa, spre deosebire de California, nu sunt acceptaţi ca fiind copiii părinţilor lor (cu toate consecinţele inerente).

În fine, recent (Paradiso şi Campanelli) s-a pus problema refuzului statului de  a transcrie un certificat de naştere emis în Rusia care atesta calitatea de părinţi a reclamanţilor (care apelaseră la serviciile unei clinici de reproducere şi la o mamă-surogat). Pentru că asupra părinţilor plana suspiciunea de fals (expertiza genetică nu demonstra legătura lor cu copilul) minorul a fost declarat abandonat, plasat într-un centru de îngrijire şi propus spre adopţie. CEDO a apreciat că, faţă de copil, reclamanţii s-au comportat ca părinţi „de facto” timp de cîteva luni. În privinţa menţinerii echilibrului dintre interesele aflate în joc (cel public şi cele private) (Paradiso şi Campanelli, §86) instanţa opinează că interesul copilului trebuie să primeze iar ingerinţa autorităţilor italiene este disproporţionată.

Interesul copilului în cauze privind reunificarea familiei

Legată de dreptul la liberă circulaţie (şi implicit, dreptul de intrare şi rezidenţă pe teritoriul unui stat), reunificarea familială are reglementări specifice în dreptul Uniunii Europene (art.21 TFEU,  Directiva 2004/38, Carta Drepturilor fundamentale a U.E.). Fără a intra în detalii, subliniem că art. 24 din Carta  drepturilor   fundamentale a U.E. trebuie citit ca având acelaşi conţinut cu art.8 din Convenţia Europeană şi astfel, “în toate acţiunile privind copiii, luate de autorităţile publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare. Fiecare copil are dreptul să întreţină relaţii personale normale cu părinţii săi, excepţie făcând numai cazurile în care acest lucru contravine intereselor sale”. Pe lângă Curtea de Justiţie a U.E  care dezvoltat o întreagă jurisprudenţă în acest domeniu (în Baumbast, Catherine Zhu, Man Lavette Chen, G. R. Zambrano , Carpenter şi Dereci), CEDO  a fost chemată să răspundă într-un număr de cazuri care au fost abordate prin prisma relaţiilor de familie şi a dreptului la viaţă privată. Argumentele Curţii au fost însă, de multe ori, contradictorii.

În Berisha, autorităţile elveţiene au refuzat să acorde permis de şedere şi au emis un ordin de expulzare celor trei copii născuţi în Kosovo care au intrat ilegal pentru a locui cu familia şi au rămas timp de trei ani.  Curtea are în vedere “vârsta copiilor (doi minori şi unul major), situaţia în ţara de origine şi gradul de dependenţă de părinţii lor“ (Berisha, §51) după care însă, insistă pe legăturile pe care copiii le au cu ţara de origine şi pe “puternicele” legături de familie pe care le au acolo cu bunica (Berisha, 60). Mai  mult, apreciază că interesul lor superior este asigurat prin faptul că pot oricînd să călătorească în Elveţia pentru a-şi vedea părinţii. Decizia, care susţine că art. 8 nu a fost încălcat, este surprinzătoare câtă vreme nu a ţinut cont de buna integrare a copiilor la şcoala din Elveţia, de rezultatele lor scolare şi de consecinţele întreruperii educaţiei pentru minori.

La aceeaşi concluzie ajunge Curtea în cauza Gűl (1996) considerând justificat refuzul autorităţilor de a permite intrarea în Elveţia a copilului de şase ani pentru a locui cu părinţii.

În cauza Sen (2001), în care părinţilor li s-a respins cererea de întregire a familiei prin  acceptarea pe teritoriul Olandei a copilul (lăsat în grija bunicii în Turcia), CEDO reţine încălcarea art. 8 al Convenţiei. Este pentru prima oară când instanţa schimbă accentele argumentării şi insistă asupra importanţei statutului dobândit de tată în noua ţară de reşedinţă şi a faptului că legăturile de familie avute în vedere nu sunt stabilite ulterior momentului emigrării părinţilor. Mai mult, CEDO nu acordă aceeaşi importanţă ca în cazurile precedente faptului că, în ţara de origine, există rude apte să îngijească copilul (Sen,§41).

Concluzii

Invocarea interesului superior al copilului în faţa instanţelor ca o simplă incantaţie este periculoasă pentru că poate justifica orice practică şi orice interpretare, favorizând arbitrariul.  Pe de altă parte, complexitatea cazurilor care  reflectă impactul progresului medical asupra drepturilor omului decurge dintr-o imensă presiune exercitată asupra unui stat care trebuie să accepte o practică interzisă de dreptul intern pentru a legaliza relaţiile dintre copii şi părinţi stabilite în străinătate. Desigur, identificarea soluţiei optime pentru un copil ridică numeroase probleme într-o lume în permanentă schimbare, în care cuplul este se redefineşte şi noţiunea de parentalitate este atât de diversă. În ciuda acestor dificultăţi, judecătorilor naţionali le revine sarcina unei corecte evaluări a tuturor aspectelor de care depinde dezvoltarea, bunăstarea şi viitorul copiilor.

  Prof.univ.dr. Aurora Ciucă

 


* A. Ciucă, Interesul superior al copilului. Noi sensuri ale unei “formule magice”  IDEO, Romanian Journal of Philosophical and Social Studies, Vol.2 (2017), Issue 1, pp.3-10. http://ideo.acadiasi.ro/

Bibliografie

Jean Carbonnier, Droit civil, 21e éd., Tome 2, La famille, l’enfant, le couple (PUF, 2000), 85.

Godsglory Ifezue, Maria Rajabali „Protecting the Interest of the Child”, Cambridge Journal of Internationaland Comparative Law (2)1:78(2013), DOI:10.7574/cjicl.02.01.77

Jean Carbonnier, „Les notions à contenu variable dans le dorit français de la famille”, in C.Perelman et R.Vander Elst, Les notions à contenu variable en droit, (Bruxelles, 1984), 99.

Ciucă, „Interesul copilului nenăscut vs. dreptul la identitate al persoanei “, în  Idei şi valori perene în ştiinţele socio-umane, Studii şi cercetări, Tomul XVII, Academia Română, Fliliala Iaşi, Institutul de Cercetări Economice şi Sociale « Gh. Zane », Departamentul de ştiinţe socio-umane, (Argonaut, Cluj Napoca), 2012, 96.

Elisabeth Marquardt, The Revolution in Parenthood. An Emerging Global Clash Between the Adult Rights and Children’s Needs, (Institute for American Values, 2006), 10.

G.Puppink, PhD, „Had the woman been a man…Commnents on the ECHR rulling of X and Others vs. Austria on homosexual adoption and the abandonment of natural law”, TurtleBayUN, URL:http://wp.me/p23AKd-2DA

Elena Falletti,  „Homosexual Single Individuals’ Right to Adopt Before the ECHR and the French Legal Context”,Human Rights Brief 18, no.2 (2011), 26-29 www.digitalcommons.wcl.american.edu/hrbrief/vol18/iss2/5

Websites:

http://www2.ohchr.org.CRC_C_GC_14ENG   General Comment on the Best Interest of the Child (CDC, Comentariul General Nr. 14 (2013) cu privire la dreptul copilului ca interesul superior al acestuia să fie considerat primordial, adoptat de către Comitet la a şaizeci şi doua sa sesiune (14 ianuarie –1 februarie 2013).

http://hudoc.echr.coe.int/eng=001-99605  Cazurile :

ECHR, X.Y, Z vs. United Kingdom, Appl. 21830/93, par.47.

ECHR, Schalk and Kopf vs. Austria (Application no.30141/04, Judgment 24.06/2010)

ECHR, Kroon et.al. v. the Netherlands, Appl. 18535/91, Judgment 27.10.1994

ECHR, Eberhard and M. V. Slovenia, Appl. 8673/05, 9733/05, Dec.1.12.2009

ECHR, Moretti and Benedetti v. Italy, Appl. No. 16318/07, Judgment 27 apr.2010.

ECHR, Case o f S.H. and Others v. Austria, Appl. 57813/00, Judgment 3.11.2011

ECHR, X and others vs. Austria, Appl. No.19010/07, Arrêt (Grand Chambre) 19.02/2013

ECHR, E.B.vs. France, Appl. no.43546/02, Judgment (Grand Chamber)22.01/2008

ECHR, YC v.U.K, Appl.547/10, Court (Fourth Section), Judgment 13/03/2012

ECHR, Odièvre v. France, 13 febr.2003 (Grand Chambre).

ECHR, Krisztian Barnabàs Tóth v. Hungary, Appl. 48494/06, Judgment 12.02.2013

CEDO, Ostace vs. România, Cererea nr. 12547/06, decizia din 25 febr.2014

Krušković v. Croaţia, Application no. 46185/08, Judgment 21.June 2011

ECHR, Mennesson and Others v. France, Application no. 65192/11, Judgement (Fifth Section),  26/06/2014

ECHR, Labassee v. France, Appl.no. 65941/11, Judgment 26.06.2014

CEDO, Paradiso and Campanelli v. Italia, Cerere no. 25358/12, Hotărâre   27.01.2015

ECHR, Berisha v. Switzerland, Appl.948/12, Judgment 2013

ECHR, Gűl v. Switzerland, Appl.23218/94, Judg.1996.

ECHR, Sen v. the Netherlands 31465/96, Judgment Dec.2001.

Despre Pierderea Blândeții În Educație: O Analiză A Fenomenului De Bullying

În actul educațional, înălțarea spirituală incumbă ambelor părți: profesorul își desfășoară activitatea sub preocuparea permanentă a educației elevului/studentului cât și sub conștiința necesității propriei dezvoltări spirituale deoarece eficiența actului educațional depinde în mod direct de devotamentul, deschiderea și empatia profesorului. În același mod se concretizează și chemarea către educație a individului dornic de cunoaștere. Fiind o îngemănare spirituală întru efortul comun al părților implicate de a tinde către desăvârșire, educația presupune, prin ea însăși, îndepărtarea Ființei de neajunsurile umane. După cum afirma Aristotel în lucrarea Politica scopul educației rezidă în a-l face pe om să iubească ceea ce este demn de a fi iubit și să urască ceea ce trebuie urât. În acest punct, devine evident că inserarea violenței în actul educațional este o dihotomie ne-necesară. Educația reprezintă principalul mijloc de cunoaștere a indivizilor, a comunităților umane, a tradiției și culturii popoarelor – motiv pentru care aceasta constituie instrumentul adecvat asigurării solidarității umane și a păcii între națiuni. Pe cale de consecință, fiind un instrument destinat a servi concilierii, este paradoxal ca actul educațional să fie purtător de violență.

Insinuarea și constanța fenomenului violenței în mediul educațional a determinat comunitatea internațională să conștientizeze începutul degradării climatului destinat realizării educației și să abordeze în mod sistemic această problemă prin formularea de politici și instrumente specializate. În articolul 19 din Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului[1] este instituit cadrul general de protecție al copilului împotriva actelor de violență, fiind incluse în sfera de cuprindere a acestora vătămarea, abuzul fizic sau mintal, actele de abandon sau neglijență, relele tratamente sau exploatarea, inclusiv abuzul sexual. Comentariul General nr. 13 al Comitetului Drepturilor Copilului avansează unele coordonate de analiză și interpretare a articolului 19 din Convenție, fiind subliniată ideea conform căreia termenul de violență nu trebuie interpretat în niciun fel pentru a minimiza impactul ci trebuie să includă formele non-fizice și/sau neintenționate de prejudiciu (cum ar fi, printre altele, neglijarea și maltratarea psihologică).[2]

În opinia Comitetului, exprimarea cuprinzătoarea utilizată în articolul 19 al Convenției : ”oricare forme de violență” nu lasă loc derogărilor în materie și, pe cale de consecință, nu admite nicio formă/niciun nivel de violență legalizată împotriva copiilor. În completare, Comitetul recunoaște că frecvența, gravitatea prejudiciului și intenția de a face rău nu sunt condiții prealabile pentru definițiile violenței. Statele Părți se pot referi la astfel de factori în strategiile de intervenție pentru a permite răspunsuri proporționale în interesul superior al copilului, dar definițiile nu trebuie în niciun caz să erodeze dreptul absolut al copilului la demnitatea umană și integritatea fizică și psihologică prin descrierea unor forme de violență ca fiind legal și sau social acceptabile.[3]

Comentariul Comitetului include în categoria violenței mentale bullyingul comis de adulți sau de copii, inclusiv agresiunea de tip bullying comisă prin intermediul tehnologiei informației și comunicării precum telefoanele mobile și internetul (cunoscută și sub numele de cyberbullying).

Recunoscând importanța educației libere de orice formă de violență, Consiliul Europei adoptă documente programatice având scopul de a asigura mijloace flexibile pentru gestionarea conflictelor educaționale. Articolul 13 din Carta Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie democratică și educația pentru drepturile omului[4] stabilește, sub denumirea marginală aptitudini pentru promovarea coeziunii sociale, evaluarea diversității și gestionarea diferențelor și conflictelor metode de promovare a educației non-conflictuale: în toate domeniile educației, Statele Membre ar trebui să promoveze abordări educaționale și metode de predare care urmăresc să învețe copiii să trăiască împreună într-o societate democratică și multiculturală și să permită cursanților să dobândească cunoștințele și abilitățile pentru a promova coeziunea socială, în scopul de a valorifica diversitatea și egalitatea, de a aprecia diferențele – în special între diferite credințe și grupuri etnice – și de a soluționa dezacordurile și conflictele într-o manieră non-violentă cu respectarea drepturilor fiecăruia, precum în scopul combaterii tuturor formelor de discriminare și violență, în special a bullyingului și hărțuirii.

Fenomenul bullying-ului a fost conștientizat de comunitatea românească în anul 2019 -moment în care cadrul juridic național a fost amendat prin adoptarea Legii nr. 221 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011[5]. Conform Legii 221/2019, Legea educației naționale a fost completată prin introducerea definiției legale a bullying-ului pe următoarele coordonate:  Violenţa psihologică – bullying este acţiunea sau seria de acţiuni fizice, verbale, relaţionale şi/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârşite cu intenţie, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecinţă atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane şi vizează aspecte de discriminare şi excludere socială, care pot fi legate de apartenenţa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acţiune sau serie de acţiuni, comportamente ce se desfăşoară în unităţile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale.

Din definiția avansată de prevederile legale, fenomenul bullyingului este specific mediului educațional (fie că acesta este reprezentat de unități de învățământ sau de structuri specializate în prestarea serviciilor de formare) prin care sunt afectate două coordonate esențiale ale persoanei umane: demnitatea și nediscriminarea. Luând în considerare conținutul ideatic complex al valorilor umane ocrotite prin reglementarea bullying-ului, legiuitorul a apreciat ca fiind necesare și utile Normele metodologice de aplicare a amendamentelor aduse Legii nr.1/2011 privind educația națională în domeniul violenței. [6]

Pentru a adopta o abordare integrată asupra fenomenului, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 221/2019 elaborează o strategie alcătuită din acțiuni de prevenire și de combatere a bullyingului structurată în două anexe după cum urmează: Anexa 1 la normele metodologice are ca obiect al reglementării Prevenirea bullyingului şi a cyberbullyingului în unităţile de învăţământ preuniversitar în timp ce Anexa 2 propune Combaterea bullyingului şi a cyberbullyingului în unităţile de învăţământ prin intervenţie integrată, prin identificare şi semnalare. Acțiunile de prevenire și combatere sunt complementare întrucât prevenirea este eficientă în măsura în care autoritățile proiectează, pe termen mediu și lung, obiectivele urmărite în materie și măsurile adiacente atingerii acestora iar activitatea de combatere își dovedește utilitatea în temeiul unei prognozării minuțioase deja antamate.

Conform art. 1, alin. 2 din Anexa 1 la normele metodologice prevenirea se realizează în funcție de specificul fiecărei unități de învățământ prin: a) implementarea, la nivelul unităţii de învăţământ, a unui plan şcolar de prevenire şi combatere a violenţei, a unor programe/proiecte/campanii cu scopul de creştere a coeziunii grupului de copii şi a comunităţii copii-adulţi, conştientizarea consecinţelor violenţei psihologice – bullying, eliminarea cauzelor/riscurilor/vulnerabilităţilor care ar putea determina producerea de astfel de comportamente; b) desfăşurarea unor activităţi de informare şi conştientizare, în colaborare cu alte instituţii sau specialişti cu competenţe în domeniu; c) promovarea unui climat educaţional care încurajează atitudinile pozitive, nonviolente şi suportive între membrii comunităţii de preşcolari/elevi şi adulţi, învăţarea şi exersarea empatiei, a interacţiunilor între aceştia, de tip câştig reciproc, implicarea participării preşcolarilor/elevilor de toate vârstele la toate deciziile care îi privesc şi promovarea acţiunilor de la egal la egal între preşcolari/elevi; d) promovarea relaţiilor democratice între copii şi adulţi, prin toleranţă, respect, incluziune şi solidaritate; e) implementarea de măsuri administrativ-organizatorice, care să contribuie la crearea unui mediu securizant din punct de vedere fizic şi emoţional pentru copii, în unitatea de învăţământ, precum montarea de camere de luat vederi, profesori de serviciu, asigurarea pazei spaţiilor educaţionale, dispunerea mobilierului în clasă în scopul facilitării colaborării între copii, promovarea lucrului în echipă, constituirea formaţiunilor de studiu, conform prevederilor legale; f) formarea cadrelor didactice în sensul dezvoltării personale şi al utilizării metodelor de disciplină pozitivă.

Luând în considerare dimensiunea psihologică care ține de esența bullyingului acțiunile preventive trebuie să fie caracterizate printr-un model flexibil și dinamic, în acord cu promovarea valorilor umane și cu respectarea drepturilor copiilor. Având ca sferă de acțiune planul psihologic al individului, realizarea bullyingului este facilitată prin apel la instrumente complexe și adeseori insidioase, existând riscul să prefigureze acțiuni neutre care, prin forma intenționată, să fie apte de a produce suferință. Psihologicul fiind în intimă conexiune cu spiritualul, este clar că acțiunile de bullying pot fi prognozate prin apel la strategii fundamentate pe sensibilizarea participanților la educație față de empatie – ca principiu de bază al raportării la alteritate. Prevenirea faptelor de violență în sistemul educațional nu înseamnă, de plano, negarea contradictorialității umane; dimpotrivă, primul demers rezidă în sesizarea conflictualității inerente ființei umane și în demararea de tentative corelative de atenuare a acestora. Natura umană conflictuală nu poate fi negată însă nici nu se cuvine să fie integrată în procesul educațional în formă violentă. Revine deci educației rolul de a modela natura conflictuală a individului și de a o trece sub tăcere în contextul relaționării cu ceilalți. Normele metodologice propun mijloace concrete de potențare a  laturii umane non-violente și de stabilire a unui model de interacțiune bazat pe dialog, conștientizarea oportunităților de comunicare, implicarea cadrelor didactice, nondiscriminarea, etc.

În contrapondere, acțiunile de combatere sunt precizate în art. 2 din Anexa 2 normele metodologice, fiind sintetizate în următoarele aspecte: a) identificarea situaţiilor de bullying; b) semnalarea suspiciunilor sau a situaţiilor identificate de bullying; c) colaborarea proactivă a persoanelor responsabile din unitatea de învăţământ în echipa multidisciplinară constituită pe caz pentru soluţionarea acestuia; d) analiza şi soluţionarea cazului; e) luarea măsurilor de prevenire a reiterării cazurilor de violenţă psihologică – bullying împotriva aceleiaşi victime/asupra altor victime.

Combaterea este consecventă cu activitatea de prevenire deoarece nu se rezumă la eradicarea violenței, extinzându-se inclusiv la ultima ipoteză enumerată de normele metodologice: luarea de măsuri prin care să se împiedice orice recrudescență a fenomenului de bullying. În mod similar prevenirii, combaterea este un proces de anvergură, implicând toți actorii purtători de mize în cadrul procesului educațional-de la cadre didactice, la făptuitor și victime.

Etapa combaterii reprezintă un prilej de reflecție  și analiză asupra cazurilor de bullying astfel încât să nu fie constituită o replică violentă ci, mai degrabă, să fie identificate mijloace de restabilire a situației încălcate și de reconstrucție a planului psihologic al persoanelor implicate în perioada post-conflict.

Cyberbullyingul constituie o problematică aparte a fenomenului violenței în unitățile școlare deoarece mediul său de manifestare (mediul online) este preferat de tineri pentru comunicare și socializare. Definiția cyberbullyingului avansată de Capitolul I, articolul 1, litera c din Normele metodologice ține cont de particularitățile realității virtuale înlăuntrul căreia se manifestă actele de violență: violenţă psihologică cibernetică sau cyberbullyingul constă în acţiuni care se realizează prin intermediul reţelelor de internet, calculator, tabletă, telefon mobil şi poate cuprinde elemente de hărţuire online, alături de un conţinut ilegal şi/sau ofensator care se referă la orice comportament mediat de tehnologie, identificat în spaţiul de social-media, website-uri, mesagerie. Această formă de violenţă nu se limitează la comportamente repetate de tip: mailuri, postări, mesaje, imagini, filme cu un conţinut abuziv/jignitor/ofensator, aceasta însemnând, de asemenea, şi excluderea deliberată/marginalizarea unui copil în spaţiul online, spargerea unei parole de cont personal de e-mail, derulate pe grupuri şi reţele de socializare online sau prin alte forme de comunicare electronică online (…).

În literatura de specialitate există opinii diferite relative la fenomenul bullyingului, conturându-se, în principal, două direcții de gândire: (1) conform unor doctrinari, cyberbullyingul nu se diferențiază de bullying decât prin contextul (tehnologic sau real) în care se manifestă violența; (2) într-o altă opinie, (la care achiesăm), cyberbullyingul este o formă aparte de agresiune, având propriile particularități prin comparație cu bullyingul manifestat în realitatea concretă. Astfel, dacă bullyingul presupune un domeniu geografic și temporal limitat, în cazul cyberbullyingului, domeniul geografic și temporal este aproape nelimitat. Din această perspectivă, cyberbullyingul este circumscris agresiunii electronice – concept care, la rândul său, este definit ca vătămarea intenționată cauzată de utilizarea mijloacelor electronice unei persoane sau unui grup de persoane, indiferent de vârsta lor, care percep astfel de acte ca fiind ofensatoare, derogatorii, dăunătoare sau nedorite.

Agresiunea electronică este mai cuprinzătoare decât cyberbullyingul pentru că aceasta nu este condiționată de elementul repetitiv sau de dezechilibre de putere și, de asemenea, se extinde la situații în care actele de agresiune/intimidare sunt comise între persoane care nu se cunosc în lumea reală. Deci, cyberbullyingul nu acoperă decât comportamentele desfășurate prin mijloacele tehnologiei informației și comunicațiilor (excluzând, cu titlu de exemplu, actele agresive constând în piratarea profilului de socializare).

Acceptând trăsăturile particulare ale cyberbullyingului, în literatura de specialitate au fost identificate mijloacele electronice sau digitale prin care este comis abuzul: vătămarea intenționată constând în intenția făptuitorului de a produce vătămări victimei punând în aplicare comportamente neplăcute și dureroase împotriva sa; dezechilibrul de putere, desemnând avantajul făptuitorului asupra victimei, semnificând că victima nu se poate apăra cu ușurință; repetarea actelor de agresiune și producerea unui prejudiciu semnificativ victimei . [7]

Apreciem că periculozitatea comportamentului de tip cyberbullying este mai accentuată prin comparație cu actele de bullying comise în realitatea concretă dat fiind faptul că agresorul dispune de multiple forme de camuflare a identității iar victima este mult mai expusă în comunicarea prin canalele de socializare. Totodată, domeniul geografic și temporal al hărțuirii informatice sunt aproape nelimitate astfel încât hărțuirea virtuală poate apărea oricând și oriunde, inclusiv în afara orarului școlar. Caracterul public al informațiilor postate în mediul virtual sunt accesibile persoanelor interesate pe o perioadă nedeterminată de timp, producând traume fizice și psihologice persoanei vizate și generând, pe termen lung, izolare socială și nesiguranță.

Cu toate acestea, Normele metodologice nu acordă o importanță specială cyberbullingului, prin formularea lor abordând problematica bullyingului și a cyberbullyingului în mod alternativ, fără a aloca un ansamblu de reglementări juridice specializate acestuia din urmă. Din această perspectivă, normele metodologice produc un efect superfluu, creând doar aparența reglementării cyberbullyingului însă, lăsând neadresate, pe fond, aspectele privitoare la cauzalitatea, efectele, formele de manifestare specifice violenței din mediul virtual. În acest punct se evidențiază limitele formale ale normelor metodologice: de a analiza problema violenței în contextul exercitării dreptului la educație în domeniul preuniversitar în absența unei perspective integratoare.

Deși prevenția și combaterea au aplicabilitate inclusiv în domeniul gestionării cyberbullyingului, eficiența aplicabilității acestora este condiționată de un grad ridicat de descriptivism al condițiilor de existență și de manifestare a cyberbullyingului.

Un alt aspect perfectibil al Normelor metodologice adoptate în domeniul prevenirii și combaterii bullyingului constă în extinderea aplicabilității acestora sferei universitare. Cu toate că la nivel universitar climatul educațional este mai flexibil iar gradul de maturitate al studenților este, incontestabil, mai ridicat decât cel al elevilor din învățământul preuniversitar, actele de bullying nu pot fi  totalmente excluse. În consecință, se impune extinderea și adaptarea mijloacelor de prevenire și combatere a bullyingului la particularitățile mediului universitar, prin luarea în considerare a specificului dezvoltării psihologice al actorilor implicați și a relaționării dintre aceștia. Totodată, componentele cyberbullyingului nu pot fi trecute în subsidiar în condițiile în care pandemia COVID-19 a produs reconfigurarea climatului educațional și translatarea activităților educaționale din mediul fizic în cel virtual, forul intern al participanților la procesul educațional (elevi sau studenți) fiind, la rândul său, supus revizuirii și/sau transformării.

În literatura de specialitate[8] a fost subliniată ideea conform căreia efectele actelor de agresiune de tipologia bullyingului și a cyberbullyingului sunt vizibile prin denaturarea climatului educațional care ar trebui să asigure, în mod necondiționat, ocrotire și sprijin; în egală măsură, este afectată starea psihică a victimelor dar și cea a agresorului. În scopul prezentării într-un limbaj comun a problemelor de sănătate mintală produsă de agresiunea de tip bullying și/sau cyberbullying, psihologii folosesc manuale de diagnosticare a tulburărilor mentale dar și clasificarea internațională a bolilor utilizată de Organizația Mondială a Sănătății[9]. La poziția F91 din clasificarea OMS, bullyingul este menționat ca formă de manifestare a tulburărilor de conduită caracterizate printr-un model comportamental asocial, agresiv sau sfidător. Tulburările de conduită sociale, având caracter repetat și persistent (în categoria cărora este inclus bullyingul) se caracterizează prin încălcarea normelor comportamentale dezirabile, adecvate vârstei, concretizându-se în acțiuni cu un grad mai ridicat de severitate decât malițiozitatea puerilă sau rebeliunea specifică vârstei adolescenței care se desfășoară pe o durată de timp medie sau extinsă (6 luni sau mai mult). Tulburările de conduită bazate pe afecțiuni psihice pot fi asociate unor boli mai grave (depresia, schizofrenia) – fapt pentru care este necesar să fie stabilit, cu prioritate, un diagnostic de bază.

Pentru a-și atinge scopul paideic[10], educația trebuie să fie săvârșită în acord cu bunătatea oferită celui care primește educația și cu iubirea pentru cunoaștere a tuturor partenerilor implicați în procesul educațional. Violența – indiferent de punctul de pornire și de formele de manifestare- trebuie să fie abordată în mod coerent și continuu pentru a putea valoriza efectele educației la cel mai înalt nivel. Comportamentul violent este generat de pulsiunile ne-educate și nu poate fi trecut sub tăcere întrucât o atare negare ar fi contrară însăși esenței educației. Conștientizarea este primul nivel de abordare a violenței și asigură premisa unor acțiuni coerente de prevenire și combatere. Multiplicarea actelor de bullying în societatea românească este expresia îndepărtării oamenilor de lumea ideilor Binelui, Iubirii  și Solidarității. Acestea din urmă, cumulate, transformă în realitate noțiunea omului colectiv, – a umanității al cărui specific metafizic rezidă în educație și non-violență. Sub înrâurirea preceptelor transmise prin educație, ideile și valorile umaniste se poziționează în afara omului – devenind, în bună regulă, coordonate ale existenței umane.

 

Prof.univ.dr.Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989.

[2] Committee on the Rights of the Child, General comment No. 13 (2011) The right of the child to freedom from all forms of violence, 2011, p. 4.

[3] Ibidem, p. 8.

[4] Recomandarea CM / Rec (2010) 7 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind (Adoptat de Comitetul Miniștrilor la 11 mai 2010 la cea de-a 120-a sesiune).

[5]  Legea nr. 221 din 18 noiembrie 2019 pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 publicată în  Monitorul Oficial al României nr. 929, Partea I din 19 noiembrie 2019.

[6] Norme Metodologice de aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1^1), art. 56^1 şi ale pct. 6^1 din anexa la Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, privind violenţa psihologică – bullying aprobate prin Ordinul de Ministerului Educației și Cercetării nr. 4.343/2020 din 27 mai 2020 publicat în Monitorul Oficial al României nr. 492 din 10 iunie 2020.

[7] Directorate General For Internal Policies Policy Department C:Citizens’ Rights And constitutional Affairs civil Liberties, Justice And Home Affairs cyberbullying Among Young People study, pp. 24-25.

[8] Muthanna Samara, Vicky BurbidgeAiman El Asam, Mairéad Foody, Peter K. Smith, Hisham MorsiBullying and Cyberbullying: Their Legal Status and Use in Psychological Assessment, Int J Environ Res Public Health. 2017 Dec; 14(12): 1449, published online 2017 Nov 24. doi: 10.3390/ijerph14121449, articol accesibil la adresa https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5750868/.

[9] Ne referim la cea mai recentă versiune din anul 2019, ICD-10.

[10] Paideia reprezintă conceptul care, în cultura Greciei Antice, semnifica educația locuitorilor polisului în acord cu valorile umanismului, având ca obiectiv dezvoltarea aspectelor fizice și psihice ale acestora.

Glosă pe marginea Protocolului nr. 16 la Convenția europeană a drepturilor omului- Protocolul dialogului*

Rezumat

Protocolul nr. 16 la Convenția europeană a drepturilor omului introduce procedura cererilor de aviz consultativ și este văzut ca liant între CEDO și cele mai înalte jurisdicții ale statelor membre. Lucrarea are în vedere  noutățile aduse de acest document și, în același timp, enumeră câteva probleme care ar putea face ca reforma propusă de Protocol să nu aibă un impact imediat (în sensul de a facilita reducerea numărului de cereri individuale la CEDO) și să nu contribuie la realizarea unui veritabil dialog între CEDO și instanțele interne.

Cuvinte-cheie: Protocolul dialogului, competența consultativă a CEDO, aderarea UE la Convenția Europeană a drepturilor omului.

 


 

În anii ʹ50, când se puneau bazele sistemului de protecție a drepturilor omului într-o Europă ale cărei sloganuri erau ”lege nu război”și ”never again”, intenția redactorilor Convenției europene a fost aceea de a depăși, legal și instituțional, modelele care se conturau: cel onusian dar și cel regional american[1]. Cu toate acestea, voința statelor a condus spre adoptarea unei convenții ”à la carte”[2]  a cărei dinamică instituțională și jurisdicțională a depins, în mare măsură, de asigurarea echilibrului dintre intern și internațional. De la mecanismul inițial (care includea Comisia) s-a ajuns, după ”reforma mare”[3] la crearea Curții unice cu caracter permanent, la accesul direct al persoanelor la Curte, la restructurarea instanței și redistribuirea competențelor între camere care a  condus la ranforsarea credibilității sistemului european și la creșterea  numărul cererilor individuale. În 2010,  Protocolul 14 a contribuit la simplificarea activității și reducerea duratei proceselor în fața Curții (prin introducerea unei noi formații de lucru-judecătorul unic, a criteriului prejudiciului major și prin  pronunțarea asupra cazurilor repetitive). Întâlnirile anuale ulterioare, de la Interlaken (care în 2010 demarează ”Interlaken Process”), Izmir (2011) și Brighton (2012) au pus în lumină o nouă strategie de eficientizare a sistemului european prin redactarea protocoalelor 15 și 16. Primul, (adoptat în 2013, urmare a  Declarației de la Brighton) este axat pe principiului subsidiarității și al doctrinei marjei de apreciere. Principalul său efect va consta în reducerea de la 6 la 4 luni a termenului în care o plângere individuală poate fi introdusă de la data deciziei finale pe plan intern. Intrarea în vigoare[4] (la 1 august 2018) a Protocolul nr. 16[5], de amendare a Convenției Europene  deschide o nouă filă în istoria mecanismului european de protecție a drepturilor omului.

 

1. Reforma operată de Protocolului 16

Numit protocol al dialogului[6] acesta introduce procedura cererilor de aviz consultativ și este văzut ca liant între CEDO și cele mai înalte jurisdicții ale statelor membre la Convenția europeană. Dialogul privind interpretarea sau aplicarea Convenției sau a protocoalelor anunță beneficii atât pentru statele părți, prin evitarea dezvoltării unei jurisprudențe naționale divergente cât și pentru Curte, prin reducerea numărului cererilor individuale[7]. Probabil, unele cereri de aviz vor avea ca obiect aspecte mai puțin abordate în legislația națională și care vor fi abordate de CEDO prin prisma rolului său ”progresiv” și continua aliniere la realitățile contemporane (reproducere asistată medical, libertatea de exprimare în era digitală, terorism, migrație etc.).

Potrivit formulării din articolul 1, instanțele ”supreme” din statele membre pot” adresa Curții cereri de aviz consultativ ”privind chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenție sau în protocoale”, ceea ce indică caracterul ne-obligatoriu al procedurii (și, eventual, posibilitatea retragerii cererii).

Cele mai înalte jurisdicții naționale abilitate să se adreseze Curții sunt, potrivit textului documentului analizat, cele nominalizate de fiecare stat în momentul semnării sau ratificării. Până în prezent, din declarațiile depuse, observăm că majoritatea statelor a optat pentru Curtea Constituțională și Curtea Supremă (Albania, Armenia, Georgia,San Marino, Slovenia). Estonia și Ucraina au optat pentru Curtea Supremă, Finlanda pentru Curtea Supremă, Curtea Supremă Administrativă și Curtea Muncii, iar Franța a desemnat, pe lângă Consiliul Constituțional și Curtea se Casație și Consiliul de Stat[8].  România a optat pentru varinata maximală: Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție și cele 15 curți naționale de apel.

Condiție impuse de text (art.1 al.2) instanţei care formulează cererea sunt: ca aceasta să solicite un aviz consultativ ”doar în cadrul unei cauze pendinte în faţa acesteia”, să motiveze cererea și să prezinte ”aspectele relevante ale contextului juridic şi de fapt ale cauzei pendinte”.

Procedura va consta în examinarea cererilor de aviz consultativ de către un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere și de emiterea de către acesta din urmă a avizului propriu-zis. O eventuală decizie de respingere a cererii de aviz trebuie motivată de colegiul judecătorilor.

Protocolul permite intervenția (prin formularea de observații scrise și participare la audieri) Comisarului Consiliului Europei pentru drepturile omului, a statului a cărui instanță a trimis cererea de aviz sau a oricărui stat-parte interesat (art.3).

Avizul emis de către Marea Cameră trebuie motivat. În situația în care ”avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor” (art.4) aceștia pot  redacta opinii separate.

În fine, Protocolul subliniază caracterul facultativ al avizelor emise de Curte (art.5).

2. Despre impactul reformei și posibile dezavantaje

Competența consultativă nu este o noutate pentru CEDO. Aceasta a fost introdusă prin Protocolul nr.2 în sarcina Comitetului  Miniștrilor însă a fost folosită extrem de rar (Curtea a  fost solicitată doar cu trei cereri și a emis numai două opinii[9]. Acest protocol introduce o competență adițională celei acordate inițial (reflectată în articolele 47-49 din textul Convenției) care va permite CEDO să mute accentul de pe analiza ex-post pe cea ex-ante a cererilor ceea ce, potrivit așteptărilor, va atrage creșterea celeritatății în soluționarea cauzelor în dreptul intern.

Alegerea caracterului opţional al Protocolului și numărul redus de state cerut pentru ratificare a permis accelerarea intrării în vigoare. Evident, Curtea va avea la început, un număr mai redus de solicitări de aviz consultativ și succesul acestei reforme va depinde de dialogul pe care-l va avea cu instanţele naţionale ale statelor.

Cu toate acestea, se pot enumera câteva probleme care ar putea face ca reforma propusă de Protocol să nu aibă un impact imediat (în sensul de a facilita reducerea numărului de cereri individuale la CEDO) și să nu contribuie la realizarea unui veritabil dialog între CEDO și instanțele interne.

În primul rând, intenția de a derula un proces de colaborare între CEDO și cele mai înalte instanțe naționale este limitată de caracterul facultativ al avizului și, evident, de voința și buna credință[10] a  instanței solicitante de a ține cont de conținutul său, ceea ce poate afecta legitimitatea procedurii. Caracterul facultativ va permite adoptarea de către state a filosofiei ”watch and wait” (după model britanic) în sensul de a urmări, pe termen mediu și lung opiniile curții și impactul acestora asupra jurisprudenței Curții[11]. Faptul că nu toate statele care au semnat  au ratificat ulterior protocolul pare a fi un argument în acest sens[12].

În al doilea rând, o slăbiciune a Protocolului decurge din faptul că nu impune instanțelor solicitante de avize consultative să indice punctul lor de vedere în cauza respectivă. Raportul explicativ al Protocolului 16[13] recomandă, pe bună dreptate acest lucru. Pentru a realiza un dialog real este nevoie de o astfel de prezentare a punctului de vedere.

În al treilea rând, intervenția la care se referă art.3 menționat (și care e comparabilă cu intervenția terilor din art.36. al 2 din Convenție) exclude părțile direct interesate în cauză. Desigur, prezența Comisarului pentru drepturile omului sau a oricărui stat-parte este importantă dar posibilitatea de participare a pârâtului ar trebui regândită. Cu atât mai mult cu cât, în Raportul explicativ[14] se arată că participarea ”ar fi de dorit”.

În al patrulea rând, existența unui aviz consultativ (însușit de instanța națională) nu exclude posibilitatea ca, aceeași cauză (în care a fost cerut) să ajungă – via cerere individuală- la CEDO, în procedura contencioasă, după pronunțarea instanței naționale. De asemenea, câtă vreme CEDO poate respinge o cerere de aviz consultativ, înseamnă că oricum, soluționarea rămâne la latitudinea instanței naționale.

În al cincilea rând, o sarcină în plus pentru Marea Cameră (a cărei procedură este foarte  complexă și cronofagă[15]) ar putea prelungi durata rezonabilă a procesului (suspendat în fața instanței naționale). Ca atare, orice întârziere din partea acestei structuri ar putea avea un efect descurajant asupra instanțelor naționale.

În al șaselea rând, un aviz consultativ emis cu votul majorității judecătorilor (nu în unanimitate) înseamnă că opiniile separate ale judecătorilor care au exprimat un vot contrar vor fi folosite în același mod în care actualmente opiniile separate servesc pentru a solicita retrimiterea unei cauze în faţa Marii Camere, pentru a argumenta introducerea unei plângeri individuale).

3. Protocolul 16 din perspectiva aderării UE la Convenția Europeană

Deși documentul analizat nu conține referiri la relația cu Uniunea Europeană, impasul în care se află procesul de aderare al acestei organizații la Convenția europeană ne invită la o scurtă reflecție. După cum se știe, motivele pentru care Curtea de Justiție a ajuns la această concluzie sunt multiple însă laitmotivul îl constituie necesitatea păstrării autonomiei dreptului UE și a CJUE în raport cu CEDO[16]. Această întrebarea străbate întregul text al avizului 2/13 al CJUE, context în care este prezentat riscul practicării de către state a unui forum shopping între Strasbourg și Luxembourg[17].

Motivarea Curții de Justiție conține referiri la Protocolul nr. 16, îngrijorarea instanței fiind legată de procedura întrebărilor preliminare, considerată “cheia de boltă”a sistemului jurisdicţional[18]comunitar, ca procedură care asigură unitatea de interpretare a dreptului european prin realizarea dialogului dintre instanţele statelor membre şi CJUE. Protocolul nr. 16 la Convenţia europeană permite, așa cum am menționat, instanţelor superioare şi tribunalelor statelor membre să solicite CEDO opinii consultative privind interpretarea sau aplicarea drepturilor din Convenţie. Temerea exprimată de CJUE în avizul 2/13 este că, odată încheiat procesul de aderare, Convenţia va fi parte a dreptului UE ceea ce înseamnă că mecanismul stabilit de Protocol va putea afecta autonomia şi efectivitatea procedurii preliminare stabilită de TFUE, mai ales când drepturile  garantate de Cartă corespund celor din Convenţie.

Concluziile CJUE[19] privind imposibilitatea aderării UE la Convenția Europeană ridică o problemă (în plus) din perspectiva Protocolului 16. În condițiile în care judecătorii naționali vor adresa CEDO cereri de aviz consultativ privind aspecte ale dreptului Uniunii Europene, acestea pot afecta procedura trimiterii prealabile instituită de art.267 al TFUE[20]. În acest sens, una dintre soluțiile preconizatea fost ca, în cadrul Consiliului Europei, să fie adoptat un acord simplificat prin care state membre să se angajeze să introducă în legile naționale de ratificare a Protocolului 16 o dispoziție  care să interzică utilizarea acestuia pentru întrebări legate de dreptul Uniunii Europene[21]. Propunerea este discutabilă. Pe de altă parte, sunt exprimate și opinii care susțin că ”apetența redusă manifestată până în prezent de state pentru plângerile inter-etatice” anunță un număr redus de cereri de aviz consultativ[22].

O sumară comparație între procedura întrebărilor preliminare la CJUE și procedura cererii de avize consultative la CEDO ne sugerează că, în ciuda diferențelor, aceasta din urmă poate beneficia de câteva îmbunătățiri. Așa cum am menționat, la CEDO cererea de aviz consultativ este facultativă, rămânînd la latitudinea instanțelor nominalizate de statele membre adresarea unei cerei de aviz consultativ și, tot la discreția acestora, să aplice sau nu opinia primită. În cadrul UE, procedura a fost concepută ca instrument de uniformizare a interpretării dreptului comunitar. Art.267 permite tuturor instanțelor statelor membre (de toate gradele) să adreseze întrebări preliminare, pe când la CEDO, limitarea la instanțele superioare ar putea genera disfuncționalități și, mai ales întîrzieri mai mult sau mai puțin justificate. În același context, trebuie subliniat faptul că nu există o prevedere care să impună prioritizarea avizelor în cauzele privind persoane deținute, bolnave etc. O altă observație se referă la posibilitatea de refuz a CEDO de a emite un aviz consultativ, care nu există în cadrul UE.

Prof.univ.dr. Aurora CIUCĂ

 

Bibliografie

Mikael Rask Madsen, Legal Diplomacy” – Law, Politics and the Genesis of Postwar European Human Rights, in Human Rights in the Twentieth Century, Edited by Stefan-Ludwig Hoffman, Cambridge University Press, 2011.

Catrinel Brumar, Oana Florentina Ezer, Protocolul dialogului”. Protocolul nr. 16 la Convenția europeană a drepturilor omului,

Curierul Judiciar, .2015, Ed. CH Beck.

Noreen O’Meara, Reforming the ECtHR: The Impacts of Protocols 15 and 16 to the ECHR (September 1, 2015). Forthcoming in: Katja Ziegler, Elizabeth Wicks and Loveday Hodson (eds) The UK and European Human Rights. A Strained Relationship?, Hart 2015.

Aurora Ciucă, Dialogul dintre C.E.DO. şi Curtea de Justiţie a U.E . privind protecţia drepturilor omului , în Ion. M. Anghel (coordonator), Reglementări ale Uniunii Europene de un interes aparte-sui generis, pentru România, Universul Juridic, 2017.

Jean Paul Jacqué, Que faire après le non à l’adhésion? Après l’avis 2/13 de la Cour de Justice, Que faire? , Droit de lʹUnion Européenne, 2015.

Council of Europe Treaty Series – No. 214, Explanatory Report to Protocol No. 16 to the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms,Strasbourg, 2.X.2013.

Advisory Opinion on certain legal questions concerning the lists of candidates submitted with a view to the election of judges to the European Court of Human Rights (No 1) (2009) 49 EHRR 33 (GC)  și Advisory Opinion on certain legal questions concerning the lists of candidates submitted with a view to the election of judges to the European Court of Human Rights (No 2) (2010) 50 EHRR SE10 (GC).

 


* A. Ciucă, Gloss on the Protocole on Dialogue , publicat în Suplimentul la Revista Curierul Judiciar, Conferința SRDE Probleme actuale ale spațiului politico-juridic al UE, Editura CH Beck, 2018, pp. 26-32.

[1] Michael Rask Madsen, Legal Diplomacy- Law, Politics and the Genesis of Postwar European Human Rights, in Human Rights in the Twentieth Century, Edited by Stefan-Ludwig Hoffman, Cambridge University Press, 2011, p. 65.

[2] Ibid., p.71.

[3] 1998, intrarea în vigoare a Protocolului nr.11 la Convenția Europeană.

[4] Deși este un protocol de procedură, prin excepție de la cerința ratificării de către toate statele părți la Convenție, intrarea în vigoare a Protocolul nr.16, pentru motive de celeritate, va opera după depunerea instrumentelor de ratificare de către 10 state. Franța este cel de-al 10-lea stat, după Albania, Armenia, Estonia, Finlanda, Georgia, Lituania, San Marino, Slovenia și Ucraina. România a semnat Protocolul la data de 14 octombrie 2014 și a optat pentru varianta maximală, depunând o declarație în care figurează Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casatie și Justitie și curțile naționale de apel.

[5] Protocolul a fost adoptat la data de 2 oct. 2013. Pentru intarea în vigoare a fost necesară depunerea a 10 instrumente de ratificare. Franța a fost cel de-al zecelea stat care a ratificat (aprilie 2018) după Albania, Armenia, Estonia, Finlanda, Georgia, Lithuania, San Marino, Slovenia și Ukraina. https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/214 (accesat la 11 iunie 2018)

[6] De către Preşedintele CEDO, judecătorul Dean Spielmann, în discursul ținut la cea de-a 100-a  sesiune aniversară a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) la 10 octombrie 2014.

[7] Catrinel Brumar, Oana Florentina Ezer, Protocolul dialogului”. Protocolul nr. 16 la Convenția europeană a drepturilor omului,

Curierul Judiciar, 11.02.2015, Ed. CH Beck.

http://www.curieruljudiciar.ro/2015/02/11/protocolul-dialogului-protocolul-nr-16-la-conventia-europeana-a-drepturilor-omului

[8] https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/214 (accesat la 11 iunie 2018)

[9] Advisory Opinion on certain legal questions concerning the lists of candidates submitted with a view to the election of judges to the European Court of Human Rights (No 1) (2009) 49 EHRR 33 (GC)  și Advisory Opinion on certain legal questions concerning the lists of candidates submitted with a view to the election of judges to the European Court of Human Rights (No 2) (2010) 50 EHRR SE10 (GC).

[10] Noreen O’Meara, Reforming the ECtHR: The Impacts of Protocols 15 and 16 to the ECHR (September 1, 2015). Forthcoming in: Katja Ziegler, Elizabeth Wicks and Loveday Hodson (eds) The UK and European Human Rights. A Strained Relationship? (Hart 2015).; iCourts Working Paper Series No. 31. Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=2654205 or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.2654205 (accesat la 23.07.2018)

[11] Noreen O’Meara, op. cit., p.15

[12] La data de 11 iunie, statele semnatare  (pe lângă cele 10 menționate carte au ratificat) sunt: Andora, Bosnia și Herzegovina,Moldova, România, Grecia, Italia, Olanda, Norvegia, Turcia.

[13] Council of Europe Treaty Series – No. 214, Explanatory Report to Protocol No. 16 to the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms,Strasbourg, 2.X.2013, Par. 12, https://rm.coe.int/16800d383e (accesat 23.07.2018)

[14] Ibid., par.20.

[15] Nu a avut niciodată mai mult de 20 de decizii anuale. Kanstantsin Dzehtsiarou , Noreen O’Meara,Advisory jurisdiction and the European Court of Human Rights: a magic bullet for dialogue and docket‐control?, Cambridge Legal Studies, Vo.34, Issue 3, Sept.2014, pp.444-468 https://doi.org/10.1111/lest.12025

[16] Aurora Ciucă, Dialogul dintre C.E.DO. şi Curtea de Justiţie a U.E . privind protecţia drepturilor omului , în Ion. M. Anghel (coordonator), Reglementări ale Uniunii Europene de un interes aparte-sui generis, pentru România, Universul Juridic, 2017, pp.51-70.

[17] Johan Callewaert, Protocol 16 And The Autonomy Of Eu Law: Who Is ThreateningWhom?

,https://europeanlawblog.eu/2014/10/03/protocol-16-and-the-autonomy-of-eu-law-who-is-threatening-whom/

[18] Avizul CJUE 2/13, par.176.

[19] Avizul 2/13 al CJUE

[20]Jean Paul Jacqué, Que faire après le non à l’adhésion? Après l’avis 2/13 de la Cour de Justice, Que faire? , Droit de lʹUnion Européenne, http://www.droit-union-europeenne.be/421312988

[21] Id.

[22] Id.

Avortul: O Dimensiune Controversată A Exercitării Drepturilor Sexuale Și Reproductive

În România ne confruntăm cu o situație care trebuie să dea de gândit, să activeze instituțiile competente și să se structureze o dezbatere la nivelul opiniei publice. Astfel, din datele publicate acum câțiva ani  de Organizația Mondială a Sănătății rezultă că România are cea mai ridicată rată de avort din Europa, și anume 480 de avorturi la 1000 de nașteri, ceea ce înseamnă că aproape jumătate din copiii concepuți sunt avortați, aceasta constituind  o  rată de peste două ori mai mare decât media Uniunii Europene[1].

De asemenea, conform datelor Centrului de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare din Ministerul Sănătăţii în intervalul cuprins între 1958 şi 2008 au fost efectuate 22.178.906 avorturi. Cifra reală ar putea fi chiar sensibil mai mare, în condițiile în care specialiștii au întâmpinat dificultăți în obținerea de date statistice de la unele clinici private[2]. Raportată la populația României, care în funcție de sursă, este între 19 și 22 milioane de locuitori[3], observăm că o Românie nenăscută nu a mai avut șansa de a ființa, în condițiile în care declinul demografic al țării noastre pare scăpat de sub control.

Probleme similare privesc și alte state, exemplul Poloniei, prezentat în acest material, fiind edificator în acest sens.

În aceste condiții, la nivelul societății românești este necesară o analiză și trebuiesc înaintate soluții pentru ca, în concordanță cu standardele și practicile consacrate în materia drepturilor omului, să se asigure și viabilizarea corpusului social care este națiunea română.

*

Avortul reprezintă o problemă etico-morală deosebit de complexă care, din punct de vedere legal, se află la confluența dintre vocația dreptului la viață al fătului, autonomia personală a mamei, libertatea de religie, gândire și conștiință a medicului implicat în procedură și acțiunile/abținerile corespunzătoare autorităților statale pentru asigurarea exercițiului drepturilor sexuale și reproductive.

În egală măsură, avortul problematizează subiectul momentului în care începe viața, teoriile științifice medicale fiind convergente în jurul concepției potrivit căreia formarea zigotului marchează apariția unei celule distincte de spermatozoid și ovul care se individualizează printr-un comportament specific.[4]

Din punct de vedere filosofico-moral, intervenția umană săvârșită cu scopul de a ”desface” fuziunea celulară intrauterină implică de plano o interferență în cursul firesc al vieții individului; perspectiva juridică recunoaște avortul, în egală măsură, însă permite această intervenție până la o anumită vârstă a sarcinii și ținând cont de particularitățile de sănătate ale mamei.

Coordonatele democrației și ale statului de drept – deși necesare pentru a asigura exercitarea drepturilor sexuale și reproductive într-un ambitus social amplu- sunt trecute în subsidiar sub presiunea religioasă și morală. Sensibilitățile corelative avortului impun abordarea acestui subiect sub semnul echilibrului, având conștiința faptului că, în mod inerent, în societatea umană vor exista cazuri (motivate din punct de vedere material, social, emoțional) în care recurgerea la avort este iminentă dar această iminență se va exercita având prezentă rațiunea conform căreia drepturile sexuale și reproductive trebuie să fie exercitate cu bună-credință, în mod non-abuziv și responsabil de natură să se evite transformarea avortului într-o metodă contraceptivă de sine stătătoare.

În România, avortul reprezintă atât o provocare a trecutului și o preocupare a prezentului. Pornind de la interdicțiile stricte de efectuare a avortului existente în legislația comunistă, cadrul normativ național a fost receptiv la unele modificări însă nu a reușit, în perioada post-decembristă, racordarea completă la cerințele democrației. Prin Decretul nr.770/1966[5] actul avortului era reglementat în mod strict de legiuitor pornind de la premisele enunțate în preambul : întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecinţe asupra sănătăţii femeii şi aduce mari prejudicii natalității şi sporului natural al populaţiei. Articolele 1 și 6 din Decret includ avortul în categoria ilicitului penal stabilind în acest sens următoarele : Întreruperea cursului sarcinii este interzisă; Efectuarea întreruperii cursului sarcinii în alte condiţii decât cele prevăzute în acest decret constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit dispoziţiilor Codului penal.

Deși reglementarea penală cuprinsă în Decret este deosebit de strictă, aceasta nu instituie o interdicție absolută a avortului, art. 2 reglementând cadrul derogatoriu: În mod cu totul excepţional întreruperea cursului sarcinii va fi autorizată de către o comisie medicală raională sau orășenească instituită în acest scop prin decizia comitetului executiv al sfatului popular regional sau al oraşelor Bucureşti şi Constanța în cazurile în care: a) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc; b) unul din părinţi suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determină malformațiuni congenitale grave; c) femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale; d) femeia este în vârsta de peste 45 de ani; e) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire; f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Cu toate că Decretul nr. 770/1996 asigura, în mod teoretic, protecția dreptului la viață și susținerea sporului natural la nivel național, repercusiunile interdicției avortului la nivelul societății românești au fost în sensul încălcării dreptului la viață, la autonomie personală și decizională ale femeilor însărcinate, existând presiuni puternice inclusiv asupra vieții de cuplu. Se estimează că în perioada 1966-1989 peste 10.000 de femei și-au pierdut viața ca urmare a avorturilor provocate în condiții empirice iar peste 100.000 de femei au fost supuse unor traume fizice și psihice ireversibile în cadrul acestui proces.

În acest punct devine evident un paradox legislativ: dacă interdicția avortului are ca scop protecția dreptului la viață al fătului/copilului nenăscut (pentru care viața reprezintă, în perioada intrauterină doar o posibilitate, fiind dependent de mamă pentru a parcurge drumul de la potențialitate la realitate) în ce măsură este legitimă limitarea dreptului la viață și la autonomie decizională care corespund mamei copilului (pentru aceasta viața reprezintă o realitate autonomă, ea nefiind dependentă de o altă persoană pentru a supraviețui)?

Abrogarea Decretului nr. 770/1966 prin Decretul-Lege nr. 1 din data de 26 decembrie 1989[6] marchează, din punct de vedere legislativ, liberalizarea avorturilor însă această transformare legislativă nu tranșează situația discutată- care rămâne, în practică, mult mai complexă. Actualmente, legiuitorul penal ocrotește drepturile și libertățile fătului, reglementând în Capitolul IV din Codul Penal Agresiuni asupra fătului iar în articolul 201 infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii.[7] Din modul de redactare al articolului 201 din Codul Penal transpare preocuparea pentru garantarea vieții și sănătății femeii însărcinate și instituirea de sancțiuni corelative asupra persoanelor care fie acționează în sensul întreruperii sarcinii fără a avea un drept sau o calificare profesională, fie acționează împotriva voinței femeii însărcinate.

În spiritul reglementărilor de drept penal sunt elaborate și alte acte normative menite a asigura drepturile femeii însărcinate. În acest sens, Legea nr. 46/2003[8] stabilește unele garanții în materia drepturilor sexuale și reproductive care sunt de natură a tranșa clivajul dintre dreptul la viață, sănătate și autonomie decizională al mamei și potențialitatea vieții fătului în favoarea primelor prerogative: dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru viaţa mamei. (art. 26) Totodată, articolul 28 din Lege consolidează prerogativele circumscrise autonomiei personale aparținând femeii: Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu excepţia cazului prevăzut la art. 26. Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul sa aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea reproducerii. Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de riscuri.

În lumina teoriei conform căreia pentru realizarea unui drept al individului, autoritățile statale trebuie să intervină, se impune să apreciem că dreptului femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii îi corespunde obligația statului de a furniza inclusiv servicii de întrerupere de sarcină. Cu toate acestea, serviciile medicale de întrerupere a sarcinii nu sunt reglementate cu titlu de obligație în relație cu autoritățile medicale de stat. Mai mult decât atât, serviciile medicale având ca obiect asigurarea integrității fizice și psihice a femeii care optează pentru avort sunt restrânse ca număr și, în ipoteza în care sunt prestate, sunt, de regulă, asigurate de clinici private.

În aceste condiții, drepturile sexuale și reproductive ale femeilor rămân prerogative pe hârtie, fără a beneficia de o implicare directă, responsabilă și susținută pe termen lung din partea autorităților de stat. Este clar că autonomia decizională feminină se impune a fi nuanțată acolo unde aceasta se intersectează cu opiniile religioase și de conștiință ale medicului curant însă pasivitatea statală nu poate fi extinsă până la punctul de a nega însuși conținutul dreptului sexual și reproductiv. În contrapartidă, acesta din urmă este susceptibil, la rândul său, de anumite nuanțări dat fiind faptul că avortul –deși permis într-o societate democratică- nu se poate transforma într-o metodă contraceptivă autonomă și fiecare individ are, în corelație cu libertatea sexuală, obligația de responsabilitate.

La nivel internațional, Comitetul Drepturilor Omului a explicat sfera de cuprindere a dreptului la viață, revizuind Comentariile Generale formulate anterior în relație cu art. 6 din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice prin adoptarea Comentariului General nr. 36[9].

În primul rând, Comitetul subliniază necesitatea de a garanta măsuri pertinente care să permită întreruperile voluntare de sarcină iar acestea trebuie să fie compatibile cu dreptul la viață al femeilor și fetelor. Deși restricționarea avortului se impune, aceste limitări nu trebuie să genereze suferințe fizice/mentale, discriminare, interferențe cu viața privată.

Clarificările aduse de Comentariul General nr. 36 vizează inclusiv obligațiile corelative Statelor Părți la Pact, explicitându-se măsurile repartizate în sarcina acestora: Statele Părți nu pot reglementa sarcina sau avortul într-un mod care contravine obligației lor de a se asigura că femeile și fetele nu trebuie să efectueze avorturi nesigure și ar trebui să își revizuiască legile privind avortul în consecință. De exemplu, nu ar trebui să ia măsuri precum incriminarea sarcinilor avute de femeile necăsătorite sau să aplice sancțiuni penale împotriva femeilor și fetelor care fac avort sau împotriva furnizorilor de servicii medicale care să le asiste în acest sens, deoarece luarea unor astfel de măsuri obligă femeile și fetele să recurgă la avort nesigur. Statele Părți nu ar trebui să introducă noi bariere și  ar trebui să elimine barierele existente care refuză accesul efectiv al femeilor și fetelor la avortul sigur și legal inclusiv barierele cauzate ca urmare a exercitării obiecției de conștiință de către furnizorii medicali individuali. Statele Părți ar trebui, de asemenea, să protejeze în mod eficient viața femeilor și fetelor împotriva riscurilor psihice și fizice asociate cu avorturile nesigure. În special, acestea ar trebui să asigure accesul femeilor și bărbaților, și, în special, al fetelor și băieților la informații și educație științifică despre sănătatea sexuală și reproductivă și la o gamă largă de metode contraceptive accesibile și să prevină stigmatizarea femeilor și fetelor care solicită avortul. Statele Părți ar trebui să asigure disponibilitatea și accesul efectiv la asistență medicală de calitate prenatală și post-avort pentru femei și fete, în toate circumstanțele și în mod confidențial. [10]

La nivel regional-european, Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei a primit, în temeiul Regulii nr. 9.4, Comunicarea de la Comisarul pentru Drepturile Omului referitoare la modul de implementare al hotărârilor pronunțate de Curte în 3 cauze în care a fost  analizat subiectul avortului: cauza Tysiąc vs. Polonia[11], cauza R.R. vs. Polonia[12], cauza  P. și S. vs. Polonia[13].

Un aspect important subliniat de Comisar în comunicarea adresată Comitetului Miniștrilor se referă la domeniul de aplicare sau la funcționarea practică a legislației poloneze privind accesul la avortul și, în special, la utilizarea clauzei conștiinței, menționând că aceasta a condus la obstacole servere în privința exercitării, de către femei, a  dreptului  de a avea acces la îngrijiri de avort sigure și legale. Comisarul ia act de rapoartele care indică faptul că practica invocării acestei clauze a devenit din ce în ce mai frecventă în Polonia în ultima vreme. În acest sens, ea constată în special că, din anul 2014, aproape 4.000 de medici polonezi au semnat documentul cu titlul Declarație de credință a medicilor catolici și a studenților la medicină cu privire la sexualitatea și fertilitatea umană, prin care și-au exprimat angajamentul de a respecta „legea divină” în activitatea lor profesională, respingând avortul, contracepția și fertilizarea in vitro. Comisarul a primit rapoarte conform cărora în unele instituții medicale – inclusiv în cele publice – toți medicii au achiesat la declarația respectivă.[14]

O altă limită importantă subliniată de Comisarul pentru Drepturile Omului se referă la lipsa de acțiune a autorităților poloneze în sensul amendării legislației în domeniul avortului astfel încât aceasta să fie mai flexibilă și mai adaptată exercitării drepturilor sexuale și reproductive ale femeilor. În acest sens, este reținută, în mod special, lipsa de eficiență a căilor de atac puse la dispoziția femeilor cărora li s-a refuzat accesul la procedura de întrerupere a sarcinii (avem în vedere posibilitatea de depunere a obiecției la Comisarul Drepturilor Pacientului și a plângerii la Fondul Național de Sănătate- ambele căi de atac implicând o procedură generală elaborată, complicată, extinsă ca durată în timp și ineficientă).

Constatând tendințele retrograde existente în legislația și practica statului polonez în domeniul avortului (ne referim în special la inițiativele legislative prin care se urmărește restricționarea accesului la servicii de avort, restricționarea accesului la mijloace contraceptive, lipsa educației sexuale având un curriculum adaptat la capacitatea de înțelegere a copiilor și tinerilor, incriminarea asistenței oferită pentru realizarea avorturilor empirice), Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a formulat unele recomandări autorităților poloneze constând în: -adoptarea și implementarea eficientă a legislației necesare pentru a asigura accesibilitatea și disponibilitatea serviciilor legale de avort în practică, în special prin introducerea unor proceduri clare, eficiente și uniforme pentru ca femeile să aibă acces la avortul legal, inclusiv trimiterea în timp util către un furnizor alternativ și disponibil în ipoteza refuzului de către profesionistul medical de a efectua un avort din motive de conștiință;- monitorizarea și punerea la dispoziția publicului a profesioniștilor din domeniul sănătății care sunt pregătiți să efectueze avortul în condiții de siguranță și în mod legal, precum și a celor care refuză să efectueze astfel de servicii bazându-se pe clauza conștiinței, – monitorizarea, colectarea și prezentarea de date publicului privind utilizarea conștiinței pentru a refuza avortul legal și a estimărilor statistice cu privire la prevalența avorturilor clandestine și a avorturilor efectuate în străinătate.

Deși este în atenția autorităților Consiliului Europei din perspectiva carențelor în respectarea drepturilor sexuale și reproductive, Polonia rămâne un caz special. La data de 22 octombrie 2020, Curtea Constituțională a Poloniei a statuat că este neconstituțional avortul solicitat în temeiul malformațiilor fătului dat fiind faptul că, în acest mod este încălcat conținutul dreptului la viață. În comunicatul de presă emis, Curtea evidențiază raționamentul care a stat la baza excluderii malformațiilor fetale din lista de motive care permit avortul: Copilul nenăscut, ca ființă umană care are dreptul la o demnitate inalienabilă, este un subiect care are dreptul la viață, iar sistemul juridic trebuie să garanteze protecția cuvenită pentru acesta (…). Simplul fapt al unei boli care presupune existența unui handicap sau a unei boli incurabile atribuite unui copil în faza prenatală, nu poate determina admisibilitatea întreruperii sarcinii,[15] avortul fiind în acest caz legat de motive eugenice și de posibilul disconfort al vieții unui copil bolnav.

În consecință, posibilitatea de a recurge la avort în Polonia rămâne legală sub cerința a două coordonate: dacă sarcina rezultă ca urmare a unui viol sau incest și dacă sarcina pune în pericol viața sau sănătatea mamei. Limitarea drepturilor sexuale și reproductive ale femeilor este o problemă de drepturile omului care se cuvine a fi privită din două perspective: (1) coincide această limitare cu o extindere corelativă a sferei dreptului la viață? sau (2) excluderea din sfera legală a posibilității de a recurge la avort echivalează cu o restricționare drastică a autonomiei decizionale și, implicit, a demnității umane a femeii însărcinate cu un făt neviabil?

Observăm că prima întrebare chestionează calitatea vieții individului provenit dintr-un făt cu malformații în timp ce, cea de-a doua întrebare aduce în discuție calitatea vieții mamei căreia îi corespunde un copil suferind de malformații care pot constitui cauzele unor deficiențe sau dizabilități. Problemele cristalizate în acest punct transcend sfera drepturilor sexuale și reproductive, trimițând la aspecte complexe precum legitimitatea normării, printr-o decizie a unui forum constituțional, a calității vieții copilului cu malformații, respectiv a calității vieții mamei acestuia. Este dificil de absolutizat dreptul la viață al fătului cu malformații în condițiile în care aceasta produce, la rândul său, aneantizarea dreptului la demnitate, la integritate fizică și psihică, la viață privată și de familie, al mamei care își va asuma, prin forța legii și nu ca urmare a propriei opțiuni, rolul de îngrijitor al copilului cu dizabilități. Este clar că, în acest context, starea de sănătate fizică și psihică a mamei va fi degradată pe termen lung sub imperiul unei cerințe legale. Pe de altă parte, în acest caz, subzistă o dihotomie legală: cum poate fi posibilă menținerea ca temei justificativ (și constituțional!) al avortului punerea în pericol a vieții și sănătății mamei concomitent cu scoaterea în afara legii a temeiului referitor la malformațiile grave ale fătului având în vedere că, protejarea dreptului la viață al produsului de concepție supus unor multiple malformații va conduce la nașterea unui individ cu dizabilități de a cărui creștere și îngrijire va răspunde în primul rând mama? Totodată, cunoscând gravele malformații ale fătului, femeia gravidă va fi supusă pe tot parcursul sarcinii unei stări psihice și emoționale contrare demnității umane, fiind puse în pericol atât sănătatea mintală cât și viața femeii în cauză. Nesocotirea autonomiei decizionale a femeii însărcinate în cazul în care fătul are grave malformații constituie, din punctul nostru de vedere, o atingere gravă adusă demnității, vieții și sănătății acesteia, interferând, din perspectivă legală, cu temeiul referitor la permiterea avortului în situația în care viața și sănătatea mamei sunt puse în pericol. Dat fiind faptul că fătul nu este o ființă autonomă (neputând să existe în mod independent de mamă), cele două motive care permit avortul (punerea în pericol a vieții și sănătății mamei și gravele malformații ale fătului) trebuie să fie tratate în corelație, fiind ilogică plasarea unuia dintre acestea în sfera ilicită și menținerea celuilalt în sfera licită.

Un alt aspect esențial care trebuie să fie analizat prin raportare la restricționarea condițiilor de a recurge la întreruperea de sarcină este discriminarea femeilor. Graviditatea, ca fapt biologic, este specifică femeilor și accesul la serviciile medicale conexe cu starea de graviditate reprezintă una dintre dimensiunile dreptului la sănătate care conține componenta de gen.

În accepțiunea organismelor internaționale pentru drepturile omului, asigurarea accesului la aceste servicii medicale în conformitate cu standardele drepturilor omului face parte din obligațiile statelor de a adopta toate măsurile necesare eliminării discriminării față de femei și de a garanta, în mod implicit, toate prerogativele conexe drepturilor omului.

Restricționarea accesului la serviciile de sănătate de care au nevoie femeile în temeiul particularităților fiziologice/biologice reprezintă un act discriminatoriu care poate constitui fundamentul pentru grave încălcări ale drepturilor omului precum violență de gen, tortură și/sau tratamente inumane sau degradante.[16] În această ordine de idei, Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale subliniază în Comentariul General nr. 22[17] implementarea standardelor egalității și nediscriminării în exercitarea drepturilor sexuale și reproductive : Statele Părți au obligația imediată de a elimina discriminarea împotriva persoanelor și grupurilor și de a garanta dreptul lor egal la sănătate sexuală și reproductivă. Acest lucru impune statelor să abroge sau să reformeze legile și politicile care anulează sau afectează capacitatea anumitor persoane și grupuri de a-și realiza dreptul la sănătate sexuală și reproductivă. Există o gamă largă de legi, politici și practici care subminează autonomia și dreptul la egalitate și nediscriminare pentru a se bucura pe deplin de dreptul la sănătate sexuală și reproductivă, de exemplu incriminarea avortului sau legile restrictive privind avortul. Statele Părți ar trebui, de asemenea, să se asigure că toate persoanele și grupurile au acces egal la întreaga gamă de informații, bunuri și servicii de sănătate sexuală și reproductivă, inclusiv prin eliminarea tuturor barierelor cu care se pot confrunta anumite grupuri.

Grupul de lucru privind discriminarea împotriva femeilor a observat că în țările în care întreruperea indusă a sarcinii este restricționată de lege și devine altfel cvasi-indisponibilă, întreruperea în condiții de siguranță a sarcinii este un privilegiu pentru cei bogați, în timp ce femeile cu resurse limitate au puține opțiuni precum să recurgă către furnizorii informali.[18]

Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor a cercetat drepturile sexuale și reproductive ale femeilor, identificând, în Comentariul General nr. 34 unele aspecte specifice privitoare la modul în care acestea sunt exercitate la nivel rural: (…) mortalitatea și morbiditatea maternă sunt disproporționat de mari în multe zone rurale. Căsătoria dintre copii expune fetele din mediul rural la sarcini timpurii și contribuie semnificativ la mortalitatea maternă, în special în țările în curs de dezvoltare, conducând la îngrijiri precare. Există o nevoie mai mare nesatisfăcută de servicii de planificare familială și contracepție din cauza sărăciei, a lipsei de informații și a disponibilității și accesibilității limitate la servicii medicale. Femeile din mediul rural sunt mai susceptibile să recurgă la avorturi nesigure decât omologii lor din mediul urban, situație care le riscă viața și le compromite sănătatea. Chiar și în țările în care avortul este legal, condițiile restrictive, inclusiv perioadele de așteptare nerezonabile, împiedică adesea accesul femeilor din mediul rural la servicii medicale. Când avortul este ilegal, impactul asupra sănătății este și mai mare.[19]

Drepturile sexuale și reproductive ale adolescentelor implică o abordare sensibilă care trebuie să satisfacă cumulativ două exigențe: (1) garantarea autonomiei decizionale a tinerelor în aspectele care țin de corpul și emoțiile lor și (2) implementarea, mutatis mutandis a principiului interesului superior al adolescentelor urmând modelul principiului interesului superior al copilului (justificarea juridică a acestui paralelism legal rezidă în faptul că, potrivit articolului 1 din Convenția ONU privind drepturile copilului, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă).

Comitetul privind drepturile copilului a analizat subiectul avortului în rândul minorelor, propunând, în relație cu acesta, următoarele concluzii : Nu ar trebui să existe bariere în calea informării și consilierii cu privire la sănătatea și drepturile sexuale și reproductive. În plus, trebuie depuse eforturi speciale pentru a depăși barierele de stigmatizare și anxietate pe care le experimentează, de exemplu, fetele adolescente, fetele cu dizabilități și adolescentele lesbiene, gay, bisexuale, (…) pentru a avea acces la astfel de servicii. Comitetul îndeamnă statele să dezincrimineze avortul pentru a se asigura că fetele au acces la servicii de avort în condiții de siguranță și la servicii post-avort, să revizuiască legislația în vederea garantării interesului superior al adolescentelor însărcinate și să se asigure că opiniile lor sunt întotdeauna ascultate și respectate în deciziile legate de avort. Educația sănătății sexuale și reproductive adecvată vârstei, cuprinzătoare și incluzivă, bazată pe dovezi științifice și standarde ale drepturilor omului și dezvoltată împreună cu adolescenții, ar trebui să facă parte din programa școlară obligatorie și să ajungă la adolescenții care au abandonat școala. Ar trebui acordată atenție egalității de gen, diversității sexuale, drepturilor asupra sănătății sexuale și reproductive, comportamentului sexual responsabil și prevenirii violenței, precum și prevenirii sarcinilor timpurii și a infecțiilor cu transmitere sexuală. Informațiile ar trebui să fie disponibile în formate alternative pentru a asigura accesibilitatea tuturor adolescenților, în special adolescenților cu dizabilități. [20]

În logica informațiilor prezentate mai sus, drepturile sexuale și reproductive ale femeilor trebuie să fie garantate în toate fațetele lor, inclusiv în privința posibilității de a recurge la întreruperi de sarcină. Cu toate acestea, tendința organismelor internaționale și regionale de protecție a drepturilor omului – de a realiza o liberalizare cât mai extinsă a recurgerii la avort- trebuie să fie interpretată în mod judicios și în acord cu principiul bunei-credințe. Deși există presiuni de eliminare și/sau reducere a restricțiilor legale privitoare la avort, aceste acțiuni nu trebuie interpretate în sensul comportamentului sexual iresponsabil; în acest punct intervine acțiunea-cheie a educației și sensibilizării populației în spiritul respectării drepturilor sexuale și reproductive exercitate cu respectarea egalității și a demnității umane.

Familiarizarea timpurie cu informațiile biologice și fiziologice presupuse de actul de întreținere a relațiilor intime realizată cu luare în considerare a vârstei și a gradului de maturitate a subiectelor expuse educației sexuale reprezintă principala premisă a responsabilizării persoanei umane (femeie sau bărbat) în aspectele legate de fertilitate și reproducere. Acțiunea socială trebuie să fie demarată concomitent pe două direcții : (1) asigurarea nediscriminatorie a accesului la servicii medicale de întrerupere a sarcinii și (2) creșterea gradului de implicare a individului în înțelegerea și aplicarea conceptelor educației sexuale și contraceptive.

 

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna


 

[1]  Mediafax.ro,   https://www.mediafax.ro/social/romania-are-cea-mai-ridicata-rata-de-avort-din-europa-480-de-avorturi-la-1-000-de-nasteri-15875649

[2] https://romanialibera.ro/special/reportaje/cum-a-ajuns-romania-sa-aiba-22-milioane-de-avorturi-217321

[3] https://www.mediafax.ro/justitie/populatia-romaniei-ins-22-175-000-oms-19-778-000-avocatul-poporului-cere-aep-si-mai-sa-comunice-care-este-populatia-reala-a-romaniei-si-cati-oameni-au-drept-de-vot-19630049

[4] Conform informațiilor accesate pe site-ul : https://lozierinstitute.org/a-scientific-view-of-when-life-begins/.

[5] Decret nr. 770 din 1 octombrie 1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii, emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, publicat în Buletinul Oficial nr. 60 din 1 octombrie 1966.

[6] Decret-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 privind abrogarea unor legi, decrete şi alte acte normative emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 4 din 27 decembrie 1989.

[7] Întreruperea cursului sarcinii săvârşită în vreuna dintre următoarele împrejurări: a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop; b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate; c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (4) Când faptele au fost săvârşite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica şi interzicerea exercitării profesiei de medic. (5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte. (6) Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului. (7) Nu se pedepseşte femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul sarcinii.

[8] Legea nr. 46 din 21 ianuarie 2003 a drepturilor pacientului publicată în Monitorul Oficial nr. 51/2003.

[9] General Comment No. 36 (2018) on article 6 of the International Covenant on Civil and Political Rights, on the right to life. Adopted by the Committee at its 124th session (8 October to 2 November 2018).

[10]General Comment No. 36 (2018) on article 6 of the International Covenant on Civil and Political Rights, on the right to life, paragraph 8.

[11] Application no. 5410/03 judgment of 20 March 2007.

[12] Application no. 27617/04, judgment of 26 May 2011.

[13] Application no. 57375/08, judgment of 30 October 2012.

[14] Submission by the Council of Europe Commissioner for Human Rights under Rule 9.4 of the Rules of the Committee of Ministers for the supervision of the execution of judgments and of the terms of friendly settlements in the cases of Tysiąc v. Poland (application no. 5410/03, judgment of 20 March 2007) R.R. v. Poland (application no. 27617/04, judgment of 26 May 2011) P. and S. v. Poland (application no. 57375/08, judgment of 30 October 2012) Strasbourg, 27 January 2020, p. 3.

[15] Conform informațiile accesate la adresa: https://www.jurist.org/news/2020/10/poland-constitutional-court-court-tightens-abortion-restrictions/.

[16] Conform informațiilor accesate la adresa:

https://www.ohchr.org/Documents/Issues/Women/WRGS/SexualHealth/INFO_Abortion_WEB.pdf.

[17] Committee on Economic, Social and Cultural Rights,  General Comment No. 22 (2016) on the right to sexual and reproductive health (article 12 of the International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights), paragraph 34.

[18] Conform informațiilor accesate la adresa:

https://www.ohchr.org/Documents/Issues/Women/WRGS/SexualHealth/INFO_Abortion_WEB.pdf.

[19] Committee on the Elimination of Discrimination against Women General recommendation No. 34 on the rights of rural women, 4 March 2016, para 38.

[20]  UN Committee on the Rights of the Child (CRC), General comment No. 20 (2016) on the implementation of the rights of the child during adolescence, 6 December 2016, CRC/C/GC/20, available at:

https://www.refworld.org/docid/589dad3d4.html [accessed 15 November 2020] , paragraphs 60-61.

Exercitarea libertății religioase în contextul pandemiei COVID-19: între responsabilitate și reacții emoționale

Limitarea în ultimele luni a modului de desfășurare a pelerinajelor tradiționale a generat reacții și abordări emoționale  dintre cele mai diverse cu privire la concretizarea în perioada de criză sanitară  a libertății religioase. În ce măsură aceste restricții au fost în concordanță cu normele internaționale din domeniul drepturilor omului, precum și care au fost  soluțiile similare adoptate în alte state ne propunem să analizăm în cuprinsul acestui studiu.

 

Libertatea de gândire, conștiință și religie reprezintă prerogativa umană intim legată de spiritualitatea umană, fiind exercitabilă în formă individuală sau colectivă, în spațiul public sau în spațiul privat. În dimensiunea sa religioasă, această libertate este expresia fundamentală a pluralismului religios și a unei garanții extensive acordată deopotrivă indivizilor și comunităților în sensul protejării minorităților religioase. De asemenea, libertatea de gândire, de conștiință și religie ipostaziază una dintre cele mai veridice forme de manifestare a democrației și a toleranței și de aplicare a diversității umane. Având menirea de a contribui la formarea identității spirituale și, ulterior formării, la afirmarea particularităților acesteia, libertatea de gândire, conștiință și religie a fost reglementată în multiple instrumente juridice internaționale sau regionale, fiind evidențiată fie ca prerogativă autonomă, fie ca element al personalității umane care se cuvine a fi analizat prin corelație cu alte aspecte ca educația, drepturile minorităților, diversitatea culturală.

În articolul 18 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice[1] este consacrată în plenitudinea elementelor sale componente libertatea de gândire, conștiință și religie, conținutul acestei libertăți fiind explicitat pe următoarele coordonate: Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.

O dimensiune particulară indicată de articolul 18 din Pact în relaționare cu libertatea de gândire, de conștiință și religie constă în asigurarea acesteia prin raportare la segmentul copiilor; în acest sens, este garantată libertatea părinților și/sau a tutorilor legali de a asigura educația morală și religioasă a copiilor în acord cu propriile lor convingeri. Luând în considerare vulnerabilitățile copiilor și lipsa lor de maturitate în exercitarea efectivă a libertății religioase, textul articolului 18 are vocația de a ocroti libertatea acestora prin acordarea unei puteri decizionale extinse în favoarea părinților/tutorilor, urmând ca, odată cu împlinirea vârstei majoratului, tânărul să devină titularul exercitării acestei libertăți. Dacă acheisăm la ideea conform căreia libertatea religioasă este unul dintre pilonii centrali ai statului de drept, este clar că manifestarea acesteia nu poate fi realizată în mod absolut: potrivit articolului 18 din Pact, libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

Articolul 9 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale[2] este ordonat, din punct de vedere tehnic, în două paragrafe, primul având caracter explicativ al sferei de cuprindere iar cel de-al doilea având caracter explicativ al posibilităților de derogare: (1) Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. (2)  Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Observăm că există o similitudine textuală marcantă între articolul 9 din Convenția Europeană și articolul 18 din Pactul Internațional –fapt care conduce, în mod implicit, la derivarea, din cele două instrumente juridice, a două dimensiuni diferite de manifestare a libertății religioase : (1) forum internum – ca sferă de manifestare care dezvăluie autonomia personală în plenitudinea sa, fiecare persoană fiind liberă să adere la o anumită religie/confesiune dar și să se orienteze către o altă religie/confesiune sau să renunțe întru totul la astfel de manifestări spirituale; (2) forum externum – se referă la modul de exteriorizare a opțiunii religioase exercitate de individ prin relaționare cu societatea de apartenență; în privința acestui aspect, literatura de specialitate aprecia că simţul de autoidentificare cu societatea de apartenență poate fi asociat în mare parte cu o anumită afiliere religioasă. Instrumentele juridice naţionale, regionale şi internaţionale reflectă acest fapt. În timp ce anumite state europene sunt în mod expres fondate pe principii seculare (sau laïcité), astfel fiind separate instituţiile de stat şi reprezentanţa acestora de organizaţiile religioase, multe Constituţii naţionale recunosc o anumită confesiune drept Biserică de Stat. O astfel de situaţie nu este incompatibilă cu libertatea de religie, dacă există prevederi adecvate în raport cu fiecare sistem de convingeri şi este asigurată reconcilierea confesiunilor.[3]

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[4] recunoaște, în articolul 10, libertatea de gândire, conștiință și religie și instituie, în al doilea paragraf, un drept inovator conex acestei prerogative: Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept. Din punctul nostru de vedere, reglementarea inserată în cuprinsul articolului 10 al Cartei este de natură să determine extinderea libertății religioase la problematici complexe de drepturile omului care se remarcă prin aspectele etice pe care le pun în discuție (precum avortul sau eutanasia).

După modelul oferit de reglementările onusiene și europene, libertatea religioasă este consacrată  de sistemul inter-american (articolul 12 din Convenția Americană a Drepturilor Omului) dar și de sistemul african (articolul 8 din Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor), convergența dintre reglementările adoptate, conducând către afirmarea unui status quo în materie.

Deși limitată de considerente de ordin general, apreciate ca fiind de ordine publică  precum sănătatea, morala, siguranța publică, libertatea de religie constituie o prerogativă în care fuzionează cele mai personale trăiri, căutări și ezitări ale ființei umane, de aceea și garantarea libertății religioase presupune, în mod corelativ, o interpretare cât mai laxă- aptă să frizeze un creuzet de valori culturale. În analiza doctrinară și jurisprudențială inter-americană s-a reținut că un stat are datoria de a garanta libertatea fiecărui individ de a-și schimba religia sau convingerile- fapt care este de obicei rezultatul unui proces lung și complex, ce include ezitare, reflecție și cercetare.  (…) statul ar trebui să garanteze că: o persoană poate suferi acest proces într-un mediu de libertate deplină și, în special, că nimeni nu trebuie împiedicat să adune informații, experiență și toate elementele de natură emoțională, conceptuală sau de altă natură, fără a încălca drepturile altor persoane, pe care le consideră necesare pentru a lua o decizie complet informată în sensul de a-și schimba sau de a-și menține credința. [5]

În scopul clarificării limitărilor instituite asupra manifestării libertății religioase, Comitetul Drepturilor Omului oferă unele repere interpretative privitoare la articolul 18, paragraful 3 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice: Articolul 18.3 permite restricții privind libertatea de a manifesta religia sau credința numai dacă limitările sunt prescrise de lege și sunt necesare pentru a proteja siguranța publică, ordinea, sănătatea sau morala sau drepturile și libertățile fundamentale ale altora. Libertatea de a nu fi constrâns în a adopta o religie sau credință și libertatea părinților și a tutorilor de a asigura educația religioasă și morală nu pot fi restrânse (…) limitările impuse trebuie stabilite prin lege și nu trebuie aplicate într-un mod care ar vicia drepturile garantate la articolul 18. Comitetul observă că paragraful 3 al articolului 18 trebuie interpretat strict: restricțiile nu sunt permise din motive care nu sunt specificate (…) . Limitările pot fi aplicate numai în acele scopuri pentru care au fost prescrise și trebuie să fie direct corelate și proporționale cu nevoile specifice pe care sunt bazate. Restricțiile nu pot fi impuse în scopuri discriminatorii sau aplicate în mod discriminatoriu. Comitetul observă că conceptul de morală derivă din multe tradiții sociale, filozofice și religioase; în consecință, limitările libertății de a manifesta o religie sau credință în scopul protejării moralei trebuie să se bazeze pe principii care nu derivă exclusiv dintr-o singură tradiție. [6]

În contextul pandemiei COVID-19 sunt formulate provocări referitoare la exercitarea libertății religioase în dimensiunea sa susceptibilă de limitări, corespunzătoare forum externum. Limitarea participării credincioșilor la manifestări de cult precum pelerinaje, reguli speciale destinate oficierii slujbelor de Liturghie, restricții aferente celebrării Sărbătorilor Pascale, limitarea numărului de participanți în cazul oficierii slujbelor de căsătorie și botez – toate acestea constituie subiecte care au fost supuse dezbaterilor publice, societatea civilă românească fiind scindată între respectarea regulilor de igienă sanitară instituite urmare a manifestării pandemiei COVID-19 și acordarea primatului manifestărilor religioase în dimensiunea forum externum.

În ultimele luni, restricționarea posibilității cetățenilor de a participa la pelerinajele organizate, în mod tradițional, cu ocazia celebrării sărbătorii de Sf. Dumitru,  Sf. Parascheva sau  Sf. Andrei, au generat controverse la  nivelul societății românești. La data de 13 octombrie, Comitetul Național pentru Situații de Urgență adoptă Hotărârea nr. 49[7] care prevede, în Anexa nr. 1, noi reguli de prevenire a extinderii infectării cu virusul SARS-CoV-2 ce au în vedere pelerinajele organizate la nivel național.

Punctul 19 din Anexa nr. 1 a Hotărârii, stabilește contextul general de desfășurare a activităților religioase conform următoarelor cerințe: Activitatea cultelor religioase, inclusiv a slujbelor şi rugăciunilor colective, se desfăşoară în interiorul şi/sau în afara lăcaşurilor de cult cu respectarea regulilor de protecţie sanitară, stabilite prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne.

Reținem că, pe parcursul pandemiei COVID-19, autoritățile au reglementat prin măsuri specifice posibilitatea de exercitare a libertății religioase a credincioșilor în dimensiunea forum externum, ținând cont de atașamentul spiritual al poporului față de normele Bisericii Ortodoxe Române în pofida afirmării constituționale a laicității statale. Astfel, au fost fixate măsuri pentru aprobarea regulilor privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță și măsurile sanitare specifice pentru desfășurarea activităților religioase. În forma în care au fost instituite aceste măsuri prin Ordinul nr. 1103/2020[8], sunt vizate două dimensiuni :  (1) Reguli privind accesul şi desfăşurarea activităţilor: 1. Accesul credincioşilor în lăcaşul de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe şi adunări religioase se face astfel încât să fie asigurată o suprafaţă de minimum 4 mp pentru fiecare persoană şi o distanţă de minimum 2 m între persoane. 2. La intrarea în lăcaşul de cult sau în locaţiile unde se organizează slujbe şi adunări religioase persoanele sunt obligate să îşi dezinfecteze mâinile cu dezinfectant, pus la dispoziţie de organizatorii evenimentului religios. 3. În interiorul lăcaşului de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe şi adunări religioase este obligatorie purtarea măştii, astfel încât să acopere gura şi nasul. 4. Accesul credincioşilor care, după efectuarea triajului observaţional, prezintă simptome de infecţie respiratorie (tuse, strănut, rinoree, temperatură) nu este permis. 5. Se vor plasa, la loc vizibil, anunţuri scrise privind regulile de igienă şi distanţare fizică în lăcaşul de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe şi adunări religioase. 6. La activităţile religioase din interiorul lăcaşului de cult şi din locaţiile unde se organizează slujbe, acolo unde este posibil, se organizează circuite separate de intrare şi ieşire, semnalizate explicit. 7. Slujbele oficiate de către personalul de cult, în aer liber (în curtea lăcaşului de cult), se desfăşoară cu menţinerea distanţei de 1,5 m între persoane. 8. Slujbele religioase desfăşurate în curtea lăcaşurilor de cult nu sunt considerate adunări publice; (2) Măsuri sanitare specifice : 1. În cadrul ritualurilor religioase în care se vor folosi obiecte de cult cu care credincioşii intră în contact, acestea se dezinfectează după fiecare utilizare.  2. Se dezinfectează periodic, o dată la 4 ore, obiectele sau suprafeţele frecvent atinse (de exemplu, mânerele uşilor, balustrade, scaune).

Conform punctului 20 din Anexa nr. 1, în condiţiile pct. 19, pentru prevenirea răspândirii infecţiilor cu SARS-CoV-2, organizarea de procesiuni şi/sau pelerinaje religioase este permisă numai cu participarea persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa în localitatea unde se desfăşoară respectiva activitate. În completare, punctele 21 și 35 din Anexa nr. 1 prevăd măsuri menite a sprijini punerea în aplicare a dispozițiilor citate anterior : (1) se propune interzicerea participării la procesiunile şi/sau pelerinajele religioase prevăzute la pct. 19 a persoanelor care nu au domiciliul sau reşedinţa în localităţile în care se desfăşoară aceste activităţi; (2) Se propune interzicerea efectuării transportului rutier de persoane prin servicii ocazionale, precum şi suplimentarea unor curse regulate, potrivit reglementărilor în vigoare, în scopul participării la procesiunile şi/sau pelerinajele religioase către locurile unde se desfăşoară aceste activităţi.

Referitor la reglementările prezentate în rândurile de mai sus, unele comentarii se impun. Punctul 20 din Anexa nr. 1 organizează, în sens pozitiv, doar aspectele care sunt permise în legătură cu pelerinajele (respectiv participarea persoanelor care își au domiciliul/reședința în localitatea în care se desfășoară pelerinajul). Pornind de la principiul potrivit căruia dacă legea nu interzice in terminis o anumită conduită semnifică faptul că o permite, reglementarea din punctul 21 are ca obiectiv clarificarea circumstanțelor de aplicare a punctului 20, prin interzicerea expresă a participării la pelerinaje a persoanelor care nu își află domiciliul/reședința în localitatea în care se desfășoară aceste manifestări religioase. Din punctul nostru de vedere, clarificarea urmărită de punctul 21 rămâne în formă de tentativă, atât timp cât interzicerea nu este instituită în mod irefragabil ci este avansată doar sub formă de propunere.

La nivel național, populația a fost scindată între regulile de protecție sanitară instituite de autorități și efuziunile emoționale animate de gândul că relaționarea cu formele de manifestare ale divinității este suficientă pentru a ocroti individul de orice afecțiuni lumești. În aceste condiții, regulile de protecție sanitară au fost atât problematizate de cetățeni cât și încălcate de un număr reprezentativ dintre aceștia. Vizavi de aceste încălcări, reacțiile autorităților au fost aplicate în acord cu principiile proporționalității și necesității, excluzând folosirea excesivă a forței sau a ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor de protecție sanitară. Cu titlu de exemplu, prin Comunicatul de presă postat pe site-ul Ministerului Afacerilor Interne la data de 30 noiembrie 2020[9], sunt adresate mulțumiri organizatorilor ceremonialului religios dar și cetățenilor pentru respectarea normelor de protecție sanitară, subliniindu-se faptul că lipsa de incidente dovedește, încă o dată, că cetățenii au înțeles necesitatea respectării restricțiilor ce se impun în actualul context epidemiologic, dar și că structurile ministerului au fost la datorie, alături de români și pentru român.

Debutul pandemiei COVID-19 a determinat, la nivel mondial, problematizarea raportului dintre libertatea religioasă-manifestată în dimensiunea sa forum externum și protecția sănătății publice – ca valoare colectivă supremă.

Dezbateri în spațiul public referitoare la modul în care libertatea religioasă se impune a observată în condiții de criză au fost desfășurate în Statele Unite ale Americii pe fondul instituirii, de către Guvernatorul statului New York, Andrew M. Cuomo, la data de 6 octombrie 2020, prin Ordinul Executiv nr. 202.68[10] a unor măsuri de protecție a sănătății publice care privesc în mod direct organizarea întrunirilor religioase.

În esență, aceste măsuri au ca obiectiv limitarea numărului de participanți la adunările cu scop religios, remarcându-se diferențierea acestora în funcție de frecvența și numărul infectărilor cu virusul SARS-CoV-2. Potrivit documentului citat, intensificarea activităților desfășurate în grupuri a determinat Departamentul Sănătății să adopte măsuri de protecție a sănătății publice de intensitate diferențiată gradual în funcție de pericolul de infectare existent în zonele avute în vedere : (1) în zonele roșii– în care nivelul de infectare cu virusul SARS-CoV-2 este ridicat, casele de cult vor fi supuse unei limite de capacitate de 25% din ocuparea maximă sau 10 persoane, oricare dintre acestea este mai mică; (2) în zonele de severitate moderată (denumite în Ordinul Executiv zone portocalii) casele de cult vor fi supuse unei limite de capacitate maximă mai mică de 33% din ocuparea maximă sau 25 de persoane, oricare dintre acestea este mai mică; (3) în zonele galbene autoritățile trebuie să manifeste un grad mediu de precauție iar  casele de cult vor fi supuse unei limite de capacitate de 50% din ocuparea sa maximă și vor respecta îndrumările Departamentului Sănătății.

Față de aceste măsuri au ripostat reprezentanți ai comunităților religioase (Dioceza Romano-Catolică din Brooklyn și Sinagoga Evreiască Ortodoxă din New York) care au argumentat, în favoarea realizării adunărilor cu scop religios în absența limitărilor instituite prin Ordinul Executiv al Guvernatorului Statului New York, dispozițiile Amendamentului 1 la Constituția Statelor Unite ale Americii.[11] Conform textului citat, sub denumirea marginală Libertatea religiei, a cuvântului, a presei, libertatea de întrunire şi de petiţionare sunt statuate următoarele:  Congresul nu va elabora nici o lege care să impună o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii; sau să restrângă libertatea cuvântului sau a presei; sau dreptul poporului la întrunire paşnică sau de a adresa Guvernului petiţii privind repararea nedreptăţilor.[12]

Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a apreciat că măsurile avansate prin Ordinul Executiv al Guvernatorului statului New York sunt excesive în raport cu obiectivul urmărit – cel al protejării sănătății publice. Deși aceasta din urmă reprezintă o prioritate în condițiile crizei sanitare, măsurile adoptate nu trebuie să fie intruzive în sfera libertăților personale ale indivizilor. Circumstanțele extraordinare create de pandemia COVID-19 nu trebuie să constituie un pretext pentru limitarea non-necesară a drepturilor și libertăților indivizilor; aceasta conduce la faptul că, în clivajul dintre sănătatea publică și libertatea religioasă, ambele sunt egale ca importanță iar protecția sănătății publice nu semnifică negarea, de plano, a oricăror forme de reuniune religioasă. În mod expres, Curtea Supremă a reținut în privința reprezentanților comunităților religioase că: solicitanții au organizat serviciile tradiționale de închinare în grupuri mai mici pentru a se asigura că congregațiile lor respectă protocoalele de distanțare socială și le solicită membrilor să poarte măști în timpul tuturor serviciilor – reguli pe care aceștia le-au respectat pe deplin.

Este interesant de observat că, în cauza adusă în fața Curții Supreme, prin care reprezentanții religioși solicită derogări de la aplicarea Ordinului Executiv al Guvernatorului New York-ului, sunt invocate, în mod concomitent, alegații de discriminare din partea autorităților statale pe criterii religioase. Conform reprezentanților comunității evreiești-ortodoxe, dispozițiile promovate prin Ordinul Executiv nr. 202.68, coroborate cu declarațiile anterioare susținute de Andrew Cuomo în presă referitoare la minoritățile religioase și modul de gestionare a activităților acestora în condiții de criză, sunt îndreptate împotriva minorităților religioase evreiești.

Preocuparea conform căreia, în condiții de criză există riscul resurgenței discursului de ură motivat de criterii religioase, a fost exprimată și la nivel internațional. Raportorul Special privind Libertatea de Religie sau de Credință atrage atenția asupra fenomenului de intensificare a antisemitismului, declarând că discursul de ură antisemită a crescut alarmant de la izbucnirea crizei COVID-19 și trebuie respins; de asemenea, este privit cu îngrijorare fenomenul că anumiți lideri religioși și politicieni continuă să exploateze vremurile dificile din timpul acestei pandemii pentru a răspândi ura împotriva evreilor și a altor minorități. Raportorul Special a subliniat că este necesară respingerea colectivă a  antisemitismul și a altor forme de intoleranță și discriminare. [13]

Pentru a oferi indicații asupra modului în care pot fi conciliate dreptul la sănătate și libertatea religioasă, Organizația Mondială a Sănătății a elaborat, la data de 7 aprilie 2020, un Ghid Interimar referitor la conduita liderilor comunităților religioase în contextul pandemiei COVID-19[14]. Utilitatea ghidului rezidă în faptul că stabilirea unei conduite corespunzătoare în sarcina conducătorilor religioși poate asigura premisele gestionării corecte a pandemiei în condițiile în care cerințele izolării sociale pot afecta dramatic viața intra-psihică a oamenilor de natură să îi determine pe aceștia să se refugieze în instituțiile de spiritualitate pentru a-și redobândi confortul mintal. Acest aspect este subliniat și în conținutul Ghidului; în acord cu Preambulul documentului,

(…) împărtășind măsuri clare, bazate pe dovezi, pentru a preveni COVID-19, instituțiile de inspirație religioasă pot promova informații utile, pot servi la prevenirea și reducerea anxietății, a temerilor sociale a stigmatului asociat infectării cu virusul SARS-CoV-2; de asemenea, ele pot oferi liniște oamenilor din comunitățile de apartenență și pot promova practici de protejare a sănătății. Liderii religioși sunt integrați în comunitățile lor prin sentimente de compasiune și prin sprijinul oferit oamenilor și sunt deseori capabili să ajungă la cei mai vulnerabili cu asistență și informații în domeniul sănătății și să identifice pe cei mai vulnerabili membri.

Având caracter sintetic, Ghidul este organizat pe 2 direcții : (1) implicarea liderilor comunităților religioase în educația pentru combaterea pandemiei COVID-19; (2) implementarea măsurilor de siguranță sanitară prin mijlocirea liderilor religioși.

Astfel, în acord cu instrucțiunile avansate de Ghid, cele mai importante informații de protecție pe care liderii religioși și comunitățile religioase le pot comunica membrilor lor includ următoarele:  evitarea adunărilor ample și desfășurarea ritualurilor și a activităților religioase de la distanță/ în format virtual, după cum este necesar și ori de câte ori este posibil; asigurarea că orice decizie de convocare a adunărilor de grup pentru închinare, educație, sau întâlnirile sociale se bazează pe o evaluare solidă a riscurilor și în conformitate cu îndrumările autorităților naționale și locale; asigurarea întrunirilor, ceremoniilor și ritualurilor bazate pe credință în condiții de siguranță atunci când acestea au loc și prin mijloacele de comunicare sociale și alte mijloace de comunicare; asigurarea faptului că abordarea bazată pe drepturile omului este susținută în mod sistematic; promovarea colaborării ecumenice și interconfesionale și a coexistenței pașnice în timpul pandemiei COVID-19; asigurarea faptului că informațiile exacte sunt partajate cu comunitățile; contracararea și abordarea dezinformării, ș.a.

În centrul acțiunilor instituționale având ca obiect contracararea pandemiei COVID-19 au fost plasate, în mod just și inevitabil, drepturile omului. Deși importantă, valoarea sănătății publice nu trebuie să determine acțiuni intruzive mai grave decât ceea ce este necesar pentru protecția împotriva pandemiei. Pe de altă parte, libertatea religioasă este un element aflat în centrul spiritualității indivizilor care trebuie luat în considerare și promovat de autoritățile și instituțiile publice competente în combaterea pandemiei. Concilierea dintre cele două valori este necesară pentru asigurarea cumulativă a  sănătății fizice și a echilibrului emoțional al indivizilor.

 

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria Beatrice Berna

 


 

[1] Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16decembrie 1966.Intrat în vigoare la 23 martie 1976, cf. art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la art. 41; la 28 martie pentru dispoziţiile de la art. 41.România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în„Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

[2] Adoptată la Roma în anul 1950, intrată în vigoare în anul 1953. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 şi nr. 8 din 19 martie 1985 şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.

[3] Protecţia dreptului la libertatea de gândire conştiinţă şi religie în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Ghidul Consiliului Europei cu privire la Drepturile Omului Consiliul Europei, Strasbourg 2012, p. 14.

[4] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, OJ C 326, 26.10.2012, p. 391–407, OJ C 326, 26.10.2012, p. 391–407 (GA).

[5] Evaldo Xavier Gomes, The Implementation of Inter-American Norms on Freedom of Religion in the National Legislation of OAS Member States, Volume 2009, Issue 3, p. 590.

[6] UN Human Rights Committee (HRC), CCPR General Comment No. 22: Article 18 (Freedom of Thought, Conscience or Religion), 30 July 1993, CCPR/C/21/Rev.1/Add.4, available at:

https://www.refworld.org/docid/453883fb22.html [accessed 6 December 2020], adopted at the forty-eighth Session of the Human Rights Committee.

[7] Hotărâre nr. 49 din 13 octombrie 2020 privind propunerea prelungirii stării de alertă şi a măsurilor necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, publicată în Broşură nr. 1 din 13 octombrie 2020.

[8] Ordin nr. 1.103 din 17 iunie 2020 pentru aprobarea regulilor privind accesul în lăcaşele de cult, distanţa minimă de siguranţă şi măsuri sanitare specifice pentru desfăşurarea activităţilor religioase, Ministerul Sănătății, publicat în Monitorul Oficial nr. 520 din 17 iunie 2020.

[9] Conform informațiilor prezentate pe site-ul: https://www.mai.gov.ro/mai-multumeste-organizatorilor-pelerinajului-de-la-manastirea-pestera-sf-apostol-andrei-si-credinciosilor-pentru-respectarea-regulilor-de-protectie-sanitara/.

[10] Conform informațiilor prezentate pe site-ul : https://www.governor.ny.gov/news/no-20268-continuing-temporary-suspension-and-modification-laws-relating-disaster-emergency.

[11] Cauza Agudath Israel of America,Agudath Israel of Kew Garden Hills,Agudath Israel of Madison,Rabbi Yisroel Reisman,Steven Saphirstein,Applicants,vs.Andrew M.Cuomo,in his official capacity as Governor of New York,respondent.application no. 20A in the Supreme Court of the United States.

[12] Constituția Statelor Unite ale Americii are în total 27 de amendamente; primele zece amendamente au fost ratificate la data de 15 decembrie 1791 şi formează ceea ce este cunoscut sub denumirea de The Bill of Rights (Declaraţia Drepturilor).

[13] Conform informațiilor prezentate pe site-ul :

https://www.ohchr.org/EN/NewsEvents/Pages/DisplayNews.aspx?NewsID=25800&LangID=E.

[14] Disponibil la adresa https://www.who.int/publications/i/item/practical-considerations-and-recommendations-for-religious-leaders-and-faith-based-communities-in-the-context-of-covid-19?gclid=Cj0KCQiA8dH-BRD_ARIsAC24umYO9IDK1RFVKUtXHOVE7RfGHEWTd1gC62OdIYYb1VQHJ8qjiW1QfgUaAuwAEALw_wcB.

 

Discriminarea rasială în situații de criză: concept și cazuistică recentă

În perioadele de criză, cum este și cea pe care o parcurgem în prezent la nivel global, efect al pandemiei cu COVID-19, în diversele societăți există pericolul ca pe fondul acțiunii ineficiente a instituțiilor responsabile să apară sincope de la respectarea valorilor democratice, prin căutarea sau victimizarea unor indivizi sau comunități în calitate de factori responsabili ai degradării statutului social și ai calității vieții. Acesta în pofida faptului că la nivel internațional, pentru a se evita situații de neaceptat din trecut, a fost structurat un solid cadru juridic și conceptual.

Două cazuri recente, menționate în acest articol, stau mărturie în acest sens. Este vorba de  cazul George Floyd, bărbatul afro-american ucis de poliție, sau acuzațiile de rasism formulate împotriva arbitrului român Sebastian Colțescu după ce a folosit apelativul ”negru” la adresa unei persoane din staff-ul tehnic al echipei Istanbul Bașakșehir.

 

1. Concept. Norme internaționale

Fenomenul discriminării, indiferent de forma în care se manifestă sau de criteriul care stă la baza acestuia, reprezintă una dintre modalitățile în care este adusă atingere vieții și demnității, fiind negată însăși umanitatea- ca valoare intrinsecă fiecărui individ.

Discriminarea echivalează segregării indivizilor în funcție de criterii (naturale sau artificiale) care nu incumbă calității acțiunilor întreprinse de indivizi sau judecăților de valoare formulate de aceștia.

Astfel, discriminarea aduce în discuția nu doar negarea umanității cât, mai ales, negarea legăturilor existente între indivizi, a similitudinilor în temeiul cărora ne raportăm cu toții la comunitatea umană. Totodată, discriminarea se referă la sublinierea divergențelor dintre indivizi, amplificând conflictul și menținând o stare de tensiune la nivel social.

Utilizarea rasei – ca instrument discriminatoriu- determină adâncirea disparităților dintre indivizi din perspectiva trăsăturilor fizice ale acestora, accentuând caracterul superfluu al oricărui demers de separare inter-umană. Conform sensului său originar, rasa desemnează un ansamblu de trăsături fizice/fiziologice/biologice care caracterizează un anumit grup uman prin raportare la altele.[1]

De-a lungul timpului, conceptul de rasă a evoluat și a fost relansat într-o paradigmă mai complexă ca sferă de cuprindere, fiind luate în considerare mai ales aspectele sociale ale termenului. În noile coordonate, rasa este, mai degrabă un rezultat al atitudinilor și comportamentelor sociale decât un agregat de însușiri fizice. După cum menționează literatura de specialitate, în sens modern, rasa trebuie să fie interpretată ca fiind un construct social, alcătuit din trăsăturile fizice, culturale, lingvistice, religioase, depășind pe această cale esențialismul biologic.[2] În sens larg, rasa include trăsăturile care, în mod tradițional, erau conținute de etnie, integrând-o pe aceasta din urmă.

 

Cadrul juridic internațional a achiesat la înțelegerea extensivă a rasei în scopul consolidării protecției individului.

Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială[3] are ca scop implementarea principiilor demnității și egalității, asigurând tuturor oamenilor, indiferent de trăsăturile fizice, biologice, culturale ale acestora, exercițiul nediscriminatoriu al drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale.[4]

Fundamentele filosofice ale Convenției sunt evidențiate în partea preambulară care abordează discriminarea rasială la nivel macro – aducând în discuție temeiurile științifice ale acestui tip de discriminare cât și dezvoltarea de relații pașnice între națiuni și popoare.

Astfel, Preambulul Convenției atestă convingerea că orice doctrină de superioritate bazată pe diferenţierea dintre rase este falsă din punct de vedere ştiinţific, condamnabilă sub raport moral, injustă şi periculoasă din punct de vedere social şi că nimic nu ar putea să justifice discriminarea rasială, nici în teorie, nici în practică. Totodată, Preambulul reafirmă că discriminarea între fiinţele umane pentru motive de rasă, culoare sau origine etnică este un obstacol în calea relaţiilor paşnice de prietenie între naţiuni, fiind susceptibilă să tulbure pacea şi securitatea popoarelor, precum şi coexistenţa armonioasă a persoanelor în cadrul aceluiaşi stat.

Convenția definește, în articolul 1, alineatul 1 discriminarea rasială prin luarea în considerare a unui ansamblu complex de trăsături umane, care exced sfera însușirilor fizice și biologice : în prezenta Convenţie, expresia „discriminare rasială“ are în vedere orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoaşterea, folosinţa sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile: politic, economic, social şi cultural sau în oricare alt domeniu al vieţii publice.

Pentru a clarifica definiția discriminării rasiale cuprinsă în Convenție, Comitetul aduce precizări în Recomandarea generală XXIV privitoare la articolul 1, menționând că dispozițiile Convenției se referă la toate persoanele care aparțin diferitelor rase, grupuri naționale sau etnice sau popoarelor indigene.[5] În acest context, Comitetul subliniază necesitatea stabilirii unor standarde universale în ceea ce privește recunoașterea grupurilor etnice sau a popoarelor indigene, conștientizând că aplicarea unor criterii diferite pentru determinarea grupurilor etnice sau a popoarelor indigene, ducând la recunoașterea unora și refuzul recunoașterii altora, poate da naștere unui tratament diferit pentru diferite grupuri din cadrul populației unei țări. În analizarea definiției discriminării rasiale, Comitetul menționează principala particularitate a acesteia, astfel încât nu orice distincție întemeiată pe rasă este contrară Convenției ci doar acea distincție care are fie scopul, fie efectul de a afecta anumite drepturi și libertăți (politice sau civile, economice, sociale sau culturale). În mod corelativ, Statele Părți au obligația de a anula orice lege sau practică care are ca scop/efect crearea sau perpetuarea discriminării rasiale. Comitetul observă că o diferențiere a tratamentului nu va constitui discriminare dacă criteriile pentru o astfel de diferențiere, judecate în raport cu obiectivele și scopurile Convenției, sunt legitime.[6]

Deși protecția drepturilor individuale fără discriminare pe motive de rasă, etnie, apartenență tribală sau religioasă este un element care se cuvine a fi poziționat în centrul politicilor guvernamentale, Comitetul păstrează un just echilibru între importanța sensibilizării politicilor statale la drepturile persoanelor aparținând grupurilor etnice și importanța menținerii integrității statale din punct de vedere politico-teritorial.

Comitetul își auto-califică acțiunile de implementare a principiului prevenirii și combaterii discriminării rasiale, menționând, in expresis, că acestea nu pot fi înțelese ca autorizând sau încurajând demersuri care ar putea aduce atingere integrității teritoriale, unității politice, independenței statelor națiune.[7]

 

La nivel regional-european, interdicția discriminării în funcție de criteriul rasial este nuanțată întrucât discursul legal este construit în jurul protecției drepturilor minorităților, fiind astfel garantată în mod implicit, interdicția discriminării rasiale prin luarea în considerare a criteriului etnic.

Prin Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale adoptată de Consiliul Europei[8] este avansată o abordare programatică a protecției drepturilor și libertăților minorităților naționale, nefiind adoptate cerințe clare în funcție de care să se realizeze definirea minorităților naționale și lăsând în marja de apreciere a statelor posibilitatea de selectare a dispozițiilor/obiectivelor din Convenție care pot fi aplicabile în acord cu specificul politic, juridic și cultural existent la nivel național. De asemenea, Convenția-cadru nu este ”creatoare” de drepturi colective, dat fiind faptul că titularul protecției instituite prin reglementările sale nu este reprezentat de minoritățile naționale (de altfel, nedefinite în parametri Convenției) ci de persoanele aparținând minorităților naționale.

Problema discriminării persoanelor aparținând minorităților naționale este analizată în Convenția-cadru dintr-o dublă perspectivă: (1) orice persoană aparținând minorităților naționale are dreptul să opteze în mod liber dacă dorește să fie tratată ca atare, neputând rezulta nici un dezavantaj din această alegere și nici din exercitarea drepturilor care decurg dintr-o atare calitate- art. 3 din Convenție; (2) părțile se angajează să garanteze fiecărei persoane aparținând unei minorități naționale dreptul la egalitate în fața legii și la egală protecție a legii.

În această privință, orice discriminare bazată pe apartenența la o minoritate națională este interzisă. Principalul corolar al garantării nediscriminării constă în reglementarea dreptului la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale. Asigurarea egalității substanțiale dintre persoanele aparținând minorităților naționale și grupul majoritar implică, prima facie, acceptarea opțiunii individuale a persoanei de a fi tratată ca aparținând sau nu respectivei minorități; în caz afirmativ, individului trebuie să i se asigure atât posibilitatea de afirmare a identității culturale cât și posibilitatea de aplicare/practicare a identității culturale. În cazul ”clivajelor culturale”, soluția nu poate fi cea de asimilare culturală. În acest sens, articolul 5 paragraful 2 din Convenție reglementează in expresis următoarele : părțile se vor abține de la orice politică ori practică având drept scop asimilarea persoanelor aparținând minorităților naționale împotriva voinței acestora și le vor proteja împotriva oricărei acțiuni vizând o astfel de asimilare.

La nivelul Uniunii Europene, a fost înregistrată de Comisia Europeană la data de 3 aprilie 2017 inițiativa cetățenească Minority Safepack al cărei obiectiv constă în utilizarea cadrului juridic de valori europene comune pentru asigurarea nediscriminării minorităților naționale pe două niveluri: (1) la nivelul autorităților naționale și (2) la nivelul Uniunii Europene.

La data de 17 decembrie 2020 Parlamentul european a adoptat o rezoluție privind acest document, urmând ca poziția Comisiei europene să fie structurată la începutul anului 2021.[9]

Din punct de vedere substanțial, inițiativa cetățenească este sintetizată în 9 puncte : (1) Recomandarea UE pentru protecția și promovarea diversității culturale și lingvistice; (2) Programe de finanțare pentru comunitățile lingvistice; (3) Crearea unui centru de diversitate lingvistică; (4) Obiectivele fondurilor de dezvoltare regională ale UE de a include protecția minorităților naționale și promovarea diversității culturale și lingvistice; (5) Cercetări despre contribuția adusă de minorități pentru societățile noastre și Europa; (6) Consolidarea egalității pentru minoritățile apatride, de ex. Romi; (7) O singură reglementare europeană a drepturilor de autor, astfel încât serviciile și difuzarea să poată fi accesibile  în limba maternă; (8) Libertatea serviciului și recepția conținutului audio-vizual în regiunile minoritare; (9) Acordarea de exonerări pe categorii privind sprijinul regional (de stat) pentru conservarea culturii, mass-mediei și a patrimoniului cultural minoritar.

Acceptarea și promovarea diversității este evidențiată, din punct de vedere juridic, inclusiv prin procesul de naturalizare. Acesta din urmă, deși asigură premisele integrării indivizilor aparținând minorităților rasiale/etnice creează totodată un climat susceptibil de a da curs discriminării rasiale. În aceste condiții se cristalizează inechitatea rasială care are ca particularități decalajele sociale în care sunt plasate persoanele din cauza trăsăturilor fizice caracteristice dintre care culoarea pielii comportă o importanță majoră (persoanele de culoare sunt predispuse la a experimenta sărăcia, marginalizarea, excluziunea socială).

 

2. Cazul George Floyd

Uciderea  în Statele Unite ale Americii prin intervenția în forță a poliții a lui George Floyd  (un bărbatul afro-american reclamat de vânzătorul magazinului în care intrase pentru că a încercat să folosească o bancnotă falsă de 20 de dolari) a pus în discuție rasismul structural[10]sensibilizînd opinia publică cu privire la aplicarea unui tratament demn în relațiile inter-umane, independent de contextul social sau de statutul socio-profesional al persoanelor implicate.

Impactul social al uciderii lui George Floyd este remarcabil atât prin campaniile/protestele organizate de societatea civilă cât și prin luările de poziție formulate de organismele internaționale. Având ca precursoare campania Black Lives Matter[11], mobilizarea locuitorilor din orașul Minneapolis, statul Minnesota s-a produs la scurt timp după incident, fiind organizate acțiuni pașnice precum: transformarea stației de autobuz de la locul morții lui Floyd în loc memorial; demonstrații organizate în fața sediului Poliției Minneapolis fiind scandate sloganuri precum ”Justice for George”, ”I can’t breath”, ”Black Lives Matter”.[12]

După ce protestele împotriva uciderii lui George Floyd au devenit violente, forțele de poliție au recurs la tehnici agresive de controlare a protestatarilor, utilizând gloanțe de cauciuc, fumigene, gaze lacrimogene și realizând, conform presei americane, un răspuns disproporționat prin comparație cu gradul de violență al protestelor sociale dar și prin comparație cu răspunsul oferit de  aceleași forțe de ordine la mișcările organizate de protestatarii albi față de măsurile de lock-down adoptate în Statele Unite ale Americii pe parcursul anului 2020.[13]

Analizând cazul morții lui George Floyd, Amnesty International plasează acest eveniment în context, reținând culpa autorităților americane în privința utilizării disproporționate a forței prin raportare la persoanele aparținând minorităților rasiale în general și a persoanelor aparținând minorității afro-americane în particular : Moartea lui George Floyd survine în urma unei serii de acte de violență rasistă împotriva americanilor negri, care ilustrează niveluri uimitoare de violență și discriminare în SUA. Înlăuntrul acesteia includem uciderea unui bărbat de culoare, Ahmaud Arbery, care ieșea la jogging; uciderea lui Breonna Taylor, o femeie neagră care dormea ​​în apartamentul ei când poliția a deschis focul asupra ei etc. Poliția comite încălcări ale drepturilor omului într-un ritm șocant de frecvent, în special împotriva minorităților rasiale și etnice, și în special a americanilor negri. Numai în anul 2019, poliția a fost implicată în moartea a peste 1.000 de persoane din SUA.[14]

Comentând soluția adoptată pe fond de autoritățile americane în privința morții lui George Floyd produsă de intervenția poliției, Amnesty Internațional observă că simpla concediere a ofițerilor de poliție – deși este un act necesar- nu poate să constituie etapa finală al îndelungatului demers de reabilitare socială pe care SUA trebuie să îl parcurgă.[15]

La nivel regional-european problematica discriminării rasiale în contextul descris în rândurile de mai sus, a fost abordată pe plan juridic și în mod extensiv prin Rezoluția Parlamentului European referitoare la protestele împotriva rasismului care au avut loc după moartea lui George Floyd[16].

În rândul considerentelor prezentate în partea preambulară a Rezoluției sunt amintite, în mod punctual, argumentele care reprezintă fundamentul adoptării sale: brutalitatea forțelor de poliție continuă să reprezinte o problemă în SUA și în multe țări din întreaga lume iar rasismul sistemic care caracterizează sistemul de justiție penală al SUA constituie în continuare o problemă critică pe care numai cetățenii americani de toate rasele, religiile și etniile o pot soluționa în mod colectiv.

 

3. Cazul Colțescu

Cazul arbitrului Colțescu a fost declanșat de utilizarea, în contextul desfășurării unei activități sportive, a cuvântului ”negru” pentru a desemna o persoană aparținând staff-ului tehnic al uneia dintre echipele participante.

Presa internațională[17] și națională a dezbătut intens acest subiect având în vedere principiile neutralității și imparțialității competițiilor sportive cât și din perspectiva normelor de conduită cuprinse în Regulamentul Disciplinar al UEFA.

Articolul 14 din Regulamentul Disciplinar al UEFA stabilește, sub denumirea marginală Rasism și altă conduită discriminatorie, caracteristicile faptei calificabilă ca discriminare rasială, circumstanțele săvârșirii faptei precum și posibilele sancțiuni: orice persoană pasibilă de a intra în sfera de incidență a reglementărilor UEFA[18] care insultă demnitatea umană a unei persoane sau a unui grup de persoane din orice motive, inclusiv culoarea pielii, rasa, religia, originea etnică, sexul sau orientarea sexuală, suportă o suspendare de cel puțin zece meciuri sau pe o perioada specificată de timp sau orice altă sancțiune adecvată. Dacă unul sau mai mulți dintre asociații sau suporterii clubului se angajează în comportamentul descris anterior, asociația sau clubul membru responsabil este pedepsit cu o închidere minimă parțială a stadionului. Următoarele măsuri disciplinare se aplică în caz de recidivă: o a doua infracțiune se pedepsește cu un meci jucat cu ușile închise și cu o amendă de 50.000 de Euro; b. Orice infracțiune ulterioară este pedepsită cu mai multe meciuri cu ușile închise, o închidere a stadionului, pierderea unui meci, deducerea punctelor și/sau descalificarea din competiție. (…) Dacă meciul este suspendat de arbitru din cauza conduitei rasiste și/sau discriminatorii, meciul poate fi declarat pierdut. Măsurile disciplinare de mai sus pot fi cumulate cu directive specifice care vizează abordarea unei astfel de conduite.[19]

În opinia noastră, complexitatea fenomenului și a consecințelor discriminării rasiale presupune o analiză echilibrată a faptelor susceptibile de a fi calificate astfel. Formalismul exprimării este insuficient pentru identificarea comportamentului discriminatoriu: acesta se impune a fi analizat prin corelație cu elementul subiectiv, al intenției asumate de arbitrul care a utilizat apelativul ”negru” pentru a desemna unul dintre participanții la meci.

În aceeași ordine de idei, cercetarea tuturor circumstanțelor cauzei implică inclusiv luarea în considerare a contextului cultural, social și politic existent în statul de apartenentă a persoanei suspectate de a fi comis actul discriminatoriu. Corelația dintre elementul obiectiv și cel subiectiv este necesară în identificarea cazurilor de discriminare rasială astfel cum rezultă din definiția avansată de articolul 1 din Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din al cărui conținut se desprinde că doar deosebirea, excluderea, restricţia sau preferința întemeiată pe rasă (…) care are ca scop sau ca efect distrugerea sau compromiterea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului poate fi calificată drept un act de discriminare rasială.

Totodată, agregate, elementele culturale, sociale, politice, juridice specifice unui stat, – analizate din perspectivă evolutivă-pot oferi explicații privitoare la autorul pretinsei fapte de discriminare rasială respectiv la personalitatea, mentalitatea și intenția acestuia de a prejudicia.

În acest punct, explicațiile oferite de președintele Academiei Române, Aurel Pop, sunt utile pentru a înțelege semnificația cuvântului ”negru” utilizat la nivel intern, în vorbirea curentă: Deocamdată, în românește sunt socotite degradante și rușinoase noțiuni ca ‘negrotei’, ‘cioroi’, ‘cioară’ etc. Cuvântul ‘negru’ nu face parte, pentru moment, din aceeași categorie, dar asta nu înseamnă că unii nu-l folosesc în sens peiorativ. Există și români care acordă acestui termen un sens de ocară, de discriminare, de înjosire, ceea ce este de condamnat categoric. Oricum, în acest moment, ‘negru’ din românește nu are sensul de ‘nigger’, ‘nigga’, ‘cioară’, ‘cioroi’ din engleza americană. [20]

 

4. Prevenirea și combaterea antițigănismului

Pe fondul manifestărilor de discriminare rasială de la nivel național și internațional, cadrul juridic național a conștientizat necesitatea tranșării discriminării în dimensiunea referitoare la practicile, obiceiurile, ritualurile persoanelor de etnie romă iar în acest sens, la data de 8 ianuarie 2021 a intrat în vigoare Legea nr. 2 din 4 ianuarie 2021 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antițigănismului. [21]

Având ca scop declarat în art. 1 stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea antițigănismului, legea prezintă o dublă utilitate: (1) definește în mod expres semnificația antițigănismului[22]și (2) include, în sfera ilicitului penal, fapte menite a disemina concepții, doctrine, materiale, informații, știri având conținut antițigănist fiind precizate, în mod corelativ, și sancțiunile penale aferente. [23]

Cercetând Expunerea de motive a Legii nr. 2/2021[24] în conținutul definiției de lucru a antițigănismului sunt incluse exemple de conduite/atitudini ofensatoare la adresa romilor : instigarea la uciderea sau prigonirea romilor în numele unei ideologii radicale, a unei poziții extremiste sau religii, complicitatea la acestea sau încuviințarea lor; promovarea unor acuzații mincinoase, dezumanizate, ce demonizează romii, a unor afirmații stereotipe despre romi, sau despre așa-zisa putere exercitată în mod colectiv de romi; acuzarea romilor, prin generalizare, că ar fi responsabili pentru fapte reale sau imaginare comise de un singur rom sau de un grup de romi; aplicarea de standarde duble asupra romilor prin solicitarea ca aceștia să aibă o conduită ce nu este așteptată sau solicitată a se manifesta din partea oricărei alte națiuni democratice.

De asemenea, Expunerea de motive a Legii nr. 2/2021 subliniază contextul istorico-cultural în temeiul căruia practicile discriminatorii a populației rome au fost tolerate și proliferate în societatea românească, fiind menționată în acest sens robia materială și spirituală la care romii au fost supuși în România de-a lungul timpului: de la perioada medievală, perioada interbelică, perioada Holocaustului, perioada comunismului precum și în contextul contemporaneității.

Ceea ce poate ar fi trebuit să reiasă mai explicit din modul de redactare a dispozițiilor Legii nr.2/2021 este adevărul confom căruia faptele incriminate de noul act normativ  au, de regulă, drept fundament  deficiențele în structurarea unei culturi a egalității, a  acceptării diversității, a toleranței și a respectului pentru fiecare individ. Aceasta ne îndreaptă din nou către rolul și responsabilitatea vectorilor educaționali, de orice natură ar fi aceștia.

Dincolo de implicațiile politico-juridico-economice ale discriminării rasiale se cuvine să privim în nucleul actelor discriminatorii și să conștientizăm repercusiunile produse asupra planului spiritual al individului. Negarea egalității unui individ din considerente rasiale determină, în mod implicit, negarea importanței axiologice asociată acestuia prin chestionarea tradițiilor sau credințelor practicate în comunitatea de apartenență.

 

Prof.univ.dr. Nicolae VOICULESCU
Asist.univ.dr. Maria-Beatrice BERNA

 


 

[1] Barnshaw John,  Race în Schaefer, Richard T. (ed.). Encyclopedia of Race, Ethnicity, and Society, Volume 1. Sage publications. pp. 1091–1093.

[2] Keita S O Y, Kittles R A, Royal C D M,  Bonney G E, Furbert-Harris P, Dunston G M, Rotimi, C N, Nature Genetics, 2004.

[3] Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965. Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969, conform dispoziţiilor art. 19, România a aderat la Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în„BuletinulOficial al României“, partea I, nr. 92 din 28 iulie 1970.Prin Legea nr. 144/1998, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr. 261din 13 iulie 1998, România şi-a retras rezerva formulată la art. 22.

[4] General recommendation No. 32, The meaning and scope of special measures in the  International Convention on the Elimination of All Forms Racial Discrimination, Committee on the Elimination of Racial Discrimination, Seventy-fifth session 3 – 28 August 2009.

[5] Fifty-fifth session (1999), General Recommendation XXIV concerning article 1 of the Convention, Contained in document A/54/18, annex V.

[6] Forty-second session (1993) General Recommendation XIV on article 1, paragraph 1, of the Convention, contained in document A/48/18.

[7] Forty-eighth session (1996) General Recommendation XXI on the right to self-determination, contained in document A/51/18.

[8] Adoptată la Strasbourg la data de 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la data de 1 februarie 1998.

[9] P9_TA-PROV(2020)0370, European Parliament resolution of 17 December 2020 on the European Citizens’

Initiative ‘Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe’(2020/2846(RSP)).

[10] Prin expresia rasism structural se desemnează, potrivit literaturii de specialitate (Aspen Institute, Round Table on Community Change, Glossary for Understanding the Dismantling Structural Racism/Promoting Racial Equity Analysis) un sistem în care politicile publice, practicile instituționale, reprezentările culturale și alte norme funcționează în diverse moduri, adesea întărind modalități de a perpetua inechitatea grupului rasial. Identificarea dimensiunilor istoriei și culturii care permis promovarea de privilegii asociate cu „alb” și dezavantaje asociate cu „culoare” apte să reziste și să se adapteze în timp. Rasismul structural nu este ceva ce câțiva oameni sau instituții aleg să practice. În schimb, aceasta a fost o caracteristică a sistemelor sociale, economice și politice alese și organizate în mod democratic.

[11] Inițiată în iulie 2013, mișcarea a fost susținută de Alicia Garza, Patrisse Cullors, Opal Tometi și are ca scop protecția drepturilor omului și stoparea fenomenului de violență pe criterii rasiale.

[12] „In pictures: Protesting the death of George Floyd” CNN, 27 mai 2020;„Demonstrators gather around Minneapolis to protest death of George Floyd”. KSTP (în engleză) 26 mai 2020. Arhivat din original la 28 mai 2020; „Family and Friends Mourn Minneapolis Police Killing Victim George Floyd”, Time, Arhivat din original la 28 mai 2020.

[13] „Hundreds fill streets in protest of George Floyd’s death” 27 mai 2020. Arhivat din original la 28 mai 2020; „Hundreds Of Protesters March in Minneapolis After George Floyd’s Deadly Encounter With Police”, WCCO, 26 mai 2020. Arhivat din original la 27 mai 2020.

[14] Conform informațiilor prezentate pe site-ul https://www.amnesty.org/en/latest/news/2020/10/usa-amnesty-international-delivers-one-million-signatures-calling-for-justice-for-george-floyd/, accesat la data de 9 ianuarie 2021, ora 11:57 a.m.

[15] Pentru consultarea detaliată a opiniei formulată de Amnesty International în această privință, a se consulta https://www.amnesty.org/en/latest/news/2020/10/usa-amnesty-international-delivers-one-million-signatures-calling-for-justice-for-george-floyd/ accesat la data de 9 ianuarie 2021, ora 12:01 p.m.

[16] Rezoluția Parlamentului European referitoare la protestele împotriva rasismului care au avut loc după moartea lui George Floyd, B9‑0194/2020, disponibilă pe site-ul https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/B-9-2020-0194_RO.html, accesat la data de 9 ianuarie 2021, ora 12:09 p.m.

[17] Champions League: Referee’s Remark Investigated After Teams Walk Off In Protest, articol disponibil la adresa https://www.npr.org/2020/12/09/944657317/champions-league-referees-remark-investigated-after-teams-walk-off-in-protest accesată la data de 9 ianuarie 2021, ora 18:01 p.m.; Racism scandal in Champions League, articol disponibil la adresa https://www.eurotopics.net/en/252843/racism-scandal-in-the-champions-league#, accesată la data de 9 ianuarie 2021, ora 18:01 p.m.

[18] Toate asociațiile membre și oficialii acestora (adică toate persoanele desemnate de o asociație membră pentru a exercita o funcție); b. toate cluburile și oficialii acestora (adică toate persoanele desemnate de un club să exercite o funcție); c. toți oficialii de meci; d. toți jucătorii; e. toate persoanele alese, confirmate sau desemnate de UEFA pentru exercitarea unei funcții.

[19] UEFA Disciplinary Regulations, Edition 2019, pp. 15-16, document disponibil la adresa  https://www.uefa.com/MultimediaFiles/Download/Regulations/uefaorg/UEFACompDisCases/02/60/83/56/2608356
_DOWNLOAD.pdf
, accesată la data de 9 ianuarie 2021, ora 17:59 p.m.

[20] Conform declarației preluate de pe site-ul : https://www.descopera.ro/cultura/19587817-ioan-aurel-pop-afirma-ca-in-acest-moment-negru-din-romaneste-nu-are-sensul-de-nigger-nigga, accesat la data de 9 ianuarie 2021, ora 18:58 p.m.

[21] Legea nr. 2 din 4 ianuarie 2021privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antiţigănismului, publicată în Monitorul Oficial nr. 8 din data de 5 ianuarie 2021, intrată în vigoare la 8 ianuarie 2021.

[22] Prin antiţigănism se înţelege atât percepţia referitoare la romi exprimată ca ură împotriva acestora, cât şi manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva romilor, îndreptate împotriva romilor ori a proprietăţilor acestora, împotriva instituţiilor/ONG-urilor, liderilor comunităţilor rome sau lăcaşurilor lor de cult, tradiţiilor şi limbii romani.

[23] Fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepţii sau doctrine antiţigăniste constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi. (art. 3) Distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, prin orice mijloace, de ştiri şi informaţii, materiale antiţigăniste constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani. (art.4) Confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri antiţigăniste constituie infracţiune şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi utilizarea în public a simbolurilor antiţigăniste.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public. (art.5)  (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter antiţigănist, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. (3) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute la alin. (1), dacă denunţă autorităţilor existenţa organizaţiei, înainte ca aceasta să fi fost descoperită şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului.  (4) Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. (art. 6)

[24] Disponibilă la adresa http://www.cdep.ro/proiecte/2019/600/40/8/em868.pdf, accesată la data de 9 ianuarie 2021, ora 20:09 p.m.

 

Vaccinarea împotriva infectării cu virusul SARS-COV-2: între abordări instituționale și scenarii repudiatoare

Declararea răspândirii infectării cu virusul SARS-CoV-2 ca fiind ”o stare de urgență sanitară” la data de 30 ianuarie 2020 și caracterizarea acestui fenomen ca fiind ”pandemic” la data de 11 martie 2020 de către Organizația Mondială a Sănătății a constituit, la nivel internațional, un semnal important de responsabilizare a statelor în vederea întreprinderii de acțiuni urgente pentru combaterea infectării și mobilizarea de resurse în scopul dezvoltării de tratamente, vaccinuri și diagnostice adiacente acestui scop.[1]

În privința vaccinului  împotriva virusului SARS-CoV-2, există dezbateri intense la nivelul comunității internaționale din perspectiva aspectelor etice și umanitare în privința realizării și aplicării acesteia. Din păcate, în ciuda eforturilor convergente și transparente ale organizațiilor internaționale și naționale de comunicare și informare a evoluțiilor în materie, au fost lansate o serie mesaje deformatoare care structurează diverse scenarii[2] nedovedite în niciun fel și care sunt în măsură să influențeze decizia vaccinării la nivel individual.

Prezentul  material prezintă cum  diversele organisme în materia drepturilor omului au acționat pentru a stabili măsuri și planuri de acțiune, multe dintre ele mai puțin cunoscute opiniei largi publice, astfel încât sănătatea publică la nivel global să fie cât mai puțin afectată, inclusiv prin vaccinarea bazată pe corecta informare.

*

Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului a elaborat un document programatic care are atât menirea de a sublinia provocările în domeniul drepturilor omului cristalizate urmare a inițiativei de a dezvolta un vaccin de uz global care să stopeze pandemia COVID-19 cât și obiectivul de a transmite mesaje-cheie în vederea consolidării protecției și promovării drepturilor omului în contextul pandemiei COVID-19.

Pornind de la premisa conform căreia dreptul la sănătate este fundamentul integrității fizice și psihice a individului dar și cerința esențială pentru realizarea dreptului la viață, Înaltul Comisar a atras atenția asupra următoarelor direcții de acțiune care trebuie să fie avute în vedere de state în procesul de vaccinare împotriva virusului SARS-CoV-2: (1) vaccinurile menite a stopa pandemia COVID-19 trebuie să fie tratate ca bunuri publice de interes global; (2) pandemia COVID-19 este o situație de urgență sanitară care trebuie să fie abordată printr-un răspuns global; (3) distribuția inegală a vaccinurilor între state sau tezaurizarea acestora reprezintă acțiuni contrare normelor legale internaționale care subminează realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă; (4) vaccinurile privitoare la infectarea cu virusul SARS-CoV-2 trebuie să fie accesibile ca preț și ca distribuție; (5) prioritizarea administrării vaccinului trebuie să fie realizată prin aplicarea de protocoale transparente și în acord cu standardele drepturilor omului; (6) profitul privat nu trebuie să fie prioritizat prin raportare la sănătatea publică; (7) accesul nediscriminatoriu la informația sanitară relevantă este esențial; (8) atât companiile farmaceutice cât și alți actori relevanți în procesul de dezvoltare a unui vaccin în domeniu trebuie să își adapteze acțiunile în consens cu standardele de protecție și respectare a drepturilor omului. [3]

Urmărind scopul consolidării și implementării principiilor aplicabile în procesul elaborării vaccinului împotriva virusului SARS-CoV-2 comunitatea internațională se raportează la principiile și normele stabilite prin Declarația de la Astana, adoptată ca urmare a Conferinței Globale privind asistența medicală primară[4]. Declarația sintetizează următoarele direcții de acțiune care încorporează asistența medicală primară (AMP) și aspectele referitoare la vaccinare: (1) AMP va oferi o gamă cuprinzătoare de servicii și îngrijire, inclusiv, dar fără a se limita la vaccinare; (2) abordarea comprehensivă a AMP implică acțiuni asupra costurilor tot mai mari  ale medicamentelor și vaccinurilor astfel încât să fie prevenită risipirea resurselor medicale din cauza ineficienței; (3) extinderea accesului la o gamă largă de servicii de îngrijire a sănătății prin utilizarea medicamentelor de înaltă calitate, sigure, eficiente și accesibile, inclusiv, după caz, medicamente tradiționale, vaccinuri, diagnostice și alte tehnologii.

La nivel european, dezbaterile sociale privitoare la necesitatea dezvoltării unui vaccin ca remediu la pandemia COVID-19 au fost reflectate în preocupările oficialilor prin formularea, la 17 iunie 2020, a Strategiei Uniunii Europene privind vaccinurile împotriva COVID-19[5]. Reprezentând un document de analiză structurat în funcție de principalele aspecte urmărite în procesul de obținere a unui vaccin sigur și eficient, ținând cont de riscurile aferente acestui demers (realizarea de studii clinice intervenționale, investiții în capacitatea de producție și asigurarea disponibilității materiilor prime necesare, costurile inițiale mari și rata ridicată de eșec), Strategia Uniunii Europene privind vaccinurile împotriva COVID-19 își stabilește următoarele obiective: asigurarea calității, siguranței și eficacității vaccinurilor; asigurarea accesului în timp util la vaccinuri pentru statele membre și populația acestora, asumând în continuare o poziție de lider în cadrul eforturilor mondiale de solidaritate; asigurarea unui acces echitabil pentru toți cetățenii UE la un vaccin abordabil ca preț cât mai curând posibil.

Cu scopul de a asigura succesul obiectivelor vizate, Strategia Uniunii avansează acțiuni pe doi piloni: (1) asigurarea de doze de vaccinuri suficiente pentru cetățenii statelor membre prin încheierea de angajamente prealabile de achiziție (APA) cu producătorii de vaccinuri utilizând Instrumentul pentru sprijin de urgență în cadrul Uniunii și (2) adaptarea cadrului de reglementare al UE pentru a ține seama de situația de urgență actuală și recurgerea la mecanismele de flexibilitate normativă existente pentru a accelera dezvoltarea, autorizarea și punerea la dispoziție a vaccinurilor, menținând în același timp standarde adecvate în materie de calitate, siguranță și eficacitate a vaccinurilor.[6]

Adaptarea cadrului normativ al Uniunii Europene la urgența sanitară generată de pandemia COVID-19 și la necesitatea creării unui vaccin sigur și eficient ca mijloc de contracarare a pandemiei a condus la adoptarea Regulamentului Uniunii Europene care stabilește direcțiile juridice necesare pentru realizarea studiilor clinice necesare și/sau furnizarea de medicamente destinate uzului uman în vederea tratării sau prevenirii de boli provocate de Coronavirus[7]. În partea preambulară a Regulamentului este explicitată posibilitatea de derogare de la normele europene care evaluează riscurile ecologice aferente organismelor modificate genetic care sunt utilizate în scop terapeutic pentru prevenirea și combaterea infectării cu virusul SARS-CoV-2 dar și riscurile ecologice aferente medicamentelor care conțin organisme modificate genetic având ca indicație terapeutică pandemia COVID-19.

Conform considerentelor 12-14 din Regulament, (…) pandemia de COVID-19 a creat o situație de urgență de sănătate publică fără precedent, care a dus la pierderea a mii de vieți, afectând în special persoanele vârstnice și pe cele cu afecțiuni preexistente. În plus, măsurile foarte drastice pe care statele membre au trebuit să le adopte pentru a limita răspândirea COVID-19 au cauzat perturbări majore în economiile naționale și în Uniune în ansamblu. COVID-19 este o boală complexă care afectează mai multe procese fiziologice. Tratamentele și vaccinurile potențiale sunt în curs de dezvoltare. Unele dintre vaccinurile aflate în curs de dezvoltare conțin virusuri atenuate sau vectori vii care se pot încadra în definiția unui OMG (organism modificat genetic). În această situație de urgență de sănătate publică, este de interes major pentru Uniune să poată fi dezvoltate și puse la dispoziție în cadrul Uniunii, cât mai curând posibil, medicamente sigure și eficace destinate tratării sau prevenirii COVID-19. În vederea atingerii obiectivului de a pune la dispoziție medicamente sigure și eficace destinate tratării sau prevenirii COVID-19, s-au luat o serie de măsuri la nivelul Uniunii de către Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA) și de către rețeaua autorităților naționale competente pentru a facilita, a sprijini și a accelera dezvoltarea și autorizarea comercializării tratamentelor și a vaccinurilor.

Derogările invocate anterior sunt identificate expresis verbis în conținutul considerentelor 23 și 24 din Regulament: Având în vedere nevoia urgentă de a pune la dispoziția publicului vaccinurile sau tratamentele contra COVID-19 de îndată ce acestea sunt pregătite în acest scop și de a evita întârzierile sau incertitudinile cu privire la statutul acestor produse în anumite state membre, este adecvat ca o evaluare a riscului ecologic sau o autorizație (…) să nu constituie o condiție prealabilă în cazul în care statele membre adoptă decizii privind medicamente care conțin OMG sau care constau în OMG și care sunt destinate tratării sau prevenirii COVID-19 (…) Deoarece obiectivele prezentului regulament, și anume acordarea unei derogări temporare de la legislația Uniunii privind OMG pentru a asigura faptul că efectuarea de studii clinice pe teritoriul mai multor state membre cu produse medicamentoase experimentale care conțin OMG sau constau în OMG și care sunt destinate tratării sau prevenirii COVID-19 nu este amânată (…).

Articolul 2, paragraful 1 din Regulament reiterează derogările acordate operațiunilor medicale care au ca obiectiv tratarea sau prevenirea infectării cu virusul SARS-CoV-2 prevăzute în partea preambulară: Toate operațiunile legate de efectuarea de studii clinice, inclusiv ambalarea și etichetarea, depozitarea, transportul, distrugerea, eliminarea, distribuția, furnizarea, administrarea sau utilizarea produselor medicamentoase experimentale de uz uman care conțin OMG sau care constau în OMG și care sunt destinate tratării sau prevenirii COVID-19, cu excepția fabricării produselor medicamentoase experimentale, nu necesită o evaluare prealabilă a riscului ecologic sau o autorizație (…).

Perspectiva promovată la nivel internațional în domeniul vaccinării împotriva virusului SARS-CoV-2 implică aplelul la responsabilitate și prudență în manipularea tehnologiilor medicale în vederea dezvoltării unui vaccin sigur și eficient și este împărtășită la nivel regional-european de reprezentanții Consiliului Europei. La data de 21 decembrie 2020, a fost prezentat Adunării Parlamentare un proiect de rezoluție care a fost adoptat în unanimitate, la aceeași dată, de Comitetul pentru Afaceri Sociale, Sănătate și Dezvoltare Durabilă[8] în conținutul căruia sunt analizate, într-o abordare sinoptică (incluzând aspecte etice, legale și practice) vaccinarea în contextul pandemiei COVID-19. Ca și în cazul Strategiei elaborate de Uniunea Europeană, abordarea Consiliului Europei în materia vaccinării subliniază importanța reconfigurării cadrului legal de natură să acomodeze provocările etice și pragmatice puse în discuție de obținerea unui vaccin sigur și eficace apt să stopeze pandemia COVID-19. Conștientizând caracterul internațional al infectărilor cu virusul SARS-CoV-2 și afectarea în mod egal a statelor comunității internaționale, indiferent de gradul de dezvoltare al acestora, asigurarea distribuției echitabile a vaccinurilor este unul dintre considerentele care vizează, depotrivă, aspectele etice cât și aspectele parctice ale procesului de dezvoltare a unui vaccin valabil.

Modul în care Statele Membre își pregătesc strategiile de imunizare pentru alocarea dozelor de vaccin reprezintă, de asemenea, o problematică ce trebuie evaluată prin lentilele echității. Identificarea grupurilor prioritare la vaccinare trebuie să fie realizată prin luarea în considerare a solidarității sociale, urmărind administrarea dozelor de vaccin persoanelor cu risc crescut de complicații în cazul infectării cu virusul SARS-CoV-2 precum persoanele cu vârsta peste 65 de ani și persoanele sub 65 cu condiții de sănătate subiacente care prezintă un risc mai mare de boli grave și deces, lucrătorii din domeniul sănătății (în special cei care lucrează îndeaproape cu persoanele care fac parte din grupuri cu risc ridicat), persoanele care lucrează în infrastructura critică esențială. [9]

Aprecierea eticii în dezvoltarea vaccinurilor împotriva pandemiei COVID-19 depinde inclusiv de protocoalele științifice/standardele la care se raportează cercetătorii în domeniul medical și de cerințele care se impun a fi respectate de organismele având competențe în gestionarea activității de producere a vaccinurilor: calitatea contextului de cercetare care presupune respectarea dispozițiilor Convenției Consiliului Europei privind drepturile omului și biomedicina (Convenția de la Oviedo; în special art. 3 din Convenție); independența și imparțialitatea organismelor de reglementare având atribuții în evaluarea și autorizarea vaccinurilor împotriva COVID-19; respectarea standardelor minime de siguranță, eficacitate și calitate a vaccinurilor; implementarea sistemelor eficiente de monitorizare a vaccinurilor și a siguranței acestora după lansarea lor către populația generală, de asemenea, în vederea monitorizării efectelor lor pe termen lung; punerea în aplicare de programe independente menite să compenseze prejudiciile rezultate din vaccinare, etc. [10]

O fațetă aparte a vaccinării împotriva infectării cu virusul SARS-CoV-2, supusă dezbaterilor publice în contextul actual se referă la opțiunea populației privitoare la vaccinare. Noutatea absolută a virusului și extinderea (de dimensiuni pandemice) a infectărilor aduc în discuție identificarea de mijloace medicale apte să gestioneze criza sanitară (vaccinarea, fiind, în opinia experților, cel mai util instrument) și receptivitatea populației la a face uz de acestea.

Polarizarea societăților (de la nivel internațional, regional sau național) în funcție de opțiunea (favorabilă sau contrară) vaccinării generează polemici care, la rândul lor, constituie fundamentul pentru interogații de anvergură socială: există posibilitatea exercitării, în condiții legitime, a unei presiuni asupra populației în sensul de a opta pentru vaccinare? În cazul unui răspuns afirmativ, care sunt acele cerințe considerate legitime și cum poate funcționa un atare mecanism de persuasiune? Este posibil ca presiunea socială să se transforme în coerciție legală?

Experții Consiliului Europei atrag atenția asupra nevoii de menținere a unui climat de toleranță și acceptare în rândul comunităților scindate din cauza opiniilor contrare privind vaccinarea împotriva virusului SARS-CoV-2. Interogațiile evidențiate în rândurile de mai sus sunt soluționate în mod explicit în sensul asigurării libertății depline de opțiune individuală. În draft-ul de rezoluție adoptat la data de 21 decembrie 2020 de Comitetul pentru Afaceri Sociale, Sănătate și Dezvoltare Durabilă, este subliniată, în punctul 7.3., ideea conform căreia este îndatorirea autorităților de a informa cetățenii cu privire la caracterul non-obligatoriu al vaccinării astfel încât să se comunice în mod clar că nicio persoană nu poate fi supusă unor presiuni politice, sociale sau de altă natură pentru a se vaccina atât timp cât vaccinarea nu reprezintă opțiunea neechivocă a persoanei în cauză.

În mod corelativ libertății de opțiune este necesar să se garanteze aplicarea principiului non-discriminării în legătură cu indivizii care nu s-au supus vaccinării.

În România, cadrul legal este formulat în spiritul respectării opțiunii pacientului în privința intervențiilor/operațiunilor medicale la care este susceptibil de a fi suspus. Legea drepturilor pacientului[11] stabilește, în articolul 1, un cadru conceptual flexibil, care permite circumscrierea, în sfera de cuprindere a noțiunilor-cheie la care ne raportăm în analizarea actului vaccinării împotriva virusului SARS-CoV-2, a unor semnificații extensive; conform explicațiilor conținute la litera ”a”, pacientul desemnează atât persoana sănătoasă cât și persoana bolnavă care utilizează serviciile de sănătate iar litera ”d” indică semnificația intervențiilor medicale care implică orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare.

După modelul documentelor programatice consacrate la nivel internațional și european, Strategia de vaccinare împotriva COVID-19 în România[12] stabilește și aplică valorile, principiile și obiectivele care definesc paradigma de acțiune însușită de autorități pentru contracararea pandemiei COVID-19. În secțiunea având ca obiect valorile și principiile generale specifice procesului de elaborare, distribuire și aplicare a vaccinului împotriva virusului SARS-CoV-2 sunt prezentate regulile de care trebuie să țină cont autoritățile în campaniile de informare/conștientizare/sensibilizare a cetățenilor; interpretarea sistematică a regulilor privitoare la  consimțământul informat, grija pentru beneficiar și principiul primum non nocere, transparența în luarea deciziilor și implicarea comunităților și a tuturor actorilor relevanți din societatea românească, comunicarea clară a beneficiilor, riscurilor și a importanței vaccinării împotriva COVID-19 și respectarea principiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal determină concluzia caracterului voluntar al vaccinării.

Strategia garantează, în mod implicit, caracterul voluntar al vaccinării, accentuând rolul campaniilor de informare a populației în procesul de vaccinare. Elementul informării populației asupra vaccinului împotriva infectării cu virusul SARS-CoV-2 este expus în Capitolul IX- Strategia de comunicare, fiind reiterat în Capitolul X- Cadrul legal – aspect care demonstrează că eficacitatea dialogului cu populația și a cadrului legal destinat să implementeze procedura de vaccinare depinde în mod direct de gradul de sensibilizare și educare al indivizilor în materie. Având prezentă ideea că reticența față de vaccinarea împotriva virusului SARS-CoV-2 poate fi determinată de insuficienta informare a cetățenilor –fapt generat, la rândul său, de tehnicismul ridicat al datelor/raționamentelor și argumentelor medicale,- autoritățile avansează, prin intermediul Strategiei, mijloace menite a ”decripta”, ”a decodifica” implicațiile/efectele/beneficiile vaccinării.

Reglementările în materie au scopul de a asigura comunicarea publică adecvată promovării disponibilității la vaccinare, în conformitate cu următoarele obiective: creșterea încrederii în vaccinarea împotriva COVID-19; creșterea disponibilității de vaccinare împotriva COVID-19; atenuarea reticenței sau a ezitării privind vaccinarea prin comunicarea clară a beneficiilor, a potențialelor riscuri și a principiilor de funcționare a vaccinului; conștientizarea cu privire la condițiile de siguranță și normele pe care trebuie să le respecte un vaccin în fiecare etapă –de la concept până la comercializarea pe scară largă, respectiv „popularizarea științei”; sensibilizarea decidenților, a liderilor de opinie și a liderilor comunităților cu privire la importanța vaccinării împotriva COVID-19. [13]

În scopul consolidării transparenței procesului de fabricare a vaccinului, Ministerul Sănătății oferă informații privind procedura de preparare și administrare a vaccinului[14] împotriva virusului SARS-CoV-2, oferind totodată clarificări relative la efectele adverse potențiale ale vaccinului[15] precum și precizări privind afirmațiile care pun la îndoială autenticitatea dozelor de vaccin primite de România[16] – toate aceste elemente conducând către prezentarea cetățenilor de informații reale și întemeiate științific privitoare la aspectele pozitive și negative ale vaccinării.

Strategia de vaccinare de la nivel național are în vedere reticența populației față de vaccinul dezvoltat într-un orizont temporal accelerat, luând în considerare necesitatea de a aduce clarificări suplimentare privitoare la contextul în care a fost aprobată procedura rapidă. În consecință, potrivit informațiilor oferite de Ministerul Sănătății, procedura accelerată de dezvoltare și aprobare a acestui vaccin nu aduce atingere calității vaccinului ci presupune, din punct de vedere tehnic, derogări de la anumite etape: adoptarea măsurii de trimitere a datelor disponibile pentru a fi evaluate de către autoritățile de reglementare când vaccinul se află încă în dezvoltare; de asemenea, datele din studiile clinice sunt depuse pe măsură ce sunt disponibile și nu la finalul studiului, cum se procedează în procesul administrativ standard.[17]

În lumina celor prezentate mai sus, este clar că, din punct de vedere formal, vaccinarea reprezintă o posibilitate și nu o obligație. Totuși, dacă privim exercitarea acestei opțiuni prin prisma fondului, o altă posibilitate decât cea de a accepta vaccinarea devine problematică pentru protecția drepturilor celorlalți – limită negativă a oricărei libertăți de opțiune. Mai mult, orice opțiune stabilită în favoarea subiectelor de drept se impune a fi înțeleasă și exercitată în acord cu responsabilitatea socială. Depășirea provocărilor pandemiei implică manifestarea solidarității umane de la micro-comunități pe scală largă, urmărind întrajutorarea și Binele Comun.

În egală măsură, individul responsabil trebuie să ”se ridice” deasupra misticismului, speculațiilor sau propriilor afecte și să exercite opțiunea în privința vaccinării în mod responsabil, respectiv ca urmare a documentării din surse oficiale, credibile și întemeiate pe criterii științifice.

Campania de vaccinare susținută de autorități la nivel național nu neagă de plano dreptul de opțiune personală însă subliniază imperativul exercitării acestuia într-un mod non-abuziv, informat, echilibrat, prin luarea în considerare a implicațiilor sociale și umane. Reținerea informațiilor științifice relevante nu diluează dreptul de opțiune personală ci îl fundamentează pe criterii obiective.

 

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Conform informațiilor disponibile pe site-ul https://www.chathamhouse.org/2020/05/coronavirus-public-health-emergency-or-pandemic-does-timing-matter?gclid=EAIaIQobChMIvOu-qrax7gIVC2AYCh38Zgl8EAAYAiAAEgKmT_D_BwE, accesat la data de 23 ianuarie 2021, ora 8:36 a.m.

[2] Sinziana Verestiuc, Cinci mituri legate de vaccinul anti-COVID, demontate de un medic și cercetător român renumit, 20 noiembrie 2020, https://ziare.com/stiri/coronavirus/mituri-despre-vaccinuri-demontate-de-un-medic-1645020 accesat la data de 27 ianuarie 2021, ora 11.30 a.m.,

[3] United Nations, Office of the High Commissioner, Human Rights at the Heart of Response topics in Focus access to Covid-19 Vaccines 17 December 2020.

[4] Desfășurată în perioada 25-26 octombrie 2018.

[5] Bruxelles, 17.6.2020 COM(2020) 245 final, Comunicarea Comisiei Către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu și Banca Europeană de Investiţii Strategia UE privind vaccinurile împotriva COVID-19.

[6]  Bruxelles, 17.6.2020 COM(2020) 245 final, Comunicarea Comisiei Către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu și Banca Europeană de Investiţii, Strategia UE privind vaccinurile împotriva COVID-19, p. 2.

[7] Regulamentul (UE) 2020/1043 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 privind efectuarea de studii clinice și furnizarea de medicamente de uz uman care conțin organisme modificate genetic sau care constau în organisme modificate genetic și care sunt destinate tratării sau prevenirii bolii provocate de coronavirus (COVID-19).

[8] Provisional version, 21 December 2020, Committee on Social Affairs, Health and Sustainable Development Covid-19 vaccines: ethical, legal and practical considerations, Rapporteur: Ms Jennifer De Temmerman (France, ALDE).

[9] Provisional version, 21 December 2020, Committee on Social Affairs, Health and Sustainable Development Covid-19 vaccines: ethical, legal and practical considerations, Rapporteur: Ms Jennifer De Temmerman (France, ALDE).

[10] Ibidem.

[11] Legea nr. 46 din 21 ianuarie 2003 drepturilor pacientului, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 29 ianuarie 2003.

[12] Guvernul României, Strategia de vaccinare împotriva Covid 19 în România, document disponibil pe site-ul https://vaccinare-covid.gov.ro/wp-content/uploads/2020/12/Strategia-vaccinare-02-12-2020-CL-FINAL-cu-COVID-19-tabel-2_CUPRINS-UPDATE-1.pdf, accesat la data de 24 ianuarie 2021, ora 20:50 p.m.

[13] Ibidem.

[14] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului https://vaccinare-covid.gov.ro/precizari-privind-procedura-de-preparare-si-administrare-a-vaccinului-impotriva-covid-19/ , accesat la data de 25 ianuarie 2021, orele 12:26 a.m.

[15] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului https://vaccinare-covid.gov.ro/sugestii-privind-informarea-din-surse-credibile-cu-privire-la-vaccinare/ accesat la data de 25 ianuarie 2021, orele 12:27 a.m.

[16] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului https://vaccinare-covid.gov.ro/precizari-privind-afirmatiile-care-pun-la-indoiala-autenticitatea-dozelor-de-vaccin-primite-de-romania/ accesat la data de 25 ianuarie 2021, orele 12:29 a.m.

[17] Conform informațiilor prezentate pe site-ul Ministerului Sănătății https://vaccinare-covid.gov.ro/vaccinarea-sars-cov-2/top-10-informatii-sigure/,  accesat la data de 25 ianuarie 2021, orele 9:26 a.m.

Incendiile din spitalele românești și sistemul medical autohton din perspectiva garantării dreptului la viață și la sănătate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Incendiul produs, la 29 ianuarie 2021, la un pavilion al Spitalului Matei Balș din Capitală, care a urmat altor incidente similare,  a determinat reacții articulate din partea societății civile care problematizează existența, în unitățile spitalicești de la nivel național, a unor condiții adecvate prestării de îngrijiri medicale în condiții de deplină siguranță pentru pacienți. Având ca punct de plecare  luările de poziție la nivelul societății românești, pe fondul declanșării incendiului, reprezentanții mass-media au analizat deficiențele structurale, sistemice remarcate la nivel național în domeniul unităților specializate în prestarea de servicii de îngrijiri medicale, evidențiind în articolele de presă caracterul recurent al incendiilor care s-au produs, în orizontul temporal 2010-2021, la nivelul societății românești, în unitățile spitalicești și farmaceutice. [1]În acest context, problematica drepturilor omului este învederată prin raportare la gradul în care modul de organizare și funcționare a sistemului sanitar poate asigura premisele necesare respectării dreptului la demnitate, la viață și la sănătate. Conștientizând că recurența incendiilor reprezintă un indicator al nivelului de realizare a dreptului la viață, sănătate și demnitate al pacienților, analiza noastră se va concentra pe două niveluri structurate inductiv, după cum urmează: (1) repercusiunile pe care incendiile le pot produce asupra protecției și promovării drepturilor pacientului; (2) gradul în care condițiile existente în unitățile de îngrijire medicală pot afecta realizarea dreptului la viață, la sănătate și la demnitate.

 

***

 

Inserarea în cadrul juridic intern a unor standarde specifice în materia incendiilor are relevanță directă asupra protecției drepturilor omului, evidențiind îndeplinirea de către statul român a obligațiilor corelative (in faciendo și/sau in abstinendo) care decurg din calitatea de stat parte la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În analiza modului în care îndeplinirea obligațiilor pozitive și negative corespunzătoare Statelor Părți la Convenție determină realizarea dreptului la viață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu titlu general, că, în contextul asistenței medicale, obligațiile pozitive impun statelor să adopte reglementări al căror scop constă în obligarea unităților spitalicești (publice sau private) să adopte măsuri adecvate pentru protecția vieții pacienților.[2]

Într-adevăr, dreptul la viață astfel cum este expus în articolul 2 din Convenția Europeană, implică, în mod corelativ, din partea Statelor Contractante, să se abțină de la actele intenționate care au ca rezultat moartea unei persoane însă caracterul intenționat nu trebuie să fie privit stricto sensu ca instituind exclusiv obligații negative sau pur tehnice în sarcina statelor. Astfel, situația-premisă de lucru este aceea conform căreia obligația statelor de a adopta reglementări specifice necesare protejării dreptului la viață al pacienților constă atât în formularea de norme adecvate cât și asigurarea implementării corespunzătoare a acestora. Eventualele lacune sau imperfecțiuni ale cadrului normativ și ale metodologiei de implementare a acestuia nu constituie, de plano un argument în sensul încălcării obligației derivate din articolul 2 din Convenție; este necesar ca, în mod corespunzător, să se demonstreze că insuficiența normativă a acționat în detrimentul pacientului.

În cauza Cîrstea vs. România[3], obligația statului român de a asigura funcționalitatea sistemului medical în acord cu garantarea dreptului la viață a fost evaluată din perspectiva măsurilor excesive aplicabile asupra reclamantei. Situația-premisă a speței privește neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu a asistentei medicale Florentina-Daniela Cîrstea în contextul declanșării incendiului la secția de îngrijiri neonatale intensive a Maternității Giulești la data de 16 august 2010. În fapt, reclamanta a absentat din secție timp de 12 minute – interval în care s-a produs incendiul soldat cu moartea a 5 nou-născuți și rănirea a altor 6 nou-născuți.

Având în vedere gravitatea faptelor, impactul acestora asupra societății românești, anvergura mediatică a cauzei precum și importanța valorilor sociale încălcate (dreptul la viață al copiilor nou-născuți), statul român a intervenit prompt, adoptând măsuri extensive de restabilire a echilibrului social, inclusiv prin supunerea reclamantei la detenție în perioada anterioară judecății. Acesta a constituit unul dintre aspectele invocate de reclamantă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind subliniată încălcarea, de către statul român, a dreptului la libertate și siguranță în dimensiunea prevăzută de articolul 5, alineatul 3, teza a doua : punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Curtea a apreciat această măsură a statului român ca fiind excesivă, având în vedere că, principalul argument reținut de instanțele române în favoarea detenției preventive a reclamantei – acela al existenței unui risc de coliziune între reclamantă și personalul spitalului- nu a fost explicitat. Totodată, Curtea a evaluat argumentul referitor la asigurarea bunei administrări a justiției și la protejarea ordinii publice care a constituit baza arestului preventiv al reclamantei, reținând în acest sens că instanța de fond s-a referit în general la faptele cauzei, fără a explica în ce situație concretă reclamanta ar putea au dat naștere la tulburări sociale, astfel încât să justifice arestarea preventivă. Reiterând caracterul intenționat al actelor comise împotriva vieții unei persoane care sunt contrare articolului 2 din Convenție, Curtea a reținut că împotriva reclamantei nu au existat indicii pertinente pentru a fi suspectată de provocarea intenționată a incendiului sau de decesul/rănirea intenționată a victimelor. Deși arestul reclamantei a avut o durată redusă de timp (două luni), aceasta nu exonerează autoritățile naționale de obligativitatea motivării corespunzătoare a hotărârii de detenție preventivă. Simpla temere a autorităților privitoare la faptul că reclamanta ar determina o stare de tensiune socială prin lăsarea acesteia în libertate în timpul anchetei nu constituie o rațiune suficientă pentru detenția preventivă a acesteia.

Aprecierea sistemului sanitar național pe coordonate sinoptice determină extinderea cadrului de analiză la condițiile generale avansate în unitățile de îngrijire medicală de către agenții statali. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conturat raționamente complexe privitoare la modul în care dreptul la viață și la demnitate au fost realizate de către agenții statali în demersul de îndeplinire a atribuțiilor asumate de aceștia la nivel internațional. Conștientizând că hazardul nu este un criteriu pertinent și nici un criteriu singular în funcție de care poate fi cuantificată calitatea și eficacitatea sistemului sanitar național, Curtea Europeană a integrat factori multipli în analiza gradului în care autoritățile medicale de la nivel național au asigurat dreptul la viață și la demnitate umană.

În cauza Parascineti vs. România[4], Curtea a stabilit că supunerea reclamantului, în calitate de pacient, la condiții de igienă precare și la un cadru suprapopulat reprezintă o încălcare a articolului 3 din Convenția Europeană. În analiza cererii reclamantului, Curtea Europeană reafirmă criteriile generale luate în considerare pentru identificarea unui comportament al autorităților contrar articolului 3 din Convenție, precizând convergența dintre circumstanțele identificate în cauză (durata tratamentului neconform, efectele produse asupra planului fizic și/sau psihic al victimei, sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei) și scopul tratamentului aplicat. Studiind această relaționare, este notabil că circumstanțele personale ale victimei au preeminență prin comparație cu scopul urmărit de autorități: scopul tratamentului este un element care trebuie luat în considerare, în ceea ce privește cunoașterea în special a faptului dacă a fost destinat umilirii victimei, absența unui astfel de scop nu poate exclude definitiv o constatare a încălcării articolului 3. Dat fiind faptul că circumstanțele personale ale victimei surclasează condițiile obiective, autoritățile medicale trebuie să acorde o atenție particulară vulnerabilității victimei derivată din afecțiunile psihice de care aceasta suferă, fiind un fapt medical incontestabil că persoanele cu tulburări psihice sunt mai susceptibile să resimtă acut un sentiment de inferioritate și neajutorare. Deși statutul juridic al pacientului și cel al persoanelor private de libertate nu coincid, există un set de garanții comune aplicabile ambelor categorii sub rezerva ca, în cazul pacienților să opereze o internare involuntară.  Dobândind statutul de pacient împotriva voinței lor, persoanele suferinde de afecțiuni psihice sunt plasate sub competența profesională și morală a autorităților medicale care, în temeiul pregătirii de specialitate, pot adopta decizii cu privire la mijloacele terapeutice care se impun a fi utilizate pentru obținerea celui mai înalt grad de sănătate fizică și mentală a pacienților incapabili de autodeterminare.[5]  Curtea prevede, cu titlu de principiu,  că autoritățile medicale de la nivel național, statul trebuie să se asigure că orice persoană privată de libertate – inclusiv persoanele internate involuntar din motive de sănătate mintală – este reținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că metodele de executare a măsurii nu supun persoana în cauză suferință sau o dificultate de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent privării de libertate și că, având în vedere cerințele practice de internare, sănătatea și bunăstarea pacientului sunt asigurate în mod adecvat. [6]

Îndeplinirea dimensiunii pozitive a obligațiilor statale corelative protecției dreptului la viață este analizată în relație cu situația unui minor, de etnie romă, cu dizabilități psihice severe, aflat în centrele de recuperare și plasament pentru copii abandonați în cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu vs. România[7]. Luând în considerare vulnerabilitatea evidentă a reclamantului, obligațiile pozitive ale statului român se impun a fi evaluate în conexiune strictă cu dreptul la viață. Problematica rezidă în a identifica în ce măsură hotărârea autorităților medicale de a interna reclamantul într-o unitate de îngrijire medicală (Spitalul Neuropsihiatric Poiana Mare) care nu deținea facilitățile necesare pentru acomodarea acestuia date fiind infectarea sa cu virusul HIV-SIDA și dizabilitatea sa psihică reprezenta o decizie conformă cu obligațiile pozitive ale statelor în temeiul articolului 2 din Convenție. Conform jurisprudenței anterioare a Curții, în toate cazurile în care este necesară evaluarea calității asistenței medicale, se impune, în mod corelativ, ca spitalele (publice sau private) să adopte măsuri adecvate pentru protecția vieții pacienților, cu atât mai mult cu cât capacitatea pacienților de a-și proteja viața este limitată. [8]

Relevanța dreptului la viață circumscrie complexitatea corelativă a obligației statale de a acționa și/sau de a nu acționa. Astfel, Curtea va scruta nu doar acțiunile agenților statali cât și circumstanțele cauzei. În cazul în care persoanele aflate în custodie într-o unitate de îngrijiri medicale se găsesc într-o poziție vulnerabilă (din cauza dizabilităților sau a afecțiunilor de care suferă) iar autoritățile medicale cunosc sau ar fi trebuit să cunoască starea de vulnerabilitate excesivă a acestora, atunci, în temeiul obligației pozitive corelativă dreptului la viață, autoritățile trebuie să ia măsuri speciale de asigurare a unei protecții eficiente. Raționamentul exprimat de Curte în evaluarea situației lui Valentin Câmpeanu instituie o prezumție de încălcare a obligației pozitive a statelor corelativă garantării dreptului la viață în cazul în care, la scurt timp de la internarea pacientului (care, în pofida afecțiunilor cronice de care suferea, se afla în bună stare de sănătate la momentul internării) se produce decesul acestuia.

Din hotărârea Curții transpare ideea conform căreia conținutul obligației pozitive a statului corelativă cu garantarea dreptului la viață nu poate fi separat de promovarea, de către autoritățile medicale, a interesului superior al pacientului. În cauza analizată, elementele faptice produse subsecvent precum: ignorarea consimțământului pacientului pentru realizarea transferurilor succesive ale acestuia de la o unitate medicală la alta ulterior împlinirii vârstei de 18 ani; lipsa consimțământului pacientului cu privire la internarea sa la Spitalul Neuropsihiatric Poiana Mare; lipsa de informare și consultare a pacientului cu privire la îngrijirea medicală care i-a fost acordată, respectiv cu privire la posibilitatea de contestare a măsurilor medicale dispuse în privința sa – au condus la trecerea în subsidiar a interesului pacientului și prioritizarea posibilității efective de acomodare medicală a acestuia. Respectiv, în speță, Curtea reține că internarea domnului Câmpeanu într-o unitate care nu îi putea satisface nevoile de tratament având în vedere ca unic criteriu disponibilitatea acelei unități de a-l primi pe pacient concretizează desconsiderarea nevoilor și a consimțământului pacientului, acestea constituind cauze care, pe termen lung, au condus la decesul pacientului.

Dimensiunea substanțială a dreptului la viață se îmbină cu cea procedurală, autoritățile competente de la nivel național fiind în pasivitate cu privire la realizarea unei anchete efective a morții domnului Câmpeanu cu scopul de a-i trage la răspundere pe cei responsabili.

Este interesant de notat că, în accepțiunea Curții, obligația pozitivă a statelor de a asigura protecția dreptului la viață nu implică, de plano, o obligație de rezultat în sarcina acestora. Interacțiunea cu sistemul medical național implică, prima facie, ca autoritățile medicale să depună prudența și diligența necesare pentru a obține un rezultat favorabil sănătății fizice și psihice individuale, fără a fi ținute de rezultatul concret al restabilirii efective a stării de sănătate a pacientului. Din aceasta decurge, pe cale de consecință, obligația procedurală a statelor ca, în ipoteza producerii decesului pacientului urmare a spitalizării, autoritățile medicale să procedeze la efectuarea unei anchete efective. Cu titlu de exemplu, în cauza Ioniță vs. România[9]  Curtea reiterează faptul că obligațiile pozitive impuse statelor prin articolul 2 din Convenție implică obligația de a institui un sistem judiciar eficient și independent prin care cauza decesului unei persoane aflate sub responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății să poată să fie stabilită, indiferent dacă profesioniștii lucrează în sectorul public sau ca angajați în organizații private. În ipoteza în care încălcarea dreptului la viață sau la integritate personală a indivizilor nu este cauzată în mod intenționat de autoritățile medicale în prestarea activităților de serviciu, obligația statelor de a asigura o anchetă efectivă rezidă în acordarea victimelor o cale de atac specifică în fața instanțelor civile – fie singurală, fie cumulată cu alte căi de atac.

În condițiile internării medicale, obligația statelor de a garanta viața – ca valoare socială fundamentală- nu poate fi segregată de îndatorirea de a asigura respectul pentru demnitatea umană. În mod consecutiv, autoritățile medicale sunt ținute să răspundă pentru asigurarea condițiilor tehnice necesare în vederea furnizării de servicii medicale calitative, pentru îndeplinirea standardelor profesionale dar și pentru ralierea la cerințele etice și umaniste în prestarea serviciilor medicale către pacienți. Prevenția oricăror riscuri care ar putea interfera în exercitarea actului medical revine autorităților statale care trebuie să asigure, prin acțiuni sau prin inacțiuni, accesul egal și nediscriminatoriu la serviciile medicale.

Multiplele limitări și provocări care afectează sistemul medical românesc se cuvin să fie abordate în spiritul umanist al responsabilizării personalului medical și al conjugării eforturilor comune ale autorităților/instituțiilor publice și ale societății civile cu scopul susținerii reformelor care, în mod evident, sunt necesare, la nivelul sistemului medical românesc.

 

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] În acest sens, avem în vedere articolul Incendii produse în spitale și în unități farmaceutice (cronologie 2010-2021), disponibil la adresa https://www.agerpres.ro/documentare/2021/01/29/incendii-produse-in-spitale-si-unitati-farmaceutice-cronologie-2010-2021–651440, accesată la data de 7 februarie 2021, ora 20:24 p.m.

[2] A se vedea, pentru detalii suplimentare, hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lopes de Sousa Fernandes vs. Portugalia, cererea nr. 56080/13 din data de 19 decembrie 2017.

[3] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Cîrstea vs. România, cererea nr. 10626/11 la data de 23 iulie 2019.

[4] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parascineti vs. România, cererea nr. 32060/05 la data de 13 mai 2012.

[5] Pentru detalii suplimentare asupra acestui raționament, a se vedea hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Slawomir Musial vs. Polonia, cererea nr. 28300/06 din data de 20 ianuarie 2009.

[6] Ibidem.

[7] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu vs. România, cererea nr. 47848/08 la data de 17 iulie 2014.

[8] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dodov vs. Bulgaria, cererea nr. 59548/00 la data de 17 ianuarie 2008.

[9] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ioniță vs. România, cererea nr. 81270/12 la data de 10 ianuarie 2017.

 

Iubirea: De la abordări mitico-magice la concept al sistemului internațional al drepturilor omului

Perioada cuprinsă între 14 februarie (ziua Sfântului Valentin) și 24 februarie (Sărbătoarea populară a Dragobetelui) marchează conștiința internațională și națională prin îndemnul spre reflecție asupra Iubirii- ca valoare umană fundamentală, purtătoare a unor importante valențe creatoare și transformative. Dat fiind faptul că drepturile omului constituie un domeniu de studiu sintetic prin aceea că reunește sub formulă epistemologică atât aspecte tehnice, științifice, juridice cât și trăiri sau judecăți de valoare specifice planului spiritual al individului, cercetarea asupra Iubirii se conturează, în mod firesc, în sfera de cuprindere a acestei materii. Luând în considerare vocația primordială a drepturilor omului – de a deschide și a modela spiritul uman în sensul acceptării, solidarității și toleranței- în rândurile de mai jos vom proceda la o analiză integrată asupra modului în care Iubirea-ca stare spirituală superioară a individului- poate influența normativul și jurisprudența specifice drepturilor omului. Vom avea în vedere multiplele ipostaze de ființare ale Iubirii ca sentiment și valoare umană– de la sensul romantic, la sensul pur umanist care promovează coeziunea și fraternitatea în relaționarea inter-individuală.

***

1. Deși necesare, prevederile distincte în reglementările/declarațiile internaționalecorelative dreptului la iubire nu sunt suficiente ci reprezintă doar punctul de plecare în reflectarea dreptului la iubire, sub toate elementele sale componente, în paradigma drepturilor omului. Luând în considerare aceste aspecte, înlăuntrul disciplinei drepturilor omului, concretizarea dreptului la iubire este posibilă sub auspiciile diverselor formalisme precum dreptul la căsătorie, dreptul la viață privată și de familie, dreptul la căutarea fericirii. Cu privire la acesta din urmă, dacă înțelegem Căutarea Fericirii ca o condiție umană esențială care are ca obiectiv suprem împlinirea spirituală a Ființei, conexiunea dintre Iubire și Fericire nu poate fi descrisă decât în termenii perfectei intercondiționări.

Sintagma o regăsim relativ devreme, în  formularea aspirațională utilizată în Preambulul Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii: Noi considerăm aceste adevăruri ca fiind de la sine înțeles, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără Viața, Libertatea și Căutarea Fericirii (…).În această redactare, se subliniază vocația non-materială a Fericirii, aceasta conjugându-se cu alte daruri naturale ale oamenilor care există per se și aduc împlinirea în afara oricărei alte precondiții juridice. Fiind de esență filosofică și parantetică unei accepțiuni clare, ideea Căutării Fericirii a fost asociată, în explicațiile doctrinare[1], cu diverse corespondente juridice precum protecția dreptului de proprietate, protecția vieții de familie sau atestarea oficială a unei virtuți publice. În ceea ce ne privește, Căutarea Fericirii este însuși scopul umanității care, fiind constant cu sine, nu poate fi despărțit de dorința de Iubire – indiferent de planul romantic sau societal-relațional căruia aplicăm aceste deziderate. În sens imaterial, Căutarea Fericirii este echivalentul dorinței omului de împlinire, de a fi în echilibru cu Sine, cu Alteritatea și cu propria matcă existențială, iar Iubirea este ”datul găsit” al acestei Căutări. Impunându-se ca o Constantă Universală a individului, Iubirea modelează relația Omului cu Sinele, cu Aproapele și cu Societatea fiind cuprinzătoare a celorlalte valori morale, dar și sursa tuturor virtuților.

Pentru Organizația Națiunilor Unitemomentul conștientizării  importanței acestui concept a venit în ultimul deceniu, când a realizat  că doar  “produsul intern brut ca indicator nu reflectă în mod adecvat fericirea și bunăstarea poporului unei țări” și a invitat statele membre “să aibă în vedere elaborarea unor măsuri suplimentare care să surprindă mai bine importanța căutării fericirii”, îndemnând la o abordare holistică a dezvoltării. [2] Astfel,   putem , interpretând în sens larg, să luăm în considerare nu numai aspectele obiective economice și sociale, dar și cele subiective  ce țin de modul în care acestea se sublimează la nivelul fiecărei persoane umane, iubirea fiind una dintre acestea.

De altfel, printr-o rezoluție subsecventă, Adunarea Generală a ONU a proclamat ziua de 20 martie a fiecărui an, ca fiind  Ziua Internațională a Fericirii, plecând de la adevărul principial, reținut expresis verbis, conform căruia “dorința de a atinge fericirea este un țel uman fundamental”.[3]

2. La nivelul instrumentelor juridice internaționale, a politicilor și declarațiilor oficialilor având atribuții în domeniul drepturilor omului, mențiunile explicite despre iubire sunt rezumative și contextualizate, raportându-se, în mod distinct, la problematici aferente drepturilor omului, cum sunt protecția grupurilor vulnerabile (în special copiii) sau persoanele aparținând minorităților sexuale (ne referim în special la comunitatea LGBT).[4]Aceasta este și explicația pentru care materialul ilustrativ al acestui articol se concentrează preponderent asupra acestor aspecte. Totuși, trebuie să reținem că soluțiile normative și jurisprudențiale stabilite în cazul acestora sunt de generală aplicare.

Astfel, în Preambulul Convenției ONU cu privire la drepturile copilului[5] este recunoscută și statuată Iubirea ca nevoie primară a copilului în următorii termeni:  pentru dezvoltarea plenară şi armonioasă a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere. Regăsim aici  atât noțiunile de fericire, cât și pe cele  de dragoste și înțelegere, constituienți generali al iubirii, înțeleasă în diversele ei forme de manifestare în mediul familial.

În alt diapazon, urmare a demersurilor realizate la nivel internațional în scopul sprijinirii drepturilor persoanelor aparținând minorității LGBT (avem în vedere, în principal, adoptarea la data de 17 iunie 2011, a primei Rezoluții a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului în domeniul drepturilor persoanelor aparținând minorităților sexuale[6] precum și documentele subsecvente adoptate ulterior în sprijinul persoanelor din comunitatea LGBT[7]) fostul Înalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului a lansat un apel către membrii familiei umane, subliniind, într-o declarație oficială că abuzurile la care sunt supuse persoanele aparținând minorității LGBT pentru motivul de a se afla într-o relație bazată pe iubire este un cost umanitar ridicat; sentimentul de iubire este conexiunea principală care se instituie între persoanele aparținând comunității LGBT iar statele trebuie să fie responsabilizate în direcția amendării cadrului normativ intern pentru interzicerea practicilor discriminatorii bazate pe violență și ură, nu a practicilor bazate pe iubire.[8]

De asemenea, fostul Înalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului,NaviPillay, a translatat valorile iubirii și afecțiunii în paradigma drepturilor omului cu ocazia abordării subiectului modificării legislative anti-LGBT produsă la începutul anului 2014 în Nigeria, modificare prin care uniunile consensuale homosexuale au fost incluse în sfera ilicitului penal, fiind sancționate cu o pedeapsă penală constând în 14 ani de închisoare. Înaltul Comisar a calificat drept ”draconică” o atare modificare legislativă, analizând consecințele acesteia din perspectiva încălcării dreptului la viață privată și de familie, a dreptului la nediscriminare, și a altor valori fundamentale ale indivizilor dintre care manifestarea afecțiunii în context inter-relațional ocupă un loc central. [9]Animată de susținerea membrilor comunității LGBT prin demersurile realizate la nivel internațional, organizația Amnesty International, a asociat dreptul la iubire cu sfera drepturilor omului, declarând expresis verbis în condițiile comentării acțiunilor Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului Navi Pillay: Love is a human right.[10]

3. În sistemul inter-american de protecție a drepturilor omului, în cauza Loving vs. Virginia, dreptul la iubire a fost conceptualizat sub forma dreptului la căsătorie între persoanele de rase diferite, fiind argumentată libertatea și nediscriminarea indivizilor la încheierea căsătoriei. Pentru explicitarea faptelor, avem în vedere următoarele aspecte: cuplul Loving a fost acuzat, în temeiul Secțiunii cuprinse între articolele 20-58 din Codul Statului Virginia care reglementa, la epoca faptelor, interdicția căsătoriilor inter-rasiale – aceasta reprezentând infracțiune sancționată cu pedeapsa cu închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani: Părăsirea statului pentru a se sustrage legii. – Dacă orice persoane (albe și de culoare) vor ieși din acest stat, în scopul de a fi căsătoriți, și cu intenția de a se întoarce, ulterior și de a locui în același stat, conviețuind ca bărbat și soție, vor fi pedepsiți conform prevederilor § 20-59.

Inițial, doamna Loving (persoană de culoare) s-a declarat vinovată de comiterea acestei infracțiuni, subliniind că a conviețuit soțul său (un bărbat alb) împotriva valorilor păcii și demnității, cuplul fiind condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an, a cărei executare a fost suspendată sub rezerva ca soții să părăsească statul Virginia și să nu se întoarcă pe o perioadă de cel puțin 25 de ani.[11]

Contestând decizia Curții de judecată a statului Virginia, soții Loving au fost confruntați cu raționamentul judecătorului Bazile care se raportează la o interpretare distorsionată a teoriei dreptului natural, în conformitatea căreia rasa este un ”dat determinat”, atribuit omului prin puterea Divinității iar apartenența omului la o rasă sau alta determină, în mod inevitabil, o ”breșă” produsă înlăuntrul umanității menită să separe indivizii în mod absolut. În cuvintele judecătorului Bazile, importanța menținerii segregării rasiale în exercitarea drepturilor civile și politice poate fi justificată astfel: Atotputernicul Dumnezeu a creat rasele (rasa albă,  rasa negroidă, rasa galbenă, malay și rasa roșie) și le-a așezat pe continente separate. Și, pentru interferența cu aranjamentul său, nu ar exista niciun motiv pentru astfel de căsătorii. Faptul că a separat rasele arată că Dumnezeu nu intenționa să le amestece.

Urmare a contestării hotărârii instanței de judecată a statului Virginia, soții Loving au introdus acțiune juridică la Curtea Supremă a Statelor Unite, având ca obiect recunoașterea validității căsătoriei lor și înlăturarea sancțiunii penale dispuse împotriva acestora în temeiul faptului că aceste demersuri erau contrare celui ce-al XIV-lea Amendament al Constituției instituind Clauza Protecției Egale în fața Legii, intrată în vigoare în anul 1868 care atestă următoarele: Toate persoanele născute sau naturalizate în Statele Unite şi supuse jurisdicţiei lor sunt cetăţeni ai Statelor Unite şi ai statului în care locuiesc. Nici un stat nu va elabora sau aplica vreo lege care să restrângă privilegiile sau imunităţile cetăţenilor Statelor Unite; nici un stat nu poate priva vreo persoană de viaţă, libertate sau proprietate fără a urma cursul firesc al procedurilor legale; şi nici nu va refuza vreunei persoane aflate sub jurisdicţia sa protecţia egală a legilor.[12]

Curtea Supremă a admis acțiunea formulată de soții Loving la 12 iunie 1967, anulând dispozițiile penale rasiale ale Statului Virgina și statuând un precedent judiciar fundamentat pe o interpretare extensivă a dispozițiilor celui de-al XIV-lea Amendament. Statul Virginia a susținut că dispozițiile Codului său nu contravin egalității în fața legii reglementată de cel de-al XIV-lea Amendament dat fiind faptul că instituia aceeași sarcină juridică asupra persoanelor albe cât și asupra persoanelor non-albe, aplicându-se aceeași pedeapsă, indiferent de rasa infractorului. Curtea Supremă se distanțează de raționamentul postulat în jurisprudența sa anterioară, menționând că respingem noțiunea că simpla „aplicare egală”a unui statut referitor la clasificările rasiale este suficientă pentru a elimina clasificările din interzicerea tuturor discriminărilor rasiale individuale potrivit Amendamentului al XIV-lea.

În Opinia Președintelui Curții Supreme –judecătorul Earl Warren-, la care au aderat ceilalți membri ai Curții, distincțiile fundamentate pe criteriul rasial sunt contrare principiului egalității, indiferent dacă se aplică asupra tuturor raselor: Nu poate exista nicio îndoială, că dispozițiile statului Virginia se bazează exclusiv pe distincții trasate în funcție de rasă. Statutele interzic conduita general acceptată dacă sunt angajate de membrii de rase diferite.( …) Nu există nicio îndoială că restricționarea libertății de a se căsători exclusiv pe motivul clasificărilor rasiale încalcă sensul central al Clauzei de protecție egală.

Cu privire specială asupra dreptului la căsătorie, Earl Warren a statuat următoarele:libertatea individului de a se căsători sau de a nu se căsători cu o persoană de altă rasă depinde exclusiv de individ și nu poate fi încălcată de stat.Alăturându-se opiniei formulată de judecătorul Warren, judecătorul Stewart a subliniat că nu este posibil ca legea unui stat să fie validă sub Constituția noastră dacă acea lege determină criminalizarea unui act ca fiind direct dependentă de rasa subiectului de drept.[13]

Parcurgând diversele grade de jurisdicție în soluționarea cauzei Loving, sistemul american de protecție a drepturilor omului a evoluat în elaborarea unui algoritm explicativ referitor la posibilitatea de a îngrădi căsătoria – ca drept civil al individului- pe considerente rasiale: inițial judecătorul de caz a interpretat dispozițiile statului Virginia în materia interdicției căsătoriilor inter-rasiale ca având sorginte providențială (segregarea umanității în funcție de rase fiind unul dintre scopurile proiectate de divinitate); ulterior, Curtea Supremă valorizează libertatea căsătoriilor și îndepărtează distincțiile bazate pe rasă în vederea exercitării efective a acestei libertăți. Deși polemizează asupra problematicii discriminării rasiale și a egalității în fața legii, cauza Loving vs. Virginia a marcat conștiința umanității prin avansarea, în coordonatele rigide și tehniciste ale dreptului, a ideii iubirii romantice și a dezideratului iubirii fraterne, între oameni – ca membri ai aceleiași familii umane.

4. În sistemul asiatic de protecție a drepturilor omului, dreptul la iubire este conceptualizat prin prisma moralității publice în contextul dezbaterii asupra dreptului la viață intimă al persoanelor de același sex. Cauza Navtej Singh Johar vs. India are ca obiect contestația de constituționalitate împotriva articolului 377 din Codul Penal al Indiei care, inter alia, include în sfera ilicitului penal, actele intime consimțite dintre persoanele de același sex. Redactat în perioada colonialismului britanic (Britanic Raj), în anul 1860,[14] Codul Penal Indian reglementează, în articolul 377, ca fapte penale, relațiile carnale voluntare împotriva naturii cu orice bărbat, femeie sau animal, fiind susceptibile de pedepse cu închisoarea pe viață/ închisoare de până la 10 ani sau amendă. Penetrarea este suficientă pentru a constitui actul necesar săvârșirii infracțiunii descrise în articolul 377. [15]

În comparație cu dispozițiile citate anterior ale Codului Penal Indian, Constituția Indiei este redactată în epoca modernă, în anul 1950 și stabilește, în articolele 14 și 15, egalitatea dintre cetățeni și, în mod corelativ, lipsa discriminării acestora pe criterii precum rasa, casta, sexul, locul nașterii, motive religioase, etc. În acord cu dispozițiile precizate anterior, statul nu va refuza niciunei persoane egalitatea în fața legii sau protecția egală a legilor pe teritoriul Indiei; mai mult, statul nu trebuie să facă nicio discriminare față de niciun cetățean numai din motive de religie, rasă, castă, sex, locul nașterii, etc.

Prin hotărârea pronunțată de Curtea Supremă a Indiei la data de 6 septembrie 2018 în cauza Navtej Singh Johar vs. Indiasuntstudiate relațiile intime dintre persoanele de același sex prin intermediul a două teste care derivă din cele două reglementări juridice supuse analizei -testul moralității publice desprins din reglementările de drept penal și testul moralității publice decurgând din reglementările articolelor 14 și 15 din Constituție.

După cum este explicitat în cuprinsul hotărârii, moralitatea constituțională nu echivalează moralității publice (sociale) ci are ca scop transformarea acesteia din urmă în  vederea acomodării idealurilor umane pe care societatea însăși le omite în mod faptic și sistematic. Deși accepțiunea constituțională a moralității nu este un ”dat natural” al omenirii, moralitatea constituțională fiind un reper al conduitei umane, este sarcina societății indiene să se transforme pentru a aduce moralitatea socială în acord cu idealurile constituționale de respect, demnitate și autonomie pentru toți cetățenii. În viziunea judecătorilor Curții Supreme, moralitatea socială trebuie să se conformeze moralității constituționale iar aceasta din urmă implică garantarea expresă a drepturilor minorităților în lumina prevederilor Constituției. În cuvintele judecătorului J.Chandrachud, moralitatea constituțională impune ca toți cetățenii  să înțeleagă valorile generale ale Constituției iar în mod efectiv, rolul Constituției este de a produce „un catharsis social”; capacitatea unei societăți de a supraviețui ca societate liberă va depinde de posibilitatea ca valorile constituționale să poată prevala asupra impulsurilor vremii. [16]

Substanța filosofică a raționamentului avansat de Curtea Supremă este observabilă din partea de incipit și subzistă pe întregul său parcurs. Îndemnul de a înțelege Ființa Umană ca o entitate autonomă și particulară, caracterizată prin preferințele și înclinațiile înnăscute transpare din hotărârea Curții, fiind marcată prin meditațiile lui Arthur Schopenhauer (”Nimeni nu poate evada din propria individualitate”) și prin reflecțiile lui John Stuart Mill (”Societatea a înțeles individualitatea; iar pericolul care amenință natura umană nu este excesul, ci deficiența impulsurilor și a preferințelor personale”). [17]

Stabilite coordonatele filosofice de analiză a dispozițiilor juridice menționate anterior, judecătorii Curții Supreme a Indiei dezvoltă o pledoarie în favoarea recunoașterii universale a dreptului la iubire ca temei pentru declararea neconstituționalității dispozițiilor cuprinse în articolul 377 din Codul Penal al Indiei. Semnificația sentimentului de Iubire este expusă în argumentația Curții în mod bivalent: (1) Iubirea ca acceptare a Individualității și a particularităților Sinelui (Conform Hotărârii Curții Supreme, ultimul paragraf, pagina 3: Negarea exprimării de sine invită la neant. Irepetabilitatea individualității și identității este acordarea respectului față de sine. Această realizare este semnătura și designul autodeterminării. Omul se definește pe sine. Aceasta este forma glorioasă a individualității.) și (2) Iubirea ca sentiment romantic care stabilește punți sufletești între oameni, independent de orientarea sexuală a acestora (Conform Hotărârii Curții Supreme, Partea A, primul paragraf, pagina 5: Ceea ce face viața semnificativă este iubirea. Dreptul care ne face oameni este dreptul la iubire. A criminaliza expresia acestui drept este un act profund crud și inuman. A accepta o astfel de criminalizare sau, mai rău, a o reitera, înseamnă a arăta chiar opusul compasiunii. A arăta o deferență exagerată față de un parlament majoritar atunci când problema este unareferitoare la drepturile fundamentale înseamnă a arăta teamă judiciară, deoarece nu există nicio îndoială că, în schema constituțională, sistemul judiciar este interpretul final).

Sintetizând argumentul Curții Supreme referitor la declararea neconstituționalității articolului 377 din Codul Penal Indian, observăm că dreptul la iubire constituie nucleul unei societăți democratice a cărei ordine constituțională este bazată pe garantarea drepturilor și libertăților cetățenești. Concluzionând, Curtea Supremă atestă că:alegerea unui partener, dorința de intimitate personală și dorința de a găsi dragoste și împlinire în relațiile umane constituie un referențial universal, care transcende vârsta și timpul. În protejarea relațiilor intime consensuale, Constituția adoptă un principiu simplu: statul nu poate exercita ingerințe în chestiuni personale. Noțiunea societală de hetero-normativitate nu poateconstitui temeiul de reglementare al libertăților constituționale bazate pe orientarea sexuală.

5. Drepturile persoanelor aparținând minorității LGBT au fost analizate recent în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza X și Y vs. România[18] din perspectiva articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Spre deosebire de contextul de analiză aplicabil în jurisprudența Curții Supreme a Indiei – care viza, lato sensu, recunoașterea dreptului la iubire dintre persoanele de același sex în temeiul principiilor demnității și egalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului evaluează o situație de fapt având un grad înalt de tehnicism: reclamanții- persoane transgender-, au solicitat autorităților administrative de la nivel național, corectarea detaliilor de pe documentele de identitate privitoare la sex, prenume și codul numeric personal însă cererile acestora au fost respinse sub justificarea conform căreia reclamanților le revenea sarcina probei privitoare la supunerea lor la o intervenție chirurgicală de realocare a sexului. [19]

Apreciind situația de fapt existentă în speță prin corelație cu rigorile aferente articolului 8 din Convenția Europeană, Curtea studiază cazul pe 3 coordonate distincte: (1) identificarea corectei calificări a acțiunilor statale întreprinse în speță – ca obligații pozitive repartizate în sarcina României decurgând din aplicarea articolului 8 sau ca rezultate ale exercitării unei ingerințe statale; (2) evaluarea existenței și eficienței unui cadru legal la nivel național pentru recunoașterea juridică a realocării sexuale; (3) necesitatea și temeinicia solicitării intervenției chirurgicale de realocare sexuală ca precondiție a modificărilor de statut civil.

Cu privire la prima coordonată, Curtea acordă preeminență obligațiilor pozitive repartizate în sarcina statelor cu scopul de a garanta aplicabilitatea garanțiilor cuprinse în articolul 8 din Convenția Europeană : în speță avem în vedere respectarea efectivă a integrității fizice și morale a cetățenilor. Conform paragrafului 146 din hotărârea Curții, obligația pozitivă impusă statelor poate implica adoptarea unor măsuri specifice, în special stabilirea unei proceduri eficiente și accesibile pentru a proteja dreptul la viață privată sau crearea unui cadru de reglementare care să instituie un mecanism judiciar și executoriu eficient.

Referitor la gradul în care cadrul normativ național răspunde solicitărilor reclamanților, Curtea subliniază lipsa de predictibilitate și de claritate a reglementărilor invocate de statul român. Astfel, dispozițiile articolului 43, litera ”i” din Legea nr. 119/1996[20]  atestă că: în actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele cazuri: (…) i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti. În completare, Ordonanța de Guvern nr. 41/2003[21],  prevede în articolul 4, alineatul 2, litera ”l” următoarele: Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: (…) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia (…).

Luând în considerare cadrul normativ prezentat, judecătorii au fundamentat o practică judiciară neunitară, dispozițiile legale fiind interpretate în mod divergent: reclamanții susținând că unii medici au condiționat efectuarea unei operații de realocare a sexului de existența unei decizii judiciare iar, în cazul judecătorilor, unii dintre aceștia au admis cererile de modificare a actelor de stare civilă în pofida absenței unei intervenții chirurgicale de realocare a sexului. Oscilațiile interpretative constituie principalul motiv pentru care Curtea Europeană a decis calificarea cadrului normativ intern ca lipsit de predictibilitate și claritate.

În relație cu cea de-a treia coordonată de analiză, Curtea remarcă plasarea în balanță a interesului general al societății (exprimat prin stabilirea unor exigențe legale în elaborarea/modificarea actelor de stare civilă) și a interesului individual al reclamanților (aceștia solicitând, în baza principiului autodeterminării personale să nu fie supuși intervențiilor de realocare a sexului înainte de recunoașterea legală a modificării de gen). Curtea acceptă că desconsiderarea principiului autonomiei personale a reclamanților în tranșarea speței a condus către la cultivarea unui sentiment de incertitudine psihică și emoțională, reclamanții fiind supuși unei alegeri dificile: fie reclamanții acceptă realocarea sexuală în detrimentul autodeterminării personale și a dreptului la integritate fizică și psihică care este adiacent dispozițiilor articolului 8, fie aceștia renunță la solicitarea de recunoaștere a identității lor sexuale.

Perturbarea echilibrului interior al indivizilor prin plasarea acestora în imposibilitatea de celebrare oficială a individualității lor –reconfigurată conform propriei conștiințe și expectații-, lezează, în mod implicit, dimensiunea singulară a Iubirii evocată în paragrafele anterioare și, în mod direct, conținutul articolului 8 din Convenția Europeană.

6.Iubirea influențează normele cărora li se supun indivizii- fie că acestea sunt de sorginte juridică sau morală. Dacă acceptăm ca principală motivație a legii transformarea Ființei Umane în sensul împlinirii, la cel mai înalt nivel, a aspirațiilor personale, atunci Iubirea constituie un instrument meta și trans juridic prin intermediul căruia Omul devine receptiv la finalitatea legislativă. Mult mai cuprinzătoare decât legea oamenilor, Iubirea este considerată  de mulți ca fiind de sorginte divină, constituind primul punct al dreptului natural-din care izvorăsc toate celelalte drepturi (individuale sau colective). În consecință, supremația Iubirii în raport cu virtuțile și principiile umane determină necesitatea includerii acesteia (cel puțin ca valoare juridică!) în sfera normativului formal-funcțional al statului de drept. Pe coordonatele Iubirii, omul își va modela personalitatea nu doar în spiritul corectitudinii cât și în spiritul empatiei și al altruismului.

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Carli N. Conklin, The origins of the pursuit of happiness, Washington University Jurisprudence Review, Volume 7, Issue 2, 2015, p. 199.

[2]Rezoluția  Adunării Generale a ONU nr. 65/309 din 19 iulie 2011, Fericirea:o abordare holistică a dezvoltării.

[3]Rezoluția  Adunării Generale a ONU nr. 66/281 din 28 iunie 2012, Ziua Internațională a Fericirii.

[4] Conform observațiilor formulate înarticolulThe Human Rights of Loveredactat de Lauren E. Bartlett, accesibil la adresa

https://lawprofessors.typepad.com/human_rights/2015/02/the-human-rights-of-love.html, accesat la data de 19 februarie 2021, ora 23:18 p.m.

[5]Adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 109 din data de 28 septembrie 1990.

[6] Rezoluția nr. 17/19 având ca obiect Drepturile omului, orientarea sexuală și identitatea de gen, disponibilă prin accesarea site-ului

https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/G11/148/76/PDF/G1114876.pdf?OpenElement, accesat la data de 19 februarie 2021, ora 12:05 p.m.

[7]Rezoluția Consiliului ONU pentru Drepturile Omului nr. 27/32 privind Drepturile omului, orientarea sexuală și identitatea de gen, disponibilă prin accesarea site-ului

https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/G14/177/32/PDF/G1417732.pdf?OpenElement, accesat la data de 19 februarie 2021, ora 12:20 p.m.; Rezoluția Consiliului ONU pentru Drepturile Omului nr. 32/2 din data de 30 iunie 2016, privind Protecția împotriva violenței și a discriminării bazată pe orientare sexuală și identitate de gen, disponibilă prin accesarea site-ul

https://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/HRC/RES/32/2, accesat la data de 19 februarie 2021, ora 18:52 p.m.

[8]A se vedea declarația fostului Înalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului Navi Pillay postată pe site-ul https://www.in.undp.org/content/india/en/home/ourwork/povertyreduction/videos/Pillay_on_homophobia.html, accesat la data de 19 februarie 2021, ora 19:00 p.m.

[9]Pentru detalii suplimentare, a se vedea Declarația Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului, Navi Pillay, postată pe site-ul https://www.ohchr.org/en/NewsEvents/Pages/DisplayNews.aspx?NewsID=14169&LangID=E, accesat la data de 19 februarie 2021, ora 19:15 p.m.

[10]A se vedea analiza postată pe site-ul Amnesty International, disponibilă la adresa https://www.amnesty.org.nz/love-human-right, accesată la data de 19 februarie 2021, ora 19:18 p.m.

[11]Conform informațiilor disponibile pe site-ul https://www.law.cornell.edu/supremecourt/text/388/1, accesibile la data de 20 februarie 7:24 a.m.

[12]Amendamentul XIV, Protecţia drepturilor cetăţeanului, -Ratificat în anul 1868, Secţiunea 1. Definirea statutului de cetăţean; interdicţia statelor de a restrânge privilegiile cetăţenilor.

[13]Conform informațiilor disponibile pe site-ul

https://www.casemine.com/judgement/us/5914c83cadd7b049347e8a5b, accesat la data de 20 februarie 2021, orele 8:00 a.m.

[14]Extinzându-se, în timp, asupra sub-continentului indian, între anii 1858-1947.

[15] Conform Codului Penal Indian, disponibil la adresa

https://indiankanoon.org/doc/1569253/?__cf_chl_jschl_tk__=6248ecbfa28ecbba43c5d1c07eb6d85c364f84af-1613814141-0-AWNEf7WaZj9ivDTTsBQT_rt73zorqamVCkZuh8O73ZzYgV20N9k2axH-I6LCK-ZtiSamhI9E-S_gLYG-iuDsAlm95GuCX0e3_pRCOF10meCV9SCHY0Pb4ru1Yc8y5U7hISmo4rSfRZj_Nd6M5e2znkKy_AEVM2qTOyd
Y2zJyf17GFictDUdTEW0fZu3dTCee5S94YyL80x8_MfptI-gADqiT4f9ALQ04nBXXEg2u_k_v7HFZ0-XuHxnHuiTaTjghSeovrAymAw4TdyrJp38bMd3ZQgzNVoiCu-qAjUNvGN9CfAv_Pu4IN4hq5TxnvwyyV5V9kXWnz-uoDYyDRkiMek7RAt6np5qFM4ZLOuwFDDVOYbZdU5XRkJ9H44NfjT-n7w
,

accesată la data de 20 februarie 2021, ora 11:53 a.m.

[16]The righttolove, Navtej Singh Johar Vs. Union of India: a Transformative Constitution and the Rights of LGBT Persons, Published by Alternative Law Forum, Bangalore, India, September 2018, pp. 18-20.

[17] In The Supreme Court of India, Criminal Original Jurisdiction Writ Petition (Criminal) no. 76 of 2016, pp. 3-4.

[18] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza X și Y vs. România, cererile nr. 2145/16 și 20607/16, la data de 19 ianuarie 2021.

[19]Conform informațiilor disponibile la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22002-13101%22]}, accesată la data de 20 februarie 2021, ora 23:13 p.m.

[20] Legea nr. 119 din 16 octombrie 1996 (republicată) cu privire la actele de stare civilă, publicată înMonitorul Oficial nr. 339 din 18 mai 2012.

[21]Ordonanța de Guvern nr. 41 din 30 ianuarie 2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial nr. 68 din 2 februarie 2003.

Robinsonada omului augmentat*

Miturile despre căutarea tinereţii veşnice, a perfecţiunii şi nemuririi omului au însoţit epocile. În zilele noastre Ghilgameş, Faust, fântâna tinereţii, apa vie, soma sunt înlocuite de noi formule magice: chirurgia estetică, schimbarea sexului, ingineria genetică, dopajul intelectual, implanturile neuronale etc. În numele demnităţii sale omul clamează noi drepturi, printre care şi cel de a atinge perfecţiunea. Câtă vreme demnitatea nu impune limite persoanei în relaţie cu ea însăşi ci interzice încălcarea demnităţii altora[1], omul se simte eliberat de constrângerile celorlaţi şi este tot mai ataşat de sine şi de dorinţele proprii. Noua paradigmă existenţială este axată pe accesul nelimitat la informaţie, la noi tipuri (virtuale) de socializare. În acelaşi timp, cultura imaginii în lumea globalizată impune schimbarea tiparelor de viaţă, construirea unei noi identităţi, a unei înfăţişări mereu „actualizate” prin apel la progresul medical.

Dezideratul îmbunătăţirii vieţii omului prin eliberarea de vulnerabilităţi este dublat de cel al augmentării capacităţilor sale, mai ales cerebrale pentru a-l face mai puternic. Practic, discuţia privind augmentarea se axează pe acest aspect îngrijorător. Augmentarea la nivelul creierului ca posibil imperativ într-o societate concurenţială, controlul conduitelor prin accesul la emoţiile celorlalţi sunt doar câteva teme angoasante pentru umanitate.

Omul augmentat şi transumanismul

Linia de demarcaţie dintre omul reparat şi cel augmentat este foarte fragilă. Medicina regenerativă afirmă primatul scopului terapeutic şi nu creşterea performanţelor fizice. Ca orice utopie de ieri, augmetarea s-a transformat în prezent într-o realitate generatoare de dileme etice şi juridice.

Bioetica[2], definită ca “studiu sistematic al comportamentului uman în domeniul ştiinţelor vieţii şi sănătăţii în lumina valorilor şi principiilor morale” încearcă să găsească răspunsuri numeroaselor întrebări legate de noile practici. Cu toate acestea, principiul bioetic potrivit căruia dezvoltarea ştiinţei trebuie să protejeze echilibrul dintre interesul individual şi interesul general al societăţii pare a fi depăşit. Libertatea omului subordonat exclusiv dorinţelor sale pare detaşată de solidaritatea umană ca liant social, izolându-l.

Conceptul de om augmentat sau ameliorat este asociat cu antropotehnia (ce presupune modificarea fără scop medical a fiinţei umane), cu organismul cibernetic (cyborg), cu corpul tehnologizat (tehnocorp), cu NBIC (nanotehnologii, biotehnologii, informatică şi ştiinţe cognitive), cu singularitatea tehnologică (ca limită a cunoaşterii tehnologice actuale).

Cea mai puternică mişcare cultural-intelectuală care are ca scop transformarea condiţiei umane prin utilizarea noilor tehnologii este transumanismul. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1957 de către biologul Julian Sorell Huxley[3] (în lucrarea New Bottles for New Wine) cu intenţii diferite de cele actuale, „omul rămânând om, dar depăşindu-se pe sine prin realizarea noilor posibilităţi ale naturii sale umane”[4]. Încă din 1999, curentul transumanist susţine prin reprezentanţii săi „dreptul moral de a utiliza tehnologia pentru sporirea capacităţilor fizice,

mentale, reproductive ale celor interesaţi, libertatea de a alege dintre multiplele oferte pentru a se debarasa de vulnerabilităţi, pentru creşterea performanţelor mentale şi fizice într-o societate concurenţială, pentru prelungirea vieţii”[5]. Altfel spus, idealul este acela al depăşirii limitelor biologice ale omului. Omul augmentat va fi „biomedicalizat”[6] pentru a răspunde exigenţelor mereu crescânde ale unei societăţi concurenţiale (spre deosebire de idealul de perfecţiune umanist al epocii Luminilor care urmărea emanciparea omului prin ameliorarea condiţiilor vieţii sociale şi politice)[7].

Omul augmentat în…construcţie

De la proiecte individuale (cum a fost cel al profesorului britanic de cibernetică Kevin Warwick care, în 1998, şi-a implantat un ID de frecvenţă radio în braţ[8] şi a realizat o primă cyber-îmbrăţişare cu soţia sa- purtând un implant similar) s-a ajuns astăzi la mega-proiecte, cum sunt, de pildă, cel numit Blue Brain[9] (2005, Lausanne) pentru augmentarea inteligenţei şi crearea unui creier artificial), Human Brain Project (care reuneşte cercetători din 150 de instituţii ale lumii şi beneficiază de fonduri impresionante[10]), proiectul Calico (2013) sau cel numit Human Cognome (în SUA, urmărind reprezentarea vizuală a modelelor mentale)[11]. Pe scurt, finalitatea acestor proiecte vizează transferul conţinutului creierului uman pe un calculator sau pe un robot…

Tot sub forma proiectelor, imaginaţia colectivă este întreţinută prin realizarea unor producţii cinematografice despre implanturi şi augmentări cibernetice[12]. Parafrazîndu-l pe Mark Twain[13], un cunoscut susţinător al transumanismului (Ray Kurzweil) afirmă că 2045 va fi „anul singularităţii”, adică momentul în care omul va fi aidoma maşinii[14].

În loc de concluzii

Preconizata eliberare de „moştenirea biologică”[15] este de natură să aducă atingere demnităţii fiinţei umane. În acest sens s-a pronunţat Comisia Europeană cu privire la utilizarea non-medicală a implanturilor TIC[16]. Pentru a fi acoperite din punct de vedere legal sunt necesare reglementări privind protecţia datelor şi a vieţii private a persoanei. Declaratia UNESCO asupra genomului uman şi drepturilor omului afirmă primatul persoanei asupra ştiinţei şi transmite două mesaje importante: acela că ştiinţa nu este un scop în sine ci o cale de a îmbunătăţi viaţa omului şi a societăţii şi acela că oamenii nu trebuie reduşi la calitatea de instrumente în beneficiul ştiinţei[17]. Carta drepturilor fundamentale a U.E, la rândul său, impune statelor protejarea demnităţii persoanei în faţa progresului medical. În 1995, în Franţa, Consiliul Legislativ a interzis, în numele protecţiei demnităţii, expolatarea caracteristicilor fizice ale persoanelor (în ciuda existenţei consimţământului acestora). Acum, caracteristicile fizice sunt schimbate deliberat pentru a răspunde dorinţei proprii dar, în acelaşi timp, unor presiuni sociale într-o cultură a imaginii care are ca imperativ invulnerabilitatea. Tehnicile de augmentare se înscriu în contextul social şi cultural, ceea ce atrage riscul creării unei societăţi a discriminării (între cei care vor avea şi cei care nu vor avea acces la ultimele descoperiri ştiinţifice), încălcând, în acelaşi timp, principiul kantian al demnităţii care interzice instrumentalizarea omului. Sau, cum afirmă Fukuyama, augmentarea va produce”forme superioare de inegalitate” între omul « natural » şi cel augmentat[18].

Pare a fi uitată astăzi lecţia de umilitate a creştinismului şi de acceptare a limitelor naturii umane ca premisă a ameliorării spirituale individuale[19]. Dacă depăşirea limitelor biologice presupune să înlocuim naşterea cu clonarea, să eliminăm suferinţa (prin împlantarea de piese detaşabile în marele …service uman), să învingem lupta cu moartea, să încercăm să reconstituim Creaţia în spaţiul insular al laboratorului, scenariul este terifiant. La fel de terifiant ca şi un ultim proiect al omului pentru humanoizi cuprinzând lecţii despre iubire, empatie, râs şi plâns…

Prof.univ.dr. Aurora Ciucă


 

*Publicat în volumul Medicii și Biserica (XV),Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2017, pp. 221-227.

[1]Bertrand Mathieu, La Bioéthique, ĖditionsDalloz, Paris, 2009, p.40.

[2]Enciclopedia of  Bioethics, 3rd Edition, Vol.I, A-C, Thomson Gale, Editor Stephen G.Post, p.279 (Annette Dula)

[3]Primuldirector UNESCO, preşedinte al Asociaţieiumanistebritanice. fratele luiAldoux Huxley ( autorul  romanului SF  „Minunata lume nouă”).

[4]Chems Eddine Chitour, Transhumanisme : l’homme « réparé et augmenté » a-t-il encore besoin du divin ? http://www.egrandsoir.info/transhumanisme-l-homme-repare-et-augmente-a-t-il-encore-besoin-du-divin.html

[5]DeclaraţiaAsociaţiei mondiale transumaniste, 1999, înDe l’homme augmenté au transhumanisme, https://www.contrepoints.org/2014/01/12/152972-de-lhomme-augmente-au-transhumanisme,  le 12 janvier 2014 dans Technologies

[6]Nicolas Le Dévédec, FanyGuis, Humainaugmenté, un enjeu social, SociologieS [En ligne], Premierstextes, mis en ligne le 19 nov.2013, URL: http://sociologies.revues.org/4409

[7]Ibid.

[8]Susan W. Brennen , Law in an Era of „Smart” Technology,  Oxford University Press, 2007, p.112.

[9] Blue Brain Project, https://www.epfl.ch/research/domains/bluebrain/

[10]https://www.nytimes.com/2013/03/19/science/bringing-a-virtual-brain-to-life.html  (23 aug.2016).

[11]http://future.wikia.com/wiki/Human_Cognome_Project

[12]DocumentarulEyeborg, în regia lui  RobSpence, www.eyeborgproject.com

[13]Mark Twain, Man the Machine :“To me, Man is a machine, made up of many mechanisms, the moral and mental ones acting automatically in accordance with the impulses of an interior Master. Yes. Man the machine–man the impersonal engine. I am sorry, but you see, yourself, that your mind is merely a machine, nothing more. You have no command over it, it has no command over itself–it is worked solely from the outside. That is the law of its make; it is the law of all machines.”

[14]TIL: Transumanism, singularitate şiviaţăveşnică, http:// www.descopera.ro digitala

[15]R.S. Bakker, Less Human than Human: The Cyborg Fantasy versus the Neuroscientific Real (2012/10/29), p.2., www.https://rsbakker.wordpress.com/…/less-human-than-human

[16] GEE [2005], « Aspects éthiques des implants TIC dans le corps humain », Opinion, n°20

[17]Roberto Adorno, Humandignityandhumanrights as a commonground for a global bioethics, Journal of Medicine andPhilosophy, 2009, 34 (3):223-240 (2009), philpapers.org/rec/ANDHDA

[18]Francis Fukuyama,Our Posthuman Future: Consequences of the Biotechnology Revolution, New York Farrar, , Straus & Giroux, 2002), p. 11.

[19]Jean-Claude Larchet, Recension: „Hoomeperfectible, hommeaugmenté?”, un numérohorssérie de la Revue d’éthique et de la théologie morale, 8 nov.2015, http://orthodoxie.com/recension-homme-perfectible-homme-augmente-un-numero-hors-serie-de-la-revue-dethique-et-de-theologie-morale

Luna Martie: Un calendar al conștiinței și spiritualității. Analiza zilelor internaționale din luna martie dedicate drepturilor omului

Deși dedicată în mod tradițional celebrării drepturilor femeii, luna martie reunește multiple evenimente recunoscute, la nivelul comunității internaționale, ca instrumente de conștientizare și sensibilizare a mentalului colectiv în direcția asigurării valorilor umaniste precum egalitate și nediscriminare, solidaritate, coeziune socială.

Organizația Națiunilor Unite, urmare a propunerilor avansate de agențiile specializate și prin rezoluții adoptate de Adunarea Generală, identifică zile internaționale având ca obiect marcarea unor evenimente remarcabile care aduc în discuție protecția și promovarea drepturilor omului și angajează resursele și voința politică a statelor.

Obiectivul stabilirii zilelor internaționale destinate celebrării unor subiecte tematice din domeniul drepturilor omului este strâns legat de crearea unei culturi a drepturilor omului prin utilizarea educației ca principal instrument de acțiune. Schimbarea mentalului colectiv în sensul receptării drepturilor omului este posibilă prin formarea adecvată a personalității umane în sensul realizării educației pentru drepturile omului.

În condițiile care vectorii de informare de orice fel acordă, din păcate, puțină atenție diseminării generoaselor idei și apeluri la acțiuni concertate ce au stat la stabilirea zilelor internaționale dedicate drepturilor omului, considerăm utilă prezentarea lor  succintă în cuprinsul acestui articol.

***

1. Luna martie a debutat cu celebrarea, la data de 1 martie, a Zilei internaționale a toleranței 0 pentru discriminare, ONU subliniind în contextul anului 2021, conexiunea implicită dintre aceasta și prevenirea și combaterea infectării cu virusul HIV (Virusul Imunodeficienței Umane). Această legătură rezidă, în opinia experților ONU în faptul că discriminarea generează fenomenul excluderii și marginalizării sociale, creând și accentuând inegalitățile sociale. Astfel, în relația dintre discriminare și inegalitate, prevenirea și combaterea marginalizării sociale este esențială mai ales în privința persoanelor suferinde de SIDA (sindromul imunodeficienței umane dobândite). Constituind o realitate socială care afectează domeniul sănătății și drepturile conexe acestuia și marcând preocupările comunității internaționale într-o pondere mai semnificativă decât alte afecțiuni, SIDA a determinat crearea, de către OMS și alți actori relevanți ai ONU, a unor scenarii de acțiune –susceptibile a fi aduse în discuție pe coordonatele crizei sanitare actuale. În cuvintele experților ONU, este esențial pentru a pune capăt SIDA, combaterea inegalităților –aspect care va promova, de asemenea, drepturile omului în favoarea persoanelor care trăiesc cu HIV, va spori capacitatea societăților să învingă COVID-19 și alte pandemii și va sprijini redresarea economică și stabilitatea mondială. [1] Cu ocazia Zilei internaționale a toleranței 0 pentru discriminare, ONU reiterează necesitatea abordării globale a fenomenului discriminării, subliniind relevanța măsurilor integrative pentru obținerea acestui obiectiv: (1) toate legislațiile discriminatorii, stigmatizante și punitive care vizează populațiile marginalizate și minoritare se impun a fi abrogate; (2) toate legile care discriminează femeile vor fi supuse abrogării, fiind oportună introducerea de politici și programe de combatere a discriminării de gen; (3) se impun măsuri de garantare a finalizării studiilor universitare, cu un accent special pe posibilitatea finalizării educației de către fete. Acțiunile responsabile din partea statelor implică  creșterea investițiilor în școlarizare și eliminarea taxelor școlare; (4) sistemele de protecție socială, inclusiv indemnizațiile pentru copii, indemnizațiile de șomaj ar trebui extinse; (5) datoria internațională ar trebui restructurată prin colaborarea cu debitorii și creditorii și ar trebui stabilit un sistem echitabil de arbitraj etc.

2. Ziua Internațională a Drepturilor Femeii a fost recunoscută de Partidul Socialist American pe fondul accentuării mișcării pentru drepturi sociale, fiind sărbătorită la nivel mondial la data de 28 februarie 1908 cu ocazia protestului feminin împotriva condițiilor de muncă neadecvate desfășurat la New York. Acceptarea formală a Zilei Internaționale a Femeii (8 martie) s-a produs ulterior, odată cu recunoașterea, de către ONU, a Anului Internațional al Femeii (1975). La momentul celebrării Anului Internațional al Femeii, în Mexic are loc Prima Conferință Mondială asupra Femeilor –moment în care este lansat Planul mondial de acțiune pe 10 ani pentru promovarea femeilor. Ulterior, Adunarea Generală a ONU proclamă 1976-1985 Deceniul Națiunilor Unite pentru femei: egalitate, dezvoltare și pace pentru implementarea planului de acțiune.

În acest an, Ziua Internațională a Femeii abordează o tematică ce contextualizează atât provocările generate de pandemia COVID-19 cât și necesitatea promovării egalității de gen în procesul decizional cu scopul asigurării unui management responsabil în condițiile crizei sanitare. Sub sloganul Femeile în poziții de conducere: realizarea unui viitor egal într-o lume COVID-19 experții ONU au subliniat necesitatea promovării egalității de gen în toate domeniile vieții publice și dezvoltarea de strategii pentru a concilia sarcinile din viața profesională și din viața privată a femeilor. [2]

3. Originându-se într-o stare spirituală care marchează căutarea existențială a tuturor ființelor umane, fericirea   a fost recunoscută în mod oficial de ONU prin Rezoluția nr. 66/281 din data de 12 iulie 2012. Documentul păstrează valențele spirituale ale fericirii însă se concentrează pe dimensiunea economică susceptibilă să determine fericirea la nivel uman. Astfel, rezoluția Adunării Generale a ONU reține in expresis relevanța fericirii și a bunăstării ca obiective și aspirații universale în viața ființelor umane din întreaga lume și importanța recunoașterii lor în obiectivele politicii publice, recunoscând, de asemenea, necesitatea unei abordari incluzive, echitabile și echilibrate a creșterii economice care promovează dezvoltarea durabilă, eradicarea sărăciei, fericirea și bunăstarea tuturor popoarelor. De asemenea, prin Rezoluția nr. 66/281 data de 20 martie este proclamată Ziua internațională a Fericirii și, corelativ, sunt invitate toate statele membre ale sistemului Organizației Națiunilor Unite, alte organizații internaționale și regionale precum și societatea civilă, organizațiile nonguvernamentale și indivizii să respecte Ziua Internațională a Fericirii într-un mod adecvat, inclusiv prin educație și activități de sensibilizare a publicului.

Primele acțiuni de conștientizare în domeniul protecției și promovării valorii fericirii au fost inițiate, la nivelul comunității internaționale, de Regatul Bhutanului – stat care a adoptat ca obiectiv național, încă din anii 1970, reflectarea fericirii naționale brute în produsul intern brut. Pe acest fond, Regatul Bhutan a inițiat, în timpul celei de-a 66-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, dezbaterea ”Fericirea și bunăstarea: definirea unei noi paradigme economice” –aspect evocat în cuprinsul Rezoluției nr. 65/309 având titlul Fericirea: către o abordare holistică a dezvoltării, adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 19 iulie 2011 – în perspectiva Rezoluției nr. 66/281 din  data de 12 iulie 2012 care prescria Ziua Internațională a Fericirii.

La nivel internațional, însușirea abordării economice a căutării fericirii, din perspectiva asigurării dezvoltării și bunăstării umane este datorată viziunii asiatice asupra conceptului, Regatul Bhutanului menționând în Constituția sa conceptul inovator al fericirii naționale brute (FNB) : Statul se va strădui să promoveze acele condiții care vor permite urmărirea Fericirii Naționale Brute.[3] Inspirat de preceptele budiste, conceptul FNB este un instrument de cuantificare a aspirației poporului către atingerea nivelului maximal al bunăstării, transformându-se, în evoluția sa, într-un instrument de guvernare. În doctrina constituțională, FNB este studiat în relație cu următoarele sfere de acțiune statală: (1) dezvoltare socio-economică durabilă și echitabilă; (2) conservarea mediului; (3) conservarea și promovarea culturii; (4) buna guvernare. Cele 4 direcții de acțiune sunt micro-organizate în funcție de 9 domenii relevante ale vieții individului în societate: bunăstarea psihologică, sănătatea, modul de utilizare/gestionare a timpului, educația, diversitatea culturală și reziliența, buna guvernare, vitalitatea comunității, diversitatea și rezistența ecologică,  standardele de viață. [4]

4. Având ca punct de plecare incidentul produs la data de 21 martie 1960 Sharpeville, Africa de Sud constând în uciderea a 69 de persoane de către forțele de poliție locale în contextul demonstrațiilor pașnice împotriva adoptării legilor apartheidului, Ziua Internațională pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (celebrată anual la data de 21 martie în scopul comemorării masacrului de la Sharpeville) a cunoscut un traseu sinuos până la obținerea recunoașterii oficiale din partea comunității internaționale. Galvanizarea maselor din Africa de Sud a fost determinată de adoptarea unui pachet legislativ restrictiv, care fundamenta apartheidul – înțeles ca sistem de separare bazat pe criteriul rasial, implementat de guvernele minoritare albe asupra populației majoritare de culoare din Africa de Sud care consta în segregarea raselor în toate domeniile vieții sociale și acordarea unei poziții sociale subordonate rasei negroide prin negarea (pe cale de politici publice și legislative) a drepturilor fundamentale. Legile apartheidului stabileau separarea populației în funcție de criteriul rasial, instituind un sistem de documente de călătorie pentru a verifica mobilitatea persoanelor de culoare și persoanelor albe, scopul final constând în reconfigurarea distribuției geografice a persoanelor în funcție de rasă astfel încât persoanele de culoare să fie îndepărtate din zonele destinate persoanelor albe. [5]

Prin Rezoluția nr. 2142[6] a fost proclamată data de 21 martie ca Ziua Internațională privind Eliminarea Discriminării Rasiale, subliniindu-se rolul educației și culturii în prevenirea și combaterea credințelor eronate care promovează superioritatea/inferioritatea unei anumit rase, menținând un fond conflictual, apt să determine resurgența guvernărilor de tip apartheid.

Preocupările comunității internaționale în domeniul prevenirii și combaterii discriminării rasiale au fost reluate și aprofundate prin Rezoluția nr. 74/137 adoptată la data de 18 decembrie 2019 de Adunarea Generală a ONU[7]. Conștientizând relevanța Convenției ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială prin conținutul și adresabilitatea unice, această rezoluție evidențiază două categorii de acțiuni pe care le recomandă Statelor Părți la Convenție: (1) efectuarea unei declarații în acord cu prevederile articolului 14 al Convenției astfel încât să fie facilitată procedura de aderare la mecanismul de protecție al Comitetului pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; (2) retragerea rezervelor care sunt incompatibile cu obiectul și scopul Convenției, respectiv cu dispozițiile articolului 4 din Convenție în temeiul cărora Statele Părți se obligă să condamne  orice propagandă şi orice organizaţii care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase sau unui grup de persoane de o anumită culoare sau de o anumită origine etnică, sau care pretind să justifice sau să încurajeze orice formă de ură şi de discriminare rasială şi se angajează să adopte de îndată măsuri pozitive menite să elimine orice incitare la o astfel de discriminare sau orice acte de discriminare.

Rezoluția consolidează rolul Raportorului Special al Consiliului Drepturilor Omului cu privire la formele contemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță, specificând necesitatea de abordare a formelor contemporane rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță conexe acestora întrucât doar prin promovarea unor modele internaționale de mecanisme apte să contribuie la eradicarea discriminării rasiale poate fi creat contextul favorabil menținerii păcii și dialogului între popoare.

5. 21 martie este marcată, de asemenea, ca fiind Ziua Internațională a Poeziei – celebrare instituită în cadrul celei de-a 30-a sesiuni UNESCO care a avut loc la Paris în anul 1999, urmărindu-se obiectivul de consolidare a diversității lingvistice prin expresia poetică și de a revitaliza limbile pe cale de dispariție prin diseminarea acestora în cadrul comunităților de apartenență. Dat fiind faptul că păstrarea particularităților spirituale ale popoarelor lumii implică conservarea valorilor culturale și artistice dintre care cele poetice ocupă un loc aparte, experții ONU au instituit data de 21 martie ca Ziua Internațională a Poeziei în vederea asigurării premiselor necesare pentru revenirea la tradiția orală a recitalurilor de poezie, pentru restabilirea unui dialog între poezie și celelalte arte precum teatrul, dansul, muzica și pictura. De asemenea, se impune crearea și atribuirea unei imagini atractive artei poetice, de natură să nu mai fie asociată cu manifestările artistice desuete ci să fie conceptualizată ca o formă vibrantă și actuală de expresie a spiritului uman-aptă să sensibilizeze conștiințe și să creeze punți de comunicare. [8]

6. Pe filonul sensibilizării publicului larg către respectarea valorilor umaniste se înscrie și Ziua Internațională a Nowruz[9], marcată pe data de 21 martie, proclamată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 64/253[10] ca urmare a unei puternice campanii de susținere inițiată de statele care au în comun sărbătoarea Nowruz (Afganistan, Azerbaidjan, Albania, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Iran, India, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turcia și Turkmenistan).

Partea de incipit a Rezoluției nr. 64/253 subliniază că toate culturile și civilizațiile contribuie la îmbogățirea omenirii, fiind importantă sensibilizarea publicului prin educație, mass-media și activități culturale pentru a încuraja cunoașterea culturilor naționale, a patrimoniului cultural mondial și diversitatea culturală, care sunt esențiale pentru consolidarea păcii globale și punerea în aplicare a cooperării internaționale.

Având ca pretext echinocțiul de primăvară, sărbătoarea Nowruz  este sărbătorită ca începutul noului an de peste 300 de milioane de oameni din întreaga lume, având o tradiție de peste 3.000 de ani în Balcani, bazinul Mării Negre, Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu etc.

Cu toate că la nivel explicativ elementar, sensul primar al sărbătorii Nowruz transpare în mod facil, semnificațiile sale culturale sunt plurivalente. Reținând elementele zoroastrismului, Nowruz evocă purificarea omenirii prin foc, având ca echivalent, conform calendarului solar iranian, prima zi a anului. Din punct de vedere etimologic, numele sărbătorii este alcătuit din particulele nev – nou și ruz-zi, exprimând, simbolic, reînnoirea. Aceasta din urmă trebuie înțeleasă în sens extensiv, incluzând atât începutul fizic, material al naturii cât și metamorfozările suferite de aceasta în evoluția către o nouă identitate. Astfel, în cultura populară, sărbătoarea Nowruz este asociată cu: prima zi din viața veșnică, triumful Binelui asupra Răului, ziua de naștere a califului Ali, cu ziua căsătoriei sale cu Fatima, cu ziua în care Dumnezeu a făcut ca ziua să fie egală cu noaptea sau cu ziua în care a încetat potopul, iar arca lui Noe a ajuns pe uscat. [11]

7. Ziua de 21 martie este destinată Sindromului Down, atrăgându-se atenția asupra nevoii de solidarizare pentru creșterea calității vieții persoanelor cu sindromul Down în spiritul asigurării deplinei integrări a acestora în societate. Deși comunitatea internațională sărbătorește la data de 3 decembrie Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, statele membre ONU au resimțit nevoia marcării printr-o zi distinctă situația persoanelor cu Sindromul Down, stabilind, prin Rezoluția nr. 66/149[12] data de 21 martie ca Zi Internațională a Sindromului Down. Fiind înscris în rândul dizabilităților, sindromul Down este clasificat, potrivit Rezoluției, ca un aranjament cromozomial natural care a fost întotdeauna o parte a condiției umane, există în toate regiunile de pe glob și are ca rezultat frecvent efecte variabile asupra stilurilor de învățare, caracteristicilor fizice sau sănătății. Spiritul dispozițiilor Rezoluției nr. 66/149 se menifestă prin promovarea toleranței față de persoanele suferinde de sindromul Down, recunoscând demnitatea inerentă, valoarea și contribuțiile valoroase ale persoanelor cu dizabilități intelectuale ca promotori ai bunăstării și diversității comunităților lor, precum și importanța autonomiei lor individuale și independenței, inclusiv a libertății de a face propriile alegeri.

8. Pe aceeași linie a garantării extensive a dreptului la sănătate se înscrie și celebrarea, la data de 24 martie, a Zilei Internaționale a Tuberculozei. Această atribuire calendaristică decurge din faptul că, la 24 martie 1882, doctorul Robert Koch a descoperit bacteria care provoacă boala numită tuberculoză, asigurându-se astfel fundamentele medicale pentru diagnosticarea și vindecarea acestei boli. Scopul comemorării anuale a acestei zile rezidă în consolidarea eforturilor medicale întreprinse la nivel global în scopul stopării epidemiei de tuberculoză și în sensibilizarea publicului privitor la consecințele devastatoare asupra sănătății, asupra efectelor sociale și economice ale acestei boli. Miza umană a prevenirii și combaterii tuberculozei este semnificativă dat fiind faptul că, potrivit statisticilor oficiale ale ONU zilnic 4500 de oameni își pierd viața din cauza tuberculozei și aproape 30.000 de persoane se îmbolnăvesc de tuberculoză. Eforturile globale de combatere a acestei boli au salvat aproximativ 54 de milioane de vieți din anul 2000 și au redus rata mortalității având această etiologie cu 42%.[13]

9. Încălcările multiple ale drepturilor omului produse în situații vulnerabile precum conflictele armate pun în discuție atingerea normelor de drept internațional umanitar prin acte particulare precum execuțiile sumare, disparițiile forțate, tortură. Luând în considerare conjuncturile extraordinare cristalizate la nivelul comunității internaționale pe coordonatele conflictelor armate, comunitatea internațională a decis, prin Rezoluția nr. 68/165[14] declararea datei de 24 martie Ziua Internațională a Dreptului la Adevăr în ceea ce privește Încălcările Grave ale Drepturilor Omului și Demnitatea Victimelor. Rezoluția clarifică natura juridică și modul de exercitare a dreptului la adevăr, menționând în mod expres că, dreptul la adevăr poate fi caracterizat diferit în unele sisteme juridice precum dreptul de a avea acces la informații sau dreptul de a fi informat sau precum libertatea de a primi și transmite informații; în cazurile de încălcări grave ale drepturilor omului și ale dreptului umanitar internațional se impune studierea corelațiilor dintre dreptul la adevăr, dreptul la acces la justiție, dreptul de a obține o remediere efectivă și la reparații precum și alte drepturi relevante ale omului. În mod esențial, dreptul la adevăr se manifestă în totalitatea dimensiunilor sale adiacente (dreptul publicului larg de a avea acces, în măsura în care este posibil, la informații cu privire la acțiunile și procesele guvernamentale care au ca obiect drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor) în contextul societăților democratice, rezoluția recunoscând rolul fundamental al societății civile, prin angajarea, susținerea și participarea acesteia la procesele decizionale, în promovare și realizarea conținutului dreptului la adevăr.

Ziua Internațională a Dreptului la Adevăr a fost instituită cu scopul comemorării, în fiecare an, pe data de 24 martie, a decesului arhiepiscopului catolic din El Salvador Óscar Arnulfo Romero y Galdámez. Acesta a fost victima unui atentat organizat de mișcările armate rebele guvernării din cauza activității religioase desfășurată de acesta prin care promova principiile justiției sociale și din cauza criticilor adresate regimului dictatorial al juntelor militare. Datorită prodigioasei activități în domeniul păcii și al drepturilor omului, Óscar Arnulfo Romero y Galdámez a fost beatificat și ulterior sanctificat la data de 14 octombrie 2018.[15]

Fiind înscris în categoria drepturilor inalienabile ale omului, dreptul la adevăr este indivizibil legat de dreptul de a cunoaște în mod clar și transparent coordonatele pe care s-au desfășurat principalele evenimente ce au marcat încălcări ale drepturilor omului la nivel internațional. În corespondență directă cu acest drept este plasată obligația statului de a organiza arhive și de a păstra înregistrări privind încălcări grave ale drepturilor omului și de a organiza programe privind protecția martorilor și a altor persoane implicate în procese legate de astfel de încălcări. Omagiul adus de autorități cu prilejul sărbătoririi Zilei Internaționale a Adevărului este bivalent: (1) pe de o parte este subliniată relevanța promovării judecății corecte și drepte cu finalitatea aflării adevărului; (2) pe de altă parte se urmărește recunoașterea eforturilor depuse de victimele violărilor sistematice ale drepturilor omului și cinstirea memoriei acestora.

10. În strânsă conexiune ideatică și axiologică cu data de 21 martie care marchează Ziua Internațională a Eliminării Discriminării Rasiale, este sărbătorită, la data de 25 martie, Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Sclaviei și ale Traficului Transatlantic de Sclavi. Recunoscând că traficul transatlantic cu sclavi a constituit cea mai amplă și inumană manifestare a migrației forțate din istoria omenirii, ONU atrage atenția, cu ocazia comemorării acestei zile internaționale, asupra contextului nociv în care s-a produs acest fenomen, determinând multiple încălcări ale drepturilor omului : Exodul extins de africani s-a răspândit în multe zone ale lumii pe o perioadă de 400 de ani și a fost fără precedent în analele istoriei umane documentate până în prezent. Ca rezultat direct al comerțului transatlantic cu sclavi, cea mai mare mișcare a africanilor a fost către America – 96% din captivii de pe coastele africane ajungând pe nave de sclavi din porturile din America de Sud și Insulele Caraibelor. Din  anul 1501 până în anul 1830, patru africani au traversat Atlanticul pentru fiecare european, făcând demografia Americii din acea epocă mai degrabă o extensie a diasporei africane decât una europeană.[16]

Instituirea Zilei Internaționale a Comemorării Victimelor Sclaviei și ale Traficului Transatlantic cu sclavi prin Rezoluția nr. 62/122[17] a fost reglementată, conform dispozițiilor acesteia ca o completare a Zilei internaționale existente pentru comemorarea comerțului cu sclavi și abolirea acestuia. Rezoluția abordează necesitatea comemorării acestei Zile Internaționale prin prisma modificării tiparelor mentale și comportamentale umane în sensul îndepărtării indivizilor de la segregare și al orientării acestora către incluziune și solidaritate. Formularea Rezoluției este elocventă: Se solicită Secretarului General, în colaborare și pe baza lucrărilor întreprinse de Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, inclusiv Proiectul Ruta Sclavilor, să stabilească un program de sensibilizare educațională pentru a mobiliza, inter alia, instituțiile de învățământ și societatea civilă pe tema amintirii traficului și sclaviei transatlantice de sclavi, pentru a inculca generațiilor viitoare cauzele, consecințele și lecțiile desprinse din comerțul transatlantic cu sclavi și pentru a comunica pericolele rasismului și prejudecăților.

11. Data de 25 martie este, de asemenea, recunoscută și sărbătorită sub semnul solidarității cu membrii personalului ONU răniți sau dispăruți în conflicte armate. Ziua Internațională a Solidarității cu Membrii Personalului Reținuți și Dispăruți marchează răpirea, într-un conflict armat desfășurat pe parcursul anului 1985, a fostului jurnalist, Alec Collett, care lucra, la epoca faptelor, pentru Agenția Națiunilor Unite pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat. În contextul intensificării atacurilor îndreptate împotriva Organizației Națiunilor Unite, această zi internațională are ca scop asigurarea unei platforme coerente în sensul mobilizării de acțiuni pentru a obține justiția socială în legătură cu membrii ONU angajați în zone de conflict. [18]

Prin Rezoluția nr. 49/59[19] comunitatea internațională adoptă Convenția cu privire la Siguranța Membrilor Organizației Națiunilor Unite și a Personalului Asociat – document juridic constrângător care clarifică cadrul conceptual incident în materie (membri de personal ai ONU, personalul asociat ONU, operațiuni de îndeplinire a mandatului ONU) și stabilește obligația de a asigura siguranța membrilor ONU și a personalului asociat (articolul 7), obligația de a elibera și returna membrii ONU sau personalul asociat capturat sau deținut (articolul 8) precum și crimele îndreptate împotriva membrilor ONU și împotriva personalului asociat (articolul 9).

De asemenea, în vederea asigurării predictibilității și clarității procedurilor, Convenția reglementează măsuri de prevenție a crimelor îndreptate împotriva personalului ONU (articolul 11), proceduri aplicabile în caz de investigare și de judecare a crimelor îndreptate împotriva personalului ONU (articolele 14-19).

În completarea dispozițiilor Convenției, prin Rezoluția nr. 60/158[20] a fost adoptat Protocolul Opțional la Convenția cu privire la Siguranța Membrilor Organizației Națiunilor Unite și a Personalului Asociat. Protocolul extinde sfera operațiunilor care fac obiectul de reglementare al dispozițiilor sale și ale Convenției stabilind, sub denumirea marginală Aplicarea Convenției la operațiunile Organizației Națiunilor Unite următoarele : acordarea de asistență umanitară, politică sau de dezvoltare în construirea păcii sau acordarea asistenței umanitare de urgență.

12. Urmărind prezervarea mediului înconjurător– ca resursă comună centrală pentru asigurarea exercitării drepturilor fundamentale ale omului-, ONU consacră, în calendarul lunii martie o serie de zile internaționale circumscrise acestui obiectiv major : Ziua Mondială a Faunei Sălbatice (3 martie); Ziua Internațională a Pădurilor (21 martie), Ziua Mondială a Apei (22 martie), Ziua Mondială a Meteorologiei (23 martie).

Proclamată la data de 20 decembrie 2013, în cadrul celei de-a 68-a sesiune a Adunării Generale a ONU, cu ocazia semnării Convenției ONU privind comerțul internațional cu specii pe cale de dispariție a faunei și florei sălbatice, Ziua Mondială a Faunei Sălbatice reprezintă evenimentul global cel mai important dedicat protecției faunei și florei sălbatice și soluționării problemelor adiacente acestora. În acord cu obiectivele Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă 1 (eradicarea sărăciei), 12 (consum și producție responsabile), 13 (acțiune climatică) și 15 (viața terestră), Ziua Mondială a Faunei Sălbatice a fost celebrată în anul 2021 sub tematica Păduri și mijloace de trai: susținerea oamenilor și a planetei ca modalitate de a evidenția rolul central al pădurilor, al speciilor forestiere și al ecosistemelor în susținerea comunităților indigene, a zonele împădurite și a zonelor adiacente pădurii.[21] Conexiunea dintre protecția pădurilor, asigurarea drepturilor populațiilor indigene și a comunităților locale este explicitată de experții ONU prin sublinierea faptului că relaționarea primară dintre indivizi, mediul înconjurător și fauna sălbatică decurge din acomodarea comunităților indigene la condițiile faunei locale; 28% din suprafața terestră a lumii este administrată în prezent de popoarele indigene care, prin modul de adaptare la particularitățile florei și faunei, își exercită dreptul la identitate culturală.[22]

Urmărind coordonatele consolidării protecției mediului înconjurător, prin Rezoluția nr.67/200[23], Adunarea Generală a ONU proclamă data de 21 martie Ziua Internațională a Pădurilor, subliniind nevoia de creștere a gradului de conștientizare la toate nivelurile, pentru a consolida gestionarea durabilă, conservarea și dezvoltarea durabilă a tuturor tipurilor de păduri și copaci în afara pădurilor în beneficiul generațiilor actuale și viitoare.

Manifestarea pandemiei COVID-19 a transformat accesul la apă într-un subiect central pentru discursul drepturilor omului deoarece igienizarea permanentă constituie principalul instrument în acțiunile de prevenire și combatere a infectării cu virusul SARS-CoV-2. Atenția acordată problemei apei la nivel mondial nu este de resurgență recentă: în cadrul Conferinței Națiunilor Unite privind mediul și dezvoltarea desfășurată la Rio de Janeiro în anul 1992, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție prin care 22 martie a fiecărui an a fost declarată Ziua Mondială a Apei, celebrată începând cu anul 1993. Pentru anul 2020, tematica aleasă în scopul celebrării Zilei Mondiale a Apei privește corelația dintre apă și schimbările climatice. ONU a subliniat că prin adaptarea umanității la efectele schimbărilor climatice produse asupra apei vom asigura realizarea dreptului la viață și la sănătate.[24]

Preocupările ONU în domeniul protecției mediului au fost reflectate inclusiv pe calea marcării, încă din anul 1961, a Zilei Mondiale a Meteorologiei, care coincide, în mod simbolic, cu data de 23 martie – ziua în care a intrat în vigoare Convenția Organizației Mondiale a Meteorologiei. În anul 2021, tematica ce constituie obiectul Zilei Mondiale a Meteorologiei este Oceanul, Clima și Vremea, fiind recunoscută importanța factorului oceanic în influențarea schimbărilor climatice. Conform cercetătorilor ONU, oceanul este, de asemenea, un factor principal al economiei globale, susținând peste 90% din comerțul mondial și aproximativ 40% din activitatea umanității – fapt care determină relevanța studierii modului în care oceanul afectează atmosfera și oferă o mare varietate de servicii marine, inclusiv sprijinirea managementului costier și siguranța maritimă. [25]

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Conform informațiilor prezentate în publicația Zero Discrimination Day, 1 March 2021, End Inequalities,  accesibilă pe site-ul https://www.unaids.org/sites/default/files/media_asset/2021-zero-discrimination-brochure_en.pdf, accesat la data de 8 martie 2021, ora 10:31 a.m.

[2] Documentare electronică în sistem informatic prin accesarea pe site-ului:

https://www.un.org/en/observances/womens-day/background, la data de 11 martie 2021, ora 21:54 p.m.

[3] Constituția Regatului Bhutan, Articolul 9, Principiile politicii statale, paragraful 2; textul integral al Constituției este accesibil, în format online, în limba engleză, la adresa https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/bt004en.pdf.

[4] Ura Karma, Alkire Sabina, Zangmo Tshoki, Wangdi Karma, An Extensive Analysis of GNH Index, Thimphu, Bhutan: The Centre for Bhutan Studies (May 2012).

[5] Savage Michael, The imposition of pass laws on the African population in South Africa 1916–1984, African Affairs Journal,  85 (339): 181–205 (April 1986).

[6] Resolution no. 2142 (XXI) Elimination of all forms of racial discrimination.

[7] Resolution no. 74/137 adopted by the General Assembly on 18 December 2019, A global call for concrete action for the elimination of racism, racial discrimination, xenophobia and related intolerance and the comprehensive implementation of and follow-up to the Durban Declaration and Programme of Action.

[8] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului : https://www.un.org/en/observances/world-poetry-day, la data de 13 martie 2021, orele 20:43 p.m.

[9] Termenul ”Nowruz” are asociate diverse formulări și exprimări în funcție de statul la care ne raportăm (Novruz, Navruz, Nooruz, Nevruz, Nauryz) și desemnează ”o zi nouă”, ”un nou început”.

[10] Resolution adopted by the General Assembly on 23 February 2010 [without reference to a Main Committee (A/64/L.30/Rev.2 and Add.1)] 64/253, International Day of Nowruz, https://undocs.org/en/A/RES/64/253.

[11] Bageacu Viorel, Noruz-Name, București, 2003, Editura Kriterion, p. 6.

[12] Resolution adopted by the General Assembly on 19 December 2011 [on the report of the Third Committee (A/66/462/Add.1)] 66/149, World Down Syndrome Day,

https://www.un.org/disabilities/documents/resolutions/a_res_66_149.pdf.

[13] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului : https://www.who.int/campaigns/world-tb-day/2019, la data de 14 martie 2021, orele 10:13 a.m.

[14] Resolution adopted by the General Assembly on 18 December 2013 [on the report of the Third Committee (A/68/456/Add.2)] 68/165, Right to the truth, http://undocs.org/A/RES/68/165.

[15] Tomás Calvo Buezas, El gigante dormido: El poder Hispano en los Estados Unidos, Los Libros de la Catarata, 2006, ISBN 9788483192849, p. 54.

[16] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului :

https://www.un.org/en/events/slaveryremembranceday/background.shtml, la data de 14 martie 2021, ora 8:16 a.m.

[17] Resolution adopted by the General Assembly on 17 December 2007 [without reference to a Main Committee (A/62/L.32 and Add.1)] 62/122, Permanent memorial to and remembrance of the victims of slavery and the transatlantic slave trade, https://www.un.org/en/events/slaveryremembranceday/2010/ga_resolution.shtml.

[18] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului:

https://www.un.org/en/observances/detained-staff-day, la data de 14 martie 2021, orele 10:34 a.m.

[19] Resolution adopted by the General Assembly [on the report of the Sixth Committee (A/49/742)] 49/59. Convention on the Safety of United Nations and Associated Personnel, http://undocs.org/A/RES/49/59.

[20] Resolution 60/158, Scope of legal protection under the Convention on the Safety of United Nations and Associated Personnel, http://undocs.org/A/60/518.

[21] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului: https://www.wildlifeday.org/, accesat la data de 14 martie 2021, orele 16:06 p.m.

[22] Ibidem.

[23] Resolution adopted by the General Assembly on 21 December 2012 [on the report of the Second Committee (A/67/437)] 67/200. International Day of Forests,

https://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=A/RES/67/200.

[24] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului

https://www.un.org/en/observances/water-day, la data de 14 martie 2021, ora 17:56 p.m.

[25] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului

https://public.wmo.int/en/resources/world-meteorological-day/wmd-2021-the-ocean-our-climate-and-weather, la data de 14 martie 2021, ora 18:09 p.m.

Certificatele Digitale Verzi (CDV): Posibile Scenarii De Evoluție Pentru Viitorul Drepturilor Omului

Dezvoltarea unui vaccin împotriva infectării cu virusul SARS-CoV-2 a adus în atenția comunității internaționale un element suplimentar dilemelor referitoare la siguranța și oportunitatea vaccinării: respectiv, posibilitatea de a declara, de către forumurile internaționale, a obligativității vaccinării în condițiile urmăririi obiectivului superior al combaterii pandemiei COVID-19 și a revenirii la dezideratele libertății de circulație.

La nivelul comunității internaționale, demersurile întreprinse în scopul accelerării combaterii pandemiei prin vaccinarea populației, au fost întemeiate pe filosofii diferite: (1) reprezentanții Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) au adoptat poziția clară a responsabilizării populației în sensul demonstrării avantajelor vaccinării astfel încât actul final al opțiunii să se întemeieze pe o documentare prealabilă temeinică; obligativitatea vaccinării este o variantă respinsă (2) reprezentanții Uniunii Europene au elaborat, la mijlocul lunii martie 2021, o propunere legislativă (având ca obiect popularizarea Certificatelor Digitale Verzi) menită să realizeze o corelație directă între vaccinarea  împotriva infectării cu virusul SARS-CoV-2 și atingerea libertății de circulație în contextul manifestării pandemiei COVID-19.

Prima filozofie – cea elaborată sub auspiciile OMS- este auto-explicativă, lăsând o marjă minimală hermeneuticilor personale. Din rațiuni de claritate a expunerii noastre, o vom reda, în sinteză, în rândurile de mai jos: (…) În prezent, OMS opinează că autoritățile naționale și operatorii de transport nu ar trebui să introducă exigențe obligatorii privind dovada vaccinării COVID-19 pentru efectuarea călătoriilor internaționale, având în vedere că există încă necunoscute cu privire la eficacitatea vaccinării în reducerea transmisiei virusului SARS-CoV-2. În plus, luând în considerare că există o disponibilitate limitată a vaccinurilor, vaccinarea preferențială a călătorilor ar putea duce la furnizarea inadecvată de vaccinuri pentru populațiile prioritare considerate având risc crescut de infectare cu virusul SARS-CoV-2. OMS recomandă, de asemenea, ca persoanele vaccinate să nu fie exonerate de respectarea altor măsuri aferente restricțiilor de călătorie impuse de autorități în perioada pandemie COVID-19.[1]

Orientarea Uniunii Europene este evidențiată pe coordonate mai flexibile, urmărind să indice avantajele vaccinării împotriva infectării cu virusul SARS-CoV-2 în contextul facilitării ridicării restricțiilor de circulație și a asigurării premiselor libertății de circulație în forma anterioară pandemiei, fără a impune însă obligativitatea vaccinării.

În acest context, la data de 17 martie 2021 Comisia a elaborat o propunere legislativă având ca obiect instituirea Certificatului Digital Verde (Digital Green Certificate)[2] al cărui obiectiv rezidă în garantarea siguranței exercitării libertății de circulație în cadrul Uniunii Europene în condiții manifestării pandemiei COVID-19. Conform oficialilor europeni, Certificatul Digital Verde reprezintă un instrument care dovedește următoarele circumstanțe: -vaccinarea titularului său împotriva COVID-19; obținerea, de către titularul certificatului, a unui rezultat negativ la testul COVID-19; vindecarea titularului urmare a infectării cu virusul SARS-CoV-2. În materia drepturilor omului, certificatul verde va contribui la facilitarea libertății de circulație în condiții de siguranță în perioada pandemiei, atenuând actualele restricții instituite ulterior declarării, de către OMS, a urgenței sanitare internaționale. [3]

Eventualitatea concretizării propunerii legislative formulate de Comisie lasă să transpară în domeniul drepturilor omului problematici complexe precum aplicarea garanțiilor egalității și nediscriminării, utilizarea responsabilă a mijloacelor tehnice și tehnologice complexe aferente  inteligenței artificiale sau protecția datelor cu caracter personal. În aceste condiții, ne propunem, în prezentul editorial, să întreprindem o analiză succintă a avantajelor și limitelor/disfuncțiilor inițiativei referitoare la Certificatele Digitale Verzi, identificând posibile direcții de acțiune în domeniul drepturilor omului.

 

***

 

Propunerea referitoare la Certificatele Digitale Verzi (CDV) a fost susținută de oficialii europeni, fiind prezentată ca un facilitator al libertății de circulație și ca un ”agregat” de garanții în materia promovării și protejării drepturilor omului. Certificatele Digitale Verzi vor asigura implementarea libertății de circulație în condiții nediscriminatorii, fiind stabilite atât în  favoarea persoanelor vaccinate (indiferent de tipul vaccinului administrat) și nevaccinate. Caracterul interoperabil al sistemului CDV implică aplicarea paralelă a acestuia cu certificatele care atestă efectuarea testării COVID-19 cât și cu certificatele acordate persoanelor care s-au recuperat în urma infectării cu virusul SARS-CoV-2.

CDV vor produce efecte potrivit raționamentului aplicării prin analogie a normelor de protecție împotriva infectării cu virusul SARS-CoV-2 astfel încât, dacă statele membre acceptă dovada vaccinării pentru a renunța la anumite restricții de sănătate publică, cum ar fi testarea sau carantina/izolarea, acestea ar trebui să accepte, mutatis mutandis, certificatele de vaccinare emise în cadrul sistemului CDV. Pe cale de consecință, dacă autoritățile naționale decid să mențină în vigoare anumite restricții de circulație precum carantina/izolarea sau testarea COVID-19 în relația cu deținătorii CDV, o atare decizie se impune a fi comunicată și motivată în fața Comisiei Europene- care, în tot cazul, poate solicita explicații suplimentare.

De asemenea, adresabilitatea sistemului CDV este extinsă la cetățenii statelor membre ale UE cât și la naționalii aparținând statelor terțe care rezidă sau domiciliază pe teritoriul unui Stat Membru al Uniunii Europene. CDV va fi valabil în toate statele membre ale UE precum și în  Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția. Sistemul CDV este proiectat în favoarea cetățenilor UE și membrilor familiei acestora, indiferent de naționalitatea lor precum și cetățenilor non-UE care au reședința în UE și vizitatorilor care au dreptul de a călători în alte state membre.[4]

Comisia a formulat două propuneri diferite de Regulamente :

(1) Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului privind un cadru pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile privind vaccinarea, testarea și recuperarea resortisanților țărilor terțe care au drept de ședere legală sau care au reședință legală pe teritoriile statelor membre în timpul pandemiei COVID-19[5].

Obiectivul său constă în realizarea politicii de punere în aplicare a Acordului Schengen potrivit căruia resortisanții țărilor terțe care au reședința legală sau drept de ședere legală într-un stat membru pot călători liber pe teritoriile celorlalte state membre, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții.

(2) Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului privind un cadru pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile privind vaccinarea, testarea și recuperarea pentru a facilita libera circulație în timpul pandemiei COVID-19[6].

Propunerea de Regulament are vocația de a completa cadrul normativ al Uniunii Europene în domeniul asigurării libertății de circulație adoptat de Consiliu în vederea stabilirii unei abordări comune a statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la restricțiile instituite pentru combaterea pandemiei.

În consecință, Propunerea de Regulament este consonantă cu Recomandarea Consiliului (UE) 2020/1475 privind o abordare coordonată a restricționării liberei circulații ca răspuns la pandemia COVID-19 adoptată de Consiliu la data de 13 octombrie 2020. Conform expunerii de motive a Propunerii de Regulament, Recomandarea Consiliului a stabilit o abordare coordonată cu privire la următoarele puncte cheie: aplicarea unor criterii și praguri comune atunci când se decide dacă se introduc restricții la libera circulație, o cartografiere a riscului de transmitere a COVID-19, publicată de Centrul European pentru Prevenirea Bolilor și Control (ECDC), pe baza unui cod de culoare agreat, și a unei abordări coordonate cu privire la măsurile, dacă există, care pot fi aplicate în mod corespunzător persoanelor care se deplasează între zone, în funcție de nivelul de risc de transmitere în aceste zone. Sistemul CDV urmărește să asigure un cadru unitar, comun pentru documentele care asigură dovada îndeplinirii cerințelor medicale care permit libertatea de circulație.

De asemenea, oficialii europeni au prezentat garanții suplimentare pe care Certificatele Digitale Verzi  le aduc standardelor drepturilor omului: (1) caracterul flexibil de emitere a Certificatelor Digitale Verzi (în format digital și pe suport de hârtie); (2) protecția datelor personale/medicale împotriva falsificării prin încorporarea codului QR; (3) eliberarea gratuită; (4) elaborarea certificatului în format bilingv: în limba națională și în limba engleză; (5) caracterul temporar al CDV decurgând din conexiunea strânsă cu prevenirea și combaterea pandemiei COVID-19. [7]

În ședința plenară a Parlamentului European desfășurată la data de 24 martie 2021, majoritatea și-a exprimat opinia în sensul susținerii proiectului CDV însă subliniază că eforturile de recuperare întreprinse de statele membre vor fi nule în cazul în care campania de vaccinare nu va fi precipitată.

Analizând propunerea Comisiei privitoare la introducerea unui sistem stabilind o abordare coordonată în materia documentelor care atestă îndeplinirea cerințelor pentru asigurarea libertății de circulație în condițiile pandemiei COVID-19, s-a concluzionat că CDV poate fi un instrument care să contribuie la garantarea liberei circulații în Uniune și poate determina recuperarea atât de necesară sectorului turismului; cu toate acestea, oficialii europeni și-au exprimat îngrijorarea referitoare la potențialul discriminatoriu vizavi de persoanele care nu au fost vaccinate dar și la asigurarea celor mai înalte standarde de protecție a datelor cu caracter personal.[8]

Noutatea absolută a sistemului bazat pe Certificatele Digitale Verzi a determinat, inclusiv la nivelul oficialilor europeni, ”o disonanță a opiniilor privitoare la impactul produs asupra drepturilor omului”, neexistând o variantă unică (pozitivă sau negativă) de conceptualizare a efectelor ce pot fi produse asupra indivizilor ulterior implementării acestei propuneri.

Pe de o parte, asigurarea libertății de circulație pe coordonate depline reprezintă, în mod evident, un avantaj manifestat pe plan social, economic, tehnic, cultural însă acesta se impune a fi echilibrat cu o contrapondere negativă care poate viza garanțiile egalității și nediscriminării, dreptul la viață privată și de familie precum și protecția datelor cu caracter personal. În consecință, singura certitudine referitoare la evoluția sistemului bazat pe Certificatele Digitale Verzi este bivalența.

Organismele independente în domeniul drepturilor omului[9] au analizat în mod obiectiv avantajele și inconvenientele propunerilor legislative formulate de Comisie având ca referențial impactul acestora asupra drepturilor omului.

Astfel, poziționându-ne în scenariul pozitiv în cadrul căruia avem în vedere avantajele sistemului bazat pe CDV, Uniunea Libertăților Civile pentru Europa evidențiază 6 recomandări care se impun a fi concretizate de Uniunea Europeană și de statele membre pentru asigurarea libertății de circulație în spațiul european: (1) orientarea investițiilor europene către mijloacele/instrumentele științifice care pot contribui efectiv la stoparea pandemiei; (2) îmbunătățirea resurselor statelor membre pentru a face vaccinarea accesibilă tuturor oamenilor, în mod nediscriminatoriu; (3) dacă celor deja vaccinați li se oferă un acces mai ușor la călătoriile transfrontaliere, ar trebui să existe, de asemenea, oportunități ample și ieftine pentru obținerea rapidă a rezultatelor testelor pentru cei care nu sunt încă vaccinați sau nu pot fi vaccinați; (4) statele membre sunt ținute să ofere oamenilor, pe termen lung, teste accesibile, rapide și gratuite; (5) diseminarea mijloacelor tehnologice necesare pentru a asigura accesul universal la tehnica de susținere a sistemului CDV; (6) se recomandă statelor membre să efectueze o evaluare a impactului produs de CDV asupra protecției datelor cu caracter personal prin realizarea unor studii de impact la nivel național prin cooperarea cu autoritățile lor naționale de protecție a datelor și în consultare cu părțile interesate relevante, inclusiv cu organizațiile societății civile; orice potențial risc de confidențialitate se impune a fi abordat în mod atent și proactiv. [10]

Deoarece oficialii europeni au evidențiat, în discursul public, beneficiile conexe Certificatelor Digitale Verzi considerăm validată a priori dimensiunea scenariului pozitiv, urmând ca în rândurile de mai jos, să articulăm dimensiunea impactului negativ pe care sistemul CDV îl poate avea asupra drepturilor omului.

Dacă evaluăm situația prin prisma provocărilor pe care le poate aduce drepturilor omului, sistemul bazat pe CDV poate constitui un scenariu negativ pentru Uniunea Europeană. Acest scenariu este întemeiat pe incertitudinile științifice aferente următoarelor aspecte: (1) infectării cu virusul SARS-CoV-2, (2) imunizării împotriva infecției, (3) restabilirii complete a organismului uman urmare a infectării, (4) repercusiunilor medicale pe termen lung în privința stării de sănătate a pacientului. Din acest punct de vedere, coordonarea statelor membre ale Uniunii Europene prin instituirea unui sistem bazat pe CDV este fragilă, neavând un fundament științific clar. Într-adevăr, domeniul de aplicabilitate al Certificatelor Digitale Verzi este cuprinzător, referindu-se atât la persoanele vaccinate cât și la persoanele nevaccinate (care prezintă rezultate negative la testarea COVID sau prezintă dovada vindecării).

Cu toate acestea, cele trei ipoteze nu pot fi coordonate medical dat fiind faptul că starea imunologică a acestor categorii este diferită (persoanele vaccinate vor dezvolta o imunitate specifică în timp ce persoanele care au fost infectate și s-au recuperat vor fi încadrate, din perspectivă temporală, într-un segment imunologic distinct iar cele persoanele nevaccinate care prezintă rezultate negative la testarea COVID-19 se confruntă cu un grad mai ridicat de vulnerabilitate, nedezvoltând anticorpi specifici).

Totuși, această ”tranșare” a situației imunologice a persoanelor care vor deține CDV nu poate fi categorică dat fiind faptul că, înlăuntrul unei ”categorii” pot exista multiple variabile. De exemplu, starea imunologică a persoanelor vaccinate nu poate fi identică: în funcție de tipul vaccinului administrat și de metodologia pe care acesta se fundamentează (metoda inoculării de fragmente ARN ale virusului sau metoda inoculării unor vectori virali) protecția oferită de vaccin va fi diferită, determinând o fereastră imunologică mai amplă sau mai restrânsă pentru pacienți. Pe de  altă parte, principala variabilă pe care se cuvine să o avem în vedere se raportează la specificul fiecărui pacient: au fost raportate reacții imunologice diferite la pacienți cărora li s-a administrat aceeași tipologie de vaccin.

În contextul dat, este cvasi-imposibilă concilierea ”coordonării documentelor medicale” care să asigure libera circulație la nivelul UE în condițiile pandemiei cu asigurarea egalității și nediscriminării. Dacă determinanții stării imunologice a pacienților sunt diverși iar aceștia rămân, în continuare, obscuri cercetătorilor medicali, este posibilă construirea unui sistem bazat pe documente care să asigure libera circulație în condițiile în care valabilitatea de facto a acestor documente depinde de variabile obscure? Libertatea de circulație asigurată în acest context poate fi nefavorabilă eforturilor de combatere a pandemiei deoarece necunoscând durata efectivă a stării de sănătate a persoanelor aflate în tranzit și eliminând alte cerințe de siguranță (carantina, izolarea) cazurile de infectare pot crește într-o proporție care anulează demersurile anterioare realizate de autorități pentru prevenirea și combaterea pandemiei COVID-19.

În altă ordine de idei, aplicarea sistemului CDV asupra persoanelor vaccinate cât și asupra celor nevaccinate asigură standardele egalității și nediscriminării doar prima facie dat fiind faptul că testele care certifică vindecarea de infectarea cu virusul SARS-CoV-2 sau absența infectării trebuie să fie puse la dispoziție în mod gratuit, liber și accesibil de către statele membre tuturor categoriilor sociale.[11] Este evident că solicitarea accesibilității și gratuității testelor COVID-19 a fost introdusă în rândul obligațiilor Statelor Membre de la debutul pandemiei însă, în perspectiva materializării sistemului CDV statele membre trebuie să fie ținute de garanții suplimentare referitoare la faptul că această obligație va trebui executată în mod performat și responsabil.

Problema protecției vieții private și de familie și a datelor cu caracter personal rămâne deschisă. Articolele 5,6,7 din Propunerea de Regulament disting între datele cu caracter personal care se impun a fi stipulate în CDV : datele de identificare ale titularului, meta-datele certificatului, precum emitentul certificatului sau un identificator unic al certificatului, date despre vaccinul administrat, despre testul efectuat sau despre infectarea cu virusul SARS-CoV-2.

Aspectele dubitative referitoare la transparența operării acestor date rezultă ca urmare a posibilității legale a Comisiei de a adopta acte delegate pentru a adăuga, modifica sau elimina câmpuri de date din categoriile de date cu caracter personal, ori de câte ori este necesar. În aceeași ordine de idei, articolul 8 din Propunerea de Regulament abilitează Comisia pentru adoptarea actelor de punere în aplicare a responsabilităților operatorilor de date și a cadrului european de încredere în materie. Reglementările viitoare sunt așezate sub semnul incertitudinii și creează premisele lipsei de transparență în rândul cetățenilor europeni. Sunt adecvate studii de impact privitoare la tipul actelor normative, conținutul acestora și garanțiile care le pot fi atașate în domeniul drepturilor omului.

O problemă specifică mecanismului bazat pe CDV constă în modul de asigurare al implementării. Propunerea de Regulament aduce în sfera de reglementare mijloace de control având obiecte diferite: (1) controlul resurselor financiare implicate în implementarea sistemului bazat pe CDV; (2) controlul riscurilor identificate în implementarea sistemului bazat pe CDV; (3) controlul implementării sistemului bazat pe CDV din perspectiva posibilității de fraudare emergentă la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.

Cu privire la primul subpunct, strategia de control va fi stabilită în mod corespunzător și se va concentra asupra unui număr de trei etape-cheie ale punerii în aplicare, în conformitate cu Regulamentul financiar, și anume: a. organizarea de cereri de propuneri și selectarea propunerilor care se încadrează în obiectivele de politică ale regulamentului; b. efectuarea de controale operaționale, de monitorizare și ex-ante care să acopere punerea în aplicare a proiectelor, achizițiile publice, pre-finanțarea, plățile intermediare și finale; c. efectuarea de controale ex post ale proiectelor și ale plăților.

Controlul asupra riscurilor implementării sistemului bazat pe CDV acesta are ca scop să asigure implicarea tuturor actorilor relevanți în monitorizarea implementări, o flexibilitate bugetară adecvată și controale ex-ante și ex-post coerente, putând fi diferențiate în funcție de riscuri. Pentru a se asigura faptul că fondurile disponibile sunt utilizate în mod corespunzător și în concordanță cu legislația adecvată, se aplică sistemul de control intern existent al Comisiei. În privința controlului destinat prevenirii și combaterii fraudei în procesul de implementare a sistemului CDV, conform Propunerii de Regulament, DG CONNECT[12] și-a asumat angajamentul de a lupta împotriva fraudei în toate etapele procesului de gestionare. Această direcție a elaborat și a pus în aplicare o amplă strategie antifraudă, care acoperă toate principalele activități economice și toate riscurile de fraudă identificate.

Dacă modul în care Uniunea Europeană contribuie la supravegherea implementării sistemului bazat pe CDV este prestabilit, rămâne în stare de obscuritate aportul statelor membre la controlul implementării- fapt care poate conduce, pe termen lung, la dificultăți în aplicarea Certificatelor Digitale Verzi.

Introducerea inițiativelor legislative de tipul celor propuse de Comisie în scopul salvgardării libertății de circulație –grav restricționată din considerente de sănătate publică- trebuie să fie realizată în acord cu cerințele informării și a deplinei transparențe.

Prudența va fi așezată în centrul acțiunilor oficialilor europeni pentru ca acestea să fie coerente și constante cu scopul urmărit. Informarea și transparența funcționează în ambele sensuri: pe de o parte prin colectarea de date de la sursele oficiale (experți ai Organizației Mondiale a Sănătății) și prin transmiterea nealterată a mesajului referitor la evoluția situației epidemiologice și a inovației în domeniul sanitar.

Pentru depășirea opacității legată de viitoarele căi de acțiune în prevenirea și combaterea pandemiei COVID-19 și de eliminare graduală a restricțiilor instituite asupra libertății de circulație, statele membre trebuie să se orienteze, la rândul lor, către sprijinirea demersurilor de cercetare medicală și către diseminarea rezultatelor incontestabile obținute ca urmare a cercetării.

În cazul neglijării acestor cerințe, incertitudinea actuală riscă să fie acutizată de acte normative obscure, elaborate pe bază de supoziții și  incertitudini. În funcție de direcțiile de acțiune spre care se vor orienta în mod unitar statele membre, Uniunea Europeană va accede către scenariul pozitiv sau va fi subordonată premiselor scenariului negativ.

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Poziția Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) în legătură cu posibilitatea restricționării libertății de circulație în temeiul criteriului vaccinării împotriva virusului SARS-CoV-2 exprimată la data de 5 februarie 2021 și accesibilă pe site-ul:

https://www.who.int/news-room/articles-detail/interim-position-paper-considerations-regarding-proof-of-covid-19-vaccination-for-international-travellers .

[2] În documentele oficiale ale Uniunii Europene, terminologia utilizată pentru a desemna în limba română expresia ”digital green certificate” este ”adeverințe electronice verzi”; în lucrarea de față am utilizat traducerea convențională ”certificate digitale verzi” pentru a desemna același concept.

[3] Pentru detalii suplimentare, a se consulta site-ul : https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/ip_21_1181, accesat la data de 28 martie 2021, ora 19:41 p.m.

[4] Pentru informații suplimentare, a se consulta https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/qanda_21_1187, accesat la data de 30 martie 2021, orele 9:30 a.m.

[5] Documentul integral este disponibil la adresa: https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/en_green_certif_tcn_home_reg140final.pdf.

[6] Documentul integral este disponibil la adresa: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:52021PC0130.

[7]Pentru informații suplimentare, a se consulta https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/ip_21_1181, accesat la data de 30 martie 2021, orele 10:07 a.m.

[8]Pentru informații suplimentare, a se consulta

https://www.europarl.europa.eu/news/en/press-room/20210323IPR00655/digital-green-certificate-is-the-right-move-but-speeding-up-vaccination-is-key, accesat la data de 30 martie 2021, orele 10:32 a.m.

[9] Pe parcursul lucrării noastre ne vom raporta la studiul realizat de Uniunea Libertăților Civile pentru Europa (Civil Liberties Union for Europe- Liberties) care proiectează posibilele inconveniente legate de instituirea sistemului CDV. Lucrarea este accesibilă la adresa: https://dq4n3btxmr8c9.cloudfront.net/files/sWRJml/Liberties_PolicyBrief_DigitalGreenPass.pdf.

[10] Israel Butler, Linda Ravo, Orsolya Reich, Digital Green Pass: What should the EC and Member States do to make green pass safer and more inclusive, 12 March 2021, pp. 2-3.

[11] Ibidem, p. 5.

[12] Direcția Generală Rețele de Comunicații, Conținut și Tehnologie este Departamentul Comisiei responsabil pentru politica UE privind piața unică digitală, siguranța pe internet și știința și inovarea digitală.

Cazurile Morgenstern Și Tӧkés Din Perspectiva Dreptului La Identitate Al Persoanelor Aparținând Minorităților Naționale

Una dintre principalele provocări adresate societăților democratice în contextul diversificării și multiplicării manifestărilor culturale este acomodarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților în climatul normativ și social de la nivel național. Evenimente manifestate recent în societatea românească (elemente ale discursului bazat pe ură îndreptat împotriva reprezentanților mediului artistic evreiesc și restricționări legale adoptate de autoritățile române cu privire la arborarea steagurilor străine) denotă potențialitatea unui climat al intoleranței și xenofobiei. Simpla existență a normativului în domeniul egalității și nediscriminării nu este suficientă pentru garantarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Relevanța constă în asigurarea echilibrului optim între egalitate și incluziune – cea din urmă fiind presupusă de prima. Este clar că nu poate exista incluziune în afara egalității și nici în condițiile în care ar fi stabilite mai multe drepturi în favoarea aparținând minorităților decât în favoarea cetățenilor majoritari.

 

***

 

1. Identitatea persoanelor aparținând minorităților naționale și problema infracțiunilor bazate pe ură

 

De la început trebuie făcută o necesară distincție între  dreptul la autodeterminare și dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale.

Dreptul la autodeterminare își află sediul materiei în articolul 1 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, respectiv din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale – acesta constând, prima facie, din determinarea liberă a statutului politic şi asigurarea liberei dezvoltări economice, sociale şi culturale.

În știința drepturilor omului, dreptul la autodeterminare îndeplinește o funcție dublă: pe de o parte, acesta constituie o condiție esențială pentru garantarea și respectarea efectivă a drepturilor individuale ale omului și pentru promovarea și consolidarea acestor drepturi iar, pe de cealaltă parte, reprezintă premisa de constituire a relațiilor prietenești dintre națiuni dat fiind faptul că impune obligații specifice Statelor Părți nu numai în legătură cu propriile lor popoare, ci și față de toate popoarele care nu au putut exercita sau au fost private de posibilitatea de a-și exercita dreptul la autodeterminare.[1]

Urmărind stabilirea granițelor teoretice dintre dreptul la autodeterminare al popoarelor și drepturile aferente minorităților naționale, Comitetul Drepturilor Omului trasează o distincție clară între cele două drepturi prin raportare la titularii acestora: dreptul la autodeterminare are valențe colective, aparținând popoarelor ca subiecte de drept în timp ce drepturile prevăzute în favoarea persoanelor aparținând minorităților naționale sunt exercitate în mod individual, pe baza apartenenței persoanelor la o comunitate etnică sau religioasă.[2]

În același sens, Comitetul explică corelația dintre cele două drepturi și modul corect de exercitare al acestora: exercitarea drepturilor cuvenite persoanelor aparținând minorităților naționale nu aduce atingere suveranității și integrității teritoriale ale unui stat; în același timp, drepturile cuvenite persoanelor aparținând minorităților naționale implică un mod de viață care este strâns asociat cu teritoriul unui stat și utilizarea resurselor sale, fiind evidentă legătura de conținut dintre dreptul la autodeterminare și drepturile minorităților naționale. Menținerea nucleului cultural al unei comunități este în strânsă conexiune cu acțiunile de consolidare a societății de apartenență: afirmarea identității respectivei minorități contribuie la proiectarea unei imagini coerente asupra comunității-gazdă. [3]

Comentariile Generale formulate de Comitetul Drepturilor Omului nu clarifică sfera de conținut aferentă celor două categorii de drepturi, limitându-se la distincții formale, constând în titularii acestora.

Problematica definițională nu este tranșată nici în legătură cu conceptul de minoritate națională, Declarația Națiunilor Unite are ca obiect drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice[4] stabilind la nivel declarativ existența minorităților și obligația corelativă a statelor de a le proteja.

Spre deosebire de identificarea elementelor care sunt incluse în sfera de conținut a dreptului la autodeterminare față de care doctrina rămâne tăcută, drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sunt caracterizate de studiile doctrinare prin raportare la două categorii de factori: (1) obiectivi (existența unei etnii, a unei limbi sau a unei religii comune); (2) subiectivi (indivizii trebuie să se identifice ca membri ai respectivei comunități).

Elementul subiectiv constând în auto-identificarea individului ca parte a unei comunități etnice, religioase sau lingvistice, este amplu reglementat de articolul 3 din Convenția-cadru a Consiliului Europei privind protecția minorităților naționale[5] astfel :

Fiecare persoană care aparține unei minorități naționale are dreptul să aleagă în mod liber să fie tratată sau să nu fie tratată ca atare și nu va rezulta niciun dezavantaj din această alegere sau din exercitarea drepturilor care sunt legate de această alegere. Persoanele aparținând minorităților naționale pot exercita drepturile și se pot bucura de libertățile care decurg din principiile consacrate în prezenta Convenție-cadru în mod individual, precum și în comunitate cu alții.

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, includerea unei persoane într-o comunitate minoritară este apanajul propriei sale voințe: depinde în mod direct de libertatea sa de a alege dacă aceasta se va recomanda ca aparținând minorității naționale respective și dacă va dori să fie tratată ca atare. În planul științelor juridice, principala consecință a faptului că identificarea unei persoane ca aparținând unei minorități naționale date este rezultatul direct al manifestării sale de voință conduce la realizarea teoriei autonomiei de voință în materie.

Astfel, aplicabilitatea principiilor și drepturilor decurgând din conținutul Convenției –cadru a Consiliului Europei privind protecția minorităților naționale asupra unui subiect de drept rezidă în decizia adoptată de respectiva persoană. Într-adevăr, teoria autonomiei de voință nu se fundamentează pe o alegere arbitrară exercitată de persoana în cauză, ci aceasta este inseparabil legată de criteriile obiective relevante pentru identitatea persoanei în cauză. În tot cazul, exercitarea libertății de voință a subiectului de drept nu poate conduce la crearea de dezavantaje juridice față de persoana respectivă. În sfera opțiunii persoanei este inclusă și posibilitatea de a decide dacă exercitarea drepturilor specifice minorităților naționale se va realiza în mod individual sau colectiv. Drepturile aparținând persoanelor incluse în cadrul unei minorități naționale rămân drepturi individuale indiferent dacă forma lor de exercitare va fi individuală sau colectivă.[6]

Constituția României prevede în articolul 6 dreptul la identitate, reglementând că statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, subliniind condițiile de asigurare a unui just echilibru între drepturile cetățenilor români și cele aparținând minorităților naționale. Astfel, deși dreptul la identitate al minorităților este garantat, acesta trebuie să fie exercitat în limitele necesare asigurării, în condiții de egalitate și nediscriminare, a drepturilor cetățenilor români. În alte cuvinte, recunoașterea și garantarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sunt operațiuni care nu se pot extinde în sensul în care acestea pot devansa drepturile și libertățile cetățenilor români.

Deci, măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

Consacrarea la nivel constituțional a dreptului la identitate corespunzător persoanelor aparținând minorităților naționale nu determină de plano ocrotirea acestora din urmă la cel mai înalt nivel. În mod concret, la nivel național, respectul formal constituie atitudinea care însoțește manifestările spirituale specifice grupurilor minoritare, subzistând în stare latentă, spiritul intolerant. Climatul intoleranței este creat și menținut prin manifestări ostile față de istoria, tradiția, cultura, religia precum și orice alte elemente care construiesc nucleul particularităților unei minorități date. La nivel discursiv se conturează cele mai multe oportunități de a vulnerabiliza dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților.

Discursul bazat pe ură reprezintă, în opinia noastră, un catalizator al încălcărilor drepturilor corespunzătoare persoanelor aparținând  minorităților naționale. Dacă discursul bazat pe ură constituie cauza primară a limitării formelor de manifestare a identității persoanelor aparținând minorităților naționale, infracțiunile motivate de ură reprezintă forma concretă de încălcare a drepturilor acestora.

 

O acțiune importantă întreprinsă în acest sens la nivelul Uniunii Europene cu scopul de a  preveni, combate și descuraja rasismul și xenofobia este sintetizată în Decizia-cadru 2008/913/JAI[7] a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal.

Urmând standardele instituite prin Acțiunea comună 96/443/JAI[8], Decizia reiterează obiectivul european de a introduce discursul instigator la ură și consecințele sale în sfera ilicitului penal cu scopul de a consolida garanțiile juridice adiacente exercitării dreptului la identitate corespunzător persoanelor aparținând minorităților naționale. Inovația juridică introdusă în materie prin conținutul deciziei rezidă în domeniul amplu de reglementare, aplicându-se atât infracțiunilor săvârșite prin intermediul unui sistem informatic cât și infracțiunilor săvârșite de o țară din Uniune sau în folosul unei persoane juridice stabilite într-o țară din Uniune.

În cazul în care comiterea infracțiunii implică o persoană juridică, decizia-cadru furnizează criteriile privind modul de determinare a tragerii la răspundere penală a persoanei juridice culpabile.

În viziunea normativă stabilită de decizie, sunt susceptibile de a fi calificate drept infracțiuni comportamentele constând în: instigarea publică la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, credință, descendență sau origine națională sau etnică; infracțiunea menționată mai sus atunci când se săvârșește prin difuzarea publică sau distribuirea de înscrisuri, imagini sau alte materiale; apologia în mod public, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor de genocid, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite la articolele 6, 7 și 8 din Statutul Curții Penale Internaționale, săvârșite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine etnică sau națională, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau împotriva unui membru al unui astfel de grup. [9]

Rigurozitatea tratamentului penal aplicabil acestor fapte decurge inclusiv din faptul că actele procesual penale precum începerea cercetării sau a urmăririi penale a infracțiunilor rasiste și xenofobe nu sunt condiționate din punctul de vedere al procedibilității de plângerea prealabilă a victimei. Deci, oficialitatea actelor procesual penale are drept corolar responsabilizarea justițiabililor și a autorităților în sensul asigurării unui climat al umanismului propice manifestărilor identitare ale minorităților de tip cultural, spiritual, etnic etc.

 

Modificările cadrului normativ național în domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor motivate de ură și al discursului instigator la ură au avut loc gradual, în perioada anterioară adoptării Deciziei dar și în perioada imediat următoare.

Reținem că în perioada premergătoare adoptării Deciziei, la nivel național au fost adoptate reglementări specializate în scopul asigurării unor premise pertinente exercitării dreptului la identitate al minorităților naționale: cu titlu de exemplu, este reprezentativă Ordonanța de Urgență nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii[10]. Articolul 1 reglementează scopul urmărit de legiuitor în elaborarea actului normativ: Pentru prevenirea şi combaterea incitării la ură naţională, rasială sau religioasă, la discriminare şi la săvârşirea de infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război.

Ulterior apariției Deciziei a fost realizată o modificare substanțială a cadrului normativ național prin amendarea Codului Penal Român[11] care include, în varianta amendată, în sfera acțiunilor ilicite infracțiunea de Incitarea la ură sau discriminare: Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (art. 369). De asemenea, a fost revizuit conținutul infracțiunii de tortură (art. 282) prin introducerea variantei agravate de la litera ”d”: tortura comisă pe un motiv bazat pe orice forma de discriminare precum și conținutul infracțiunii de abuz în serviciu (art. 297) care a fost extins prin inserarea alineatului 2 în temeiul căruia este stabilită în sfera ilicitului penal fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

Deși constituie o premisă necesară afirmării dreptului la identitate persoanelor aparținând  minorităților naționale, modificarea cadrului normativ național s-a limitat la a determina îmbunătățirea legislației – aspect care nu a condus de plano la respectarea efectivă a drepturilor omului.

În rândurile de mai jos vom evidenția unele situații discriminatorii ale persoanelor aparținând minorităților naționale și modul în care aceste situații au avut impact asupra dreptului la identitate.


2. Cazul Morgenstern

Actrița română de etnie evreiască Maia Morgenstern a evocat în spațiul public un incident antisemit care s-a produs cu ocazia unei întruniri a directorilor de teatre și instituții de cultură  desfășurată sub titlul Vocea teatrului licean bucureștean. Doamna Morgenstern a subliniat că, în cadrul întrunirii a fost folosit un apelativ antisemit de către unul dintre participanții la reuniune în scopul de a caracteriza o situație de fapt.[12] Deși a fost evidențiat în spațiul public ca o faptă discriminatorie, care aduce înfrângere demnității minorității evreiești, din modul de prezentare al știrii pe canalele mass-media, rezultă că incidentul nu a reprezentat obiectul de investigare al autorităților publice, fiind trecut în subsidiar. Pe fondul tăcerii autorităților naționale, este de remarcat reacția expusă de Ambasadorul Israelului în România, David Saranga pe rețelele de socializare care a indicat că este inacceptabil ca oamenii de cultură să nu cunoască semnificația cuvântului utilizat pentru a califica minoritatea evreiască, subliniind- vizavi de remarca autorului incidentului conform căreia utilizarea cuvântului jignitor a fost, în fapt, o glumă- că jovialitatea nu este o scuză pentru ignoranță.[13]

De asemenea, la nivelul opiniei publice a fost exprimat un sentiment de solidaritate cu situația expusă de doamna Morgenstern, fiind subliniată necesitatea de a asigura respectul pentru specificul cultural al minorității evreiești și de a ilustra contribuția esențială a acestei minorități pentru dezvoltarea culturii românești.[14] Sentimentul de solidaritate al populației cu protejarea minorități evreiești în România este în consonanță cu actele normative adoptate de autoritățile române de-a lungul timpului în scopul asigurării unui climat înlăuntrul căruia cultura drepturilor omului să permită celebrarea particularităților minorității evreiești. Exempli gratia, prin Hotărârea nr. 672 din  data de 5 mai 2004 privind declararea zilei de 9 octombrie „Ziua Holocaustului”[15] respectiv prin Legea nr. 174/2019 privind înfiinţarea Muzeului Naţional de Istorie a Evreilor şi al Holocaustului din România[16] sunt realizate inițiative care demonstrează recunoașterea, la nivel oficial, a importanței moștenirii culturale a minorității evreiești.  Cu toate acestea, acțiunile formale nu sunt întotdeauna în consens cu limitările concrete existente la nivelul societății: în cazul dat, sentimentul de solidaritate al populației în relație cu situația minorității evreiești precum și cadrul normativ funcțional nu au condus la o acțiune concretă din partea autorităților.

În contextul climatului de pasivitate al autorităților, doamna Morgenstern a fost supusă unui alt atac la nivel discursiv, prin amenințări formulate la adresa doamnei Morgenstern și a membrilor de familie ai acesteia  pe adresa de e-mail a Teatrului Evreiesc de Stat. Amenințările vizează valori umaniste fundamentale precum dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, la demnitate și au ca fundament discriminarea în funcție de etnia și cultura potențialelor victime.

Față de faptele sesizate în mass-media, autoritățile naționale au întreprins investigații în consecință. Comunicatului de Presă postat pe site-ul Inspectoratului General de Poliție la data de 29 martie 2021 prezintă informații concrete despre acțiunile de cercetare efectuate de polițiști și procurori precum și despre calificarea juridică a faptei comisă împotriva actriței, și anume infracțiunea de „amenințare a unei persoane sau a unui grup de persoane, prin intermediul unui sistem informatic(…), faptă prevăzută de articolul 6 indice 1 din O.U.G. nr. 31/2002, privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.”[17]

Deși actele evocate în rândurile de mai sus comportă o gravitate mai mare decât incidentul constând în utilizarea unui apelativul având conotații negative la adresa comunității evreiești, aspectul pozitiv constă în faptul că, de această dată,  autoritățile competente au conștientizat pericolul social produs de faptele de amenințare asupra drepturilor minorității evreiești. Rezultatul imediat l-a constituit mobilizarea autorităților naționale în scopul identificării și tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

Ieșirea din pasivitate a autorităților reprezintă expresia sensibilizării acestora în sensul asigurării unui climat național animat de valorile egalității, nediscriminării, toleranței și incluziunii în temeiul celebrării diferențelor dintre ființele umane. În această direcție un rol cardinal îl are însă structurarea unei cadru eficient de informare și educare în masă  în spiritul acestor valori, care, în multe privințe, rămâne, din păcate,  la nivelul de deziderat în societatea noastră.

3. Cazul Tӧkés

O formă specifică de exercitare a dreptului la identitate a persoanelor aparținând minorităților naționale constă în arborarea steagurilor care simbolizează națiunea de apartenență a respectivei minorități etnice. Aceasta din urmă rezonează la valorile spirituale și culturale ale națiunii de apartenență inclusiv prin afirmarea publică, sub forma arborării drapelului altor state, a coeziunii cu acestea.

În legislația română, dreptul de arborare a drapelelor altor state este reglementat de articolul 7, alineatul 1 din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice[18] potrivit căruia: Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul naţional şi numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivităţi şi reuniuni internaţionale, pe clădiri oficiale şi în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi.

Conexiunea juridică dintre dreptul la identitate consacrat de articolul 6 din Constituție și dispozițiile articolului 7, alin. 1 din Legea nr. 75/1994 privind condițiile în care se poate exercita dreptul de arborare a drapelelor altor state a fost analizată în excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994, soluționată prin Decizia Curții Constituționale nr. 15 din data de 14 ianuarie 2021[19].

În conținutul excepției sunt disputate circumstanțele în care este exercitat dreptul de a arbora drapelele altor state pe teritoriul României: circumstanțele pot fi calificate ca restricționări ale exercitării dreptului la identitate în sensul prevăzut de articolul 53[20] din Constituție sau acestea reprezintă mai degrabă contextualizări ale exercițiului aceluiași drept?

În punctele 6-8 ale Deciziei Curții Constituționale, autorul excepției argumentează modul în care condițiile prevăzute de articolul 7, alin. (1) din Legea nr. 75/1994 încalcă (cel puțin prima facie!) dispozițiile articolului 6 din Constituție care garantează dreptul la identitate coroborat cu dispozițiile articolului 16 din Constituție privind dreptul la egalitate și nediscriminare. Pe de o parte, autorul subliniază că, dacă un drapel nu este numai simbolul unui stat, ci și al unei națiuni, (…) art. 7 din Legea nr. 75/1994 restrânge nu numai dreptul de arborare a drapelelor altor state, ci și dreptul de a folosi simbolurile minorităților naționale care trăiesc în România.[21] În același sens, autorul excepției de neconstituționalitate indică faptul că modul general de formulare a art. 7 din Legea nr. 75/1994 se află în contradicție și cu art. 16 din Constituție, de vreme ce, în prezent, mulți cetățeni români, care au două sau chiar mai multe cetățenii, adică au o relație aparte cu mai multe state, sunt discriminați față de acei cetățeni care au doar cetățenia română. Dacă un cetățean român are posibilitatea să-și afirme identitatea prin arborarea drapelului României pe casa sa, un cetățean român care are și alte cetățenii nu are aceeași posibilitate, și, prin urmare, principiul constituțional al egalității este afectat.[22]

Interpretarea articolului 6 realizată de autorul excepției de neconstituționalitate este în strânsă conexiune cu dreptul de arborare a drapelului țării-mamă de către cetățenii români aparținând minorităților naționale. În opinia autorului, condițiile evocate în articolul 7, alineatul (1) din Legea nr. 75/1994 constituie restricționări ale exercitării dreptului la identitate în dimensiunea referitoare la exprimarea adeziunii față de valorile spirituale ale comunității de apartenență a minorităților naționale prin arborarea drapelului țării-mamă. Raportate la articolul 53 din Constituție, restricționările în cauză nu validează imixtiunea în exercitarea dreptului la identitate.  În acest sens, autorul excepției de neconstituționalitate susține: Art. 6 din Constituție este transpunerea în Legea fundamentală a art. 5 din Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale, ratificată de România prin Legea nr. 33/1995, de unde rezultă că în cauză sunt relevante și devin incidente și prevederile art. 11 din Constituție, potrivit căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte. Această obligație asumată de statul român presupune în cazul de față eliminarea restricțiilor cu privire la arborarea drapelelor altor state, restricții care sunt în contradicție atât cu prevederile Convenției-cadru, cât și cu cele ale art. 6 din Constituție. Se arată că aceste restricții nu au nicio legătură cu: siguranța publică, de vreme ce arborarea unui drapel nu o poate periclita; protecția ordinii publice, deoarece unde sunt arborate două drapele, un al treilea nu va afecta ordinea; protecția sănătății, deoarece dacă drapelul României nu periclitează sănătatea cuiva, atunci nici drapelul unui alt stat nu prezintă acest risc; protecția moralei publice, pentru că nu există stat care să aibă un drapel național care ar încălca în vreun fel regulile moralei, protecția drepturilor și libertăților altora.[23]

În analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională dezvoltă un raționament complex referitor la posibilitatea ca textul normativ invocat să fie contradictoriu cu dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale. În accepțiunea Curții, dreptul la identitate prezintă mai degrabă valențe substanțiale, legate de spiritualitatea grupului minoritar iar prevederile legale criticate sub aspectul constituționalității stabilesc coordonate concrete, materiale înlăuntrul cărora se pot arbora drapelele națiunii-mamă de către minorități.

Conform Curții Constituționale, dispozițiile articolului 5 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, stabilesc, în principiu, coordonate imateriale aferente exercitării dreptului la identitate: Părțile se angajează să promoveze condițiile de natură să permită persoanelor aparținând minorităților naționale să-și mențină și să-și dezvolte cultura, precum și să-și păstreze elementele esențiale ale identității lor, respectiv religia, limba, tradițiile și patrimoniul lor cultural. Ori, în acest context, critica de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile articolului 7, alin. (1) din Legea nr. 75/1994 este netemeinică și va fi respinsă ca atare.[24]

 

Cazul Tӧkés are ca obiect dreptul de a arbora drapelul corespunzător unor minorități recunoscute la nivel național (minoritatea maghiară și grupul etnic al secuilor) și conotațiile juridice care pot asociate acestuia: (1) manifestarea dimensiunii materiale aferentă dreptului la identitate sau (2) afișarea unui drapel în scopuri publicitare în sensul prevăzut de Legea nr. 185/2013[25]. La data de 18 iunie 2014, László Tӧkés a arborat steagul Ținutului Secuiesc pe clădirea reprezentând sediul biroului său parlamentar.

Dat fiind faptul că arborarea steagului a fost susceptibilă de a fi interpretată ca urmărind scopuri publicitare în acord cu dispozițiile Legii nr. 185/2013[26], poliția locală a solicitat îndepărtarea steagului, fiind aplicată și o sancțiune administrativă pentru încălcarea dispozițiilor legale menționate anterior. Autoritățile au reținut că steagul a fost arborat în scopuri publicitare respectiv pentru a atrage atenția publicului asupra spațiului în care se afla biroul parlamentar al lui László Tӧkés. Deși procesul verbal de sancționare a fost contestat în justiție, instanțele de judecată (Judecătoria Oradea și Tribunalul Bihor) au menținut sancțiunea. În mod similar, în virtutea aceluiași temei legal și fiind menținut același raționament juridic, László Tӧkés a fost sancționat de autoritățile naționale după ce a arborat steagul Ungariei Mari pe clădirea reprezentând sediul biroului său parlamentar în anul 2015 – decizie care a fost menținută de instanțele naționale ca urmare a atacării procesului verbal de sancționare.

În acest context și invocând încălcarea articolului 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind libertatea de exprimare, László Tӧkés a introdus o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta din urmă au analizat modul în care instanțele naționale au respectat libertatea de exprimare a reclamantului corelativă dreptului său la identitate garantat de articolul 6 din Constituție, plasând aceste prerogative în balanță cu exercitarea unei forme de publicitate specifică, menită să evidențieze activitățile politice ale reclamantului.

Evaluând raționamentul avansat de instanțele naționale, Curtea a constatat că acestea s-au concentrat exclusiv asupra aprecierii conform cărora steagurile în cauză erau asemănătoare cu o formă de publicitate menită să evidențieze activitățile reclamantului și destinația clădirii care găzduia biroul său. Instanțele naționale nu au dezvoltat motivele respingerii afirmațiilor reclamantului potrivit cărora steagurile menționate nu erau destinate să promoveze activitățile sale, ci acestea reprezentau doar o formă de manifestare a propriei sale identități.

Deși argumentația avansată de reclamant viza diferențele de conținut juridic dintre acțiunile de publicitate comercială și acțiunile de exercitare a dreptului la identitate, instanțele naționale au aplicat in integrum filtrul legal aferent Legii nr. 185/2013. În viziunea instanței europene, pentru a face o distincție clară între scopul publicitar și scopul spiritual urmărit de reclamant prin arborarea unui steag străin, este necesar să fie luată în considerare atât forma în care a fost transmis mesajul, scopul mesajului dar și conținutul discursului expus în cauză.

Curtea apreciază că analiza instanțelor naționale a fost superfluă dat fiind faptul că aceasta nu a vizat semnificația reală a arborării unui drapel străin; o scrutare ar fi fost benefică deoarece, având în vedere contextul istoric al minorității maghiare în România, arborarea steagului Ținutului Secuiesc, respectiv a drapelului Ungariei constituie elemente sensibile adiacente exprimării identității minorităților naționale în condițiile respectării cerințelor societății democratice. Scrutarea este cu atât mai importantă cu cât aduce în discuție subiecte de interes general precum autonomia teritoriilor locuite de minoritatea maghiară.

Conștientizând că instanțele naționale pot interpreta mai bine subtextul actului de arborare a drapelelor aparținând minorităților etnice, Curtea observă că acestea s-au limitat la a considera că afișarea steagurilor a fost menită să atragă atenția publicului asupra destinației zonei în cauză, nestabilind nicio consecință politică sau culturală în speță.

O atare consecință ar fi fost necesară să fie integrată în analiza instanțelor naționale cu atât mai mult cu cât la epoca faptelor reclamantul avea calitatea de reprezentant al statului maghiar în Parlamentul European. Într-adevăr, în temeiul marjei de apreciere a statelor, este de competența instanțelor naționale să stabilească în ce măsură acțiunile reclamantului sunt de natură comercială sau identitară însă Curtea reține ca fiind deosebit de lacunare hotărârile pronunțate de instanțe în ceea ce privește justificarea ingerințelor comise de autorități în exercitarea dreptului la liberă exprimare de către reclamant. Facilitatea aplicării sancțiunilor în privința reclamantului nu constituie, per se, o justificare corespunzătoare a ingerințelor autorităților naționale în exercitarea libertății de exprimare. În opinia Curții, instanțele naționale au eșuat în a explica modul în care arborarea steagurilor minorităților naționale a condus la încălcarea scopului legii naționale nr. 185/2013 prevăzut în articolul 1: Prezenta lege stabileşte cadrul legal care stă la baza exercitării activităţii de amplasare a mijloacelor de publicitate în localităţi, inclusiv în zona drumurilor publice din România, în vederea asigurării condiţiilor pentru un cadru construit coerent, armonios, sigur şi sănătos, pentru protecţia valorilor mediului natural şi antropic, pentru prezervarea calităţii peisajului şi a cerinţelor privind asigurarea calităţii în construcţii.

Acțiunea întreprinsă de reclamant nu era ilegală în conținutul său ci neconformitatea acesteia rezultă din lipsa îndeplinirii cerințelor premergătoare de obținerea a autorizației. Mai mult decât atât, instanțele naționale nu au construit argumente fundamentate pe limitări expres prevăzute în Convenție care să fie aplicabile libertății de exprimare precum: securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora etc.

În aceste condiții, Curtea a stabilit, cu majoritate de voturi, încălcarea libertății de exprimare a reclamantului în dimensiunea sa procedurală.

Judecătoarele Iulia Motoc (din partea României) și Gabriele Kucsko-Stadlmayer (din partea Austriei) au formulat o opinie separată prin intermediul căreia s-a arătat că nu a fost încălcat dreptul la liberă exprimare prevăzut de articolul 10 din Convenție nici în dimensiune substanțială și nici pe coordonatele sale procedurale. S-a argumentat, inter alia, că obiectul cauzei nu a constat în aprecierea potențialului mesaj nociv afișat pe steagurile arborate de reclamant și a limitărilor corelative ale manifestării identității reclamantului în calitate de membru al unei minorități naționale ci a constat în evaluarea corectitudinii și a eventualelor implicații aferente sancționării neîndeplinirii de către reclamant a cerinței obiective de a obține în prealabil autorizație administrativă.

Hotărârea pronunțată  la Strasbourg se constituie într-un îndemn  către instanțele naționale de a analiza  astfel de cauze, delicate prin natura lor, nu doar formal sau strict procedural, ci prin luarea în considerare a implicațiilor complexe de natură politică, penală,civilă sau chiar economică pe care acestea  le antrenează. În acest sens, marja de apreciere de care dispune statele în interpretarea și aplicarea  sau chiar restrângerea anumitor drepturi, precum și jurisprudența consacrată a Curții europene a drepturilor omului sunt deosebit de utile pentru ca drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale să fie respectate, prin raportare, în mod firesc, și la drepturile identitare ale populației majoritare.

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Human Rights Committee, Twenty‑first session (1984), General comment No. 12:  Article 1 (Right to self‑determination).

[2] General Comment adopted by the Human Rights Committee under article 40, paragraph 4, of the International Covenant on Civil and Political Rights, General Comment No. 23(50) (art. 27)*, Adopted by the Committee at its 1314th meeting (fiftieth session) on 6 April 1994.

[3] Ibidem.

[4] Declarația Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 1992, fără vot, prin rezoluția nr. 47/135.

[5]Convenția a fost semnată la Strasbourg, la data de 01 februarie 1995, fiind deschisă spre semnare de către statele membre, intrând în vigoare la data de 01 februarie 1998, ulterior obținerii unui număr de 12 ratificări.

[6] Explanatory Report to the Framework Convention for the Protection of National Minorities, Strasbourg.

[7] Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 328, 6.12.2008, pp. 55–58.

[8] Acțiunea comună din 15 iulie 1996 adoptată de Consiliu pe baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană cu privire la acțiunea pentru combaterea rasismului și a xenofobiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

L 185, 24.7.1996, pp. 5–7.

[9] Documentare electronică în sistem informatic realizată prin accesarea site-ului https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l33178&from=RO, la data de 7 mai 2021, orele 11:19 p.m.

[10] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 214 din 28 martie 2002.

[11] Codul Penal din 17 iulie 2009, Legea nr. 286/2009, publicat în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare.

[12] Fapta a fost evocată de actriță pe rețelele de socializare, fiind ulterior preluată în mass-media : https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24674890-maia-morgenstern-acuza-fost-apelata-cuvant-antisemit-reuniune-sefilor-institutii-cultura-hai-facem-asa-jid.htm; https://www.g4media.ro/amenintari-cu-moartea-primite-de-actrita-maia-morgenstern-semnate-din-partea-aur-intentionez-sa-o-arunc-intr-o-camera-de-gazare-intr-un-cuptor-unde-o-voi-arde-pe-ea-si.html.

[13]Potrivit știrii prezentată pe site-ul: https://www.news.ro/cultura-media/update-maia-morgenstern-jignita-afirmatiile-unor-oameni-cultura-hai-s-facem-jid-colegii-scena-alaturi-actrita-ambasadorul-israelului-e-inacceptabil-oameni-cultura-cunoasca-semnificatia-cuvantului-1922402719002021030920070575.

[14] Unele comentarii ale publicului larg au fost expuse în presă și pot fi accesate la adresa : https://www.news.ro/cultura-media/update-maia-morgenstern-jignita-afirmatiile-unor-oameni-cultura-hai-s-facem-jid-colegii-scena-alaturi-actrita-ambasadorul-israelului-e-inacceptabil-oameni-cultura-cunoasca-semnificatia-cuvantului-1922402719002021030920070575.

[15] Publicată în Monitorul Oficial nr. 436 din 17 mai 2004.

[16] Publicată în Monitorul Oficial nr. 820 din 9 octombrie 2019.

[17] Comunicatul de presă emis de Centrul de Informare și Relații Publice din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române la data de 29 martie 2021 poate fi accesat la adresa : https://www.politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/comunicate/comunicat1617033553.

[18] Publicată în  Monitorul Oficial nr. 237 din 26 august 1994, cu modificările și completările ulterioare.

[19] Publicată în Monitorul Oficial nr. 420 din 21 aprilie 2021.

[20] Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi : (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.  (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

[21] Punctul 6 din Decizia nr. 15 din 14 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice, publicată în  Monitorul Oficial nr. 420 din 21 aprilie 2021.

[22] Punctul 7 din Decizia nr. 15 din 14 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice, publicată în  Monitorul Oficial nr. 420 din 21 aprilie 2021.

[23] Punctul 8 din Decizia nr. 15 din 14 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice, publicată în  Monitorul Oficial nr. 420 din 21 aprilie 2021.

[24] Pentru detalii suplimentare, a se vedea punctul 18 din Decizia nr. 15 din 14 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice, publicată în  Monitorul Oficial nr. 420 din 21 aprilie 2021.

[25] Legea nr. 185 din 25 iunie 2013 (*republicată*) privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 15 februarie 2018.

[26] Articolul 3, litera ”t” definește conceptul de steag publicitar – piesă de stofă, pânză sau material plastic ataşată la un suport lance, catarg sau stâlp, purtând culori, embleme, simboluri sau mesaje publicitare iar art. 4, alin. (1) stabilește condițiile în care pot fi supuse publicității mijloacele specifice: (1) Aprobarea amplasării, executării lucrărilor, menţinerii mijloacelor de publicitate, respectiv desfiinţării acestora, pe faţadele clădirilor sau ale celor care au un sistem propriu de susţinere în raport cu pământul se poate realiza numai în condiţiile emiterii autorizaţiei de construire, respectiv de desfiinţare).

 

Condiția Femeii Între Înger Și Păcat. Drepturile Femeii Sub Zodia Religiei Și A Tradiției

Femeia – ca subiect de drepturi în narativul drepturilor omului – a fost și este centrul polemicilor tradiționaliștilor care invocă elementul religios-cultural ca argument pentru validarea atingerilor, limitărilor și restricționărilor comise împotriva acesteia.

Înțelese și acceptate în mod imuabil și irefragabil, argumentele transmise pe filieră religioasă și culturală au reprezentat, de-a lungul timpului, mijloace de suprimare a drepturilor femeilor, care fac futile și superfluu dispozițiile legale și politicile publice având ca obiectiv implementarea, la nivel social, a egalității de șanse și tratament între bărbați și femei.

În rândurile ce urmează ne propunem să reflectăm, în lumini contrastante, viziunile atașate noțiunii de ”cultură” și modul în care acestea pot afecta sau pot contribui la exercițiul efectiv al drepturilor femeilor. De asemenea, vom observa standardele internaționale și regionale (cu precădere Convenția de la Istanbul) adoptate în domeniu și vom analiza, prin lentilele culturii și religiei, ipostazierile femeii în planul social inclusiv prin raportare la realitățile naționale.

***

 

Răspunsul internațional la problema egalității de gen din perspectivă ”culturală”

Transformarea comunității umane a presupus, în domeniul drepturilor omului, oscilații între afirmarea valorilor umaniste în mod universal, pe baze seculare și promovarea practicilor culturale- acestea fiind recunoscute ca ”marcă identitară și religioasă” a comunităților umane. Temeiul cultural și cel religios au fost examinate cu atenție în doctrina drepturilor omului cu atât mai mult cu cât acestea au fost, de regulă, contrare bunăstării fizice și psihice a femeilor și copiilor, impunându-se prin încălcarea drepturilor acestora. Sesizând unele practici religioase și culturale ca o reală amenințare la adresa substanțialității drepturilor categoriilor vulnerabile menționate anterior, comunitatea internațională a instituit, cu ocazia celebrării Conferinței Internaționale privind Drepturile Omului de la Viena, din anul 1993, principiul drepturile femeilor sunt drepturi ale omului (Women’s Rights are Human Rights) evidențiind obligativitatea acordării de garanții egale în exercitarea drepturilor femeilor.[1]

Plasarea practicilor culturale și/sau religioase pe coordonatele respectării drepturilor femeilor implică o reconfigurare a modului de înțelegere a problematicii drepturilor omului: exempțiunea culturală în aplicarea standardelor și garanțiilor în materie umanistă nu se cuvine a fi validată în relație cu nici o categorie socială și, cu atât mai puțin, în relație cu cea a femeilor având în vedere poziția socială subordonată alocată, de-a lungul timpului, de factorii decidenți.

Înțelegerea drepturilor femeii în termenii de constante universale ale drepturilor omului este posibilă prin ralierea la o perspectivă dinamică de conceptualizare a culturii și prin evaluarea comprehensivă a identității individuale în relație cu identitatea colectivă. Caracterul evolutiv al culturii instituie obligativitatea individului de a transcende sensul static, imuabil al tradițiilor – asociat, de regulă, cu descendența religioasă și, implicit, ancestrală. Dinamismul cultural este, așadar, filonul de gândire care permite manifestarea identității comunităților culturale, păstrând, în egală măsură, nealterată garanția umanității membrilor săi.

Reflectând asupra raportului dintre identitatea culturală de grup și drepturile individuale, fostul Raportor Special ONU în domeniul drepturilor culturale, Farida Shaheed, menționa în raportul din anul 2012 că: Identitățile individuale promovează caracteristici care disting o persoană de alta, în timp ce identitățile colective privilegiază asemănările dintre membrii individuali ai unui grup; (…)Este de o importanță vitală ca indivizii să nu fie obligați să se identifice în ceea ce privește un aspect singular al identității lor, cum ar fi sexul feminin, sau proveniența dintr-un anumit mediu etnic, religios sau lingvistic. Toți indivizii sunt constituiți dintr-o diversitate de euri implicate într-o „stare constantă contradictorie de devenire, în care atât instituțiile sociale, cât și voințele individuale sunt profund implicate”.[2] În aceste condiții, identitatea culturală a femeilor este un aspect dinamic care devine fără a avea o existență prestabilită.  

În același sens, Navanethem Pillay, expert internațional în domeniul drepturilor femeilor și fost Înalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului, susține teoria flexibilității valorilor culturale, afirmând, în conținutul Declarației de la 4 aprilie 2011 că demnitatea tuturor, indiferent de sex (…) este fundamentală pentru toate credințele și culturile. Desigur, vor exista întotdeauna persoane care ar nega universalitatea drepturilor noastre și ar căuta să folosească argumente ale tradiției și culturii pentru a se opune acestora. (…) Aceste persoane au atras atenția asupra practicilor dăunătoare pe care le consideră atribuibile în principal interpretărilor culturale ale preceptelor religioase sau care pot chiar intra în conflict cu religia. Raportorii speciali au recomandat adaptarea legislației pentru eliminarea practicilor discriminatorii sau dăunătoare și abrogarea legilor care încalcă drepturile femeilor. Ei au cerut penalizarea celor care efectuează aceste practici. Mai mult, acești experți independenți au arătat clar că, tulburător, unele dintre aceste practici sunt susținute de lideri religioși, state sau comunități și sunt foarte greu de contestat. De asemenea, au observat că femeile sunt în mare parte excluse din procesele decizionale ale majorității religiilor. Vocile lor sunt prea des absente din dialogurile dintre și între credințe și credințe. Savanții și experții au remarcat faptul că o separare clară între stat și autoritățile religioase ajută la egalizarea condițiilor de inserare socială pentru femei prin trecerea punctului de interes de la protecția unor drepturi la protecția tuturor categoriilor de drepturi care se cuvin tuturor – celor care sunt orientați spre religie și celor de opinii seculare. [3]

Depășirea limitelor culturale prin crearea unui normativ adecvat și funcțional a reprezentat o preocupare a experților ONU. Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei a abordat problema restricționărilor culturale a drepturilor femeilor concretizate prin acte de discriminare și violență prin Recomandarea nr. 35. Textul Recomandării actualizează problematica violenței, subliniind că interzicerea violenței bazată pe gen a evoluat sub forma unui principiu de drept cutumiar internațional, fiind o preocupare constantă a statelor de a se implica în mod activ în prevenirea și combaterea practicilor care contravin protecției drepturilor femeilor. Pornind de la premisele avansate de Recomandarea nr. 19, Recomandarea nr. 35 identifică elementul cultural ca principala cauză a menținerii discriminării femeilor, recunoscând eroziunea cadrelor juridice și politice care vizează eliminarea discriminării sau violenței bazate pe gen, adesea justificată în numele tradiției, culturii, religiei sau ideologiei fundamentaliste [4].

Recomandările și comentariile Comitetului CEDAW utilizează noțiunile de ”tradiție”, ”cultură”, ”religie” în evaluarea limitărilor aduse drepturilor femeilor în timp ce, articolul 5 din Convenția ONU asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei[5] utilizează exprimări neutre care insinuează problema culturală, fără a o articula : ”Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru: a modifica schemele şi metodele de comportament social şi cultural al bărbatului şi femeii, pentru a se ajunge la eliminarea prejudecăţilor şi practicilor cutumiare”. În interpretarea doctrinară alocată articolului 5 din Convenție, termenul de cultură nu evocă doar practici tradiționaliste sau opresive ci se referă la totalitatea practicilor și obiceiurilor sociale, culturale care se impun a fi modificate în măsura în care dăunează drepturile femeilor.[6] Cultura nu poate fi desprinsă de existența umană, aceasta reprezentând în dimensiunea sa elementară ansamblul de acțiuni umane întreprinse în scopul supraviețuirii. Astfel, participarea la viața culturală a societății implică un dinamism aparte, care se manifestă ca un proces viu și evolutiv în care toți indivizii participanți trebuie să își adapteze conduita la valorile resurgente urmare a interacțiunilor sociale. În contextul dat, drepturile femeilor vor constitui rezultatul evoluției și nu reminescențele unei culturi monolitice.

 

Convenția de la Istanbul : abordarea directă a problemei culturale și a egalității de gen

 

La nivel regional european problematica drepturilor femeilor și a influențelor produse pe filieră culturală asupra acestora a fost reglementată în detaliu prin Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice[7]. Actele de violență comise împotriva femeilor sunt așezate în relație logică de tip cauză-efect cu tiparele mentale și comportamentale care derivă din cultură, obiceiuri, tradiție. Este interesant de observat că dispozițiile Convenției acționează în mod bivalent, pe de o parte ocrotind drepturile femeilor în raport cu interpretările fundamentaliste ale religiei și elementelor de cultură și tradiție și pe de altă parte asigurând manifestările coerente și articulate ale actelor de spiritualitate și tradiție care sunt în consens cu drepturile femeii. Dispozițiile cheie ale Convenției de la Istanbul sunt observabile în dimensiunea referitoare la prevenirea actelor de violență precum și în dispozițiile care explicitează situațiile de încălcare a drepturilor femeilor sub forma crimelor de onoare, a căsătoriilor forțate, a mutilărilor genitale feminine etc. Cu titlu de exemplu, articolul 12, alineatul 5 stabilește că Părţile se vor asigura că obiceiul, cultura, religia, tradiţia sau aşa-numita “onoare” nu vor fi considerate drept justificare pentru orice acte de violenţă acoperite de sfera de aplicare a prezentei Convenţii.

În lumina prevederilor cuprinse în Raportul Explicativ al Convenției de la Istanbul, reglementările cuprinse în articolul 12, alineatul 5 din Convenție instituie în sarcina Statelor Părți obligativitatea de a se asigura că legile lor naționale nu conțin dispoziții care să permită exempțiunea culturală în privința garantării drepturilor femeilor. Mai mult, această obligație se extinde la prevenirea oricăror declarații oficiale, rapoarte sau proclamații care acceptă violența pe baza culturii, obiceiurilor, religiei, tradiției sau așa-numitei „onoare”. De asemenea, dispoziția stabilește un principiu cheie potrivit căruia interzicerea oricăruia dintre actele de violență prevăzute în Convenție nu poate fi invocată niciodată ca o restricție a drepturilor și libertăților culturale sau religioase ale făptuitorului. [8]

 

Dileme și tensiuni naționale în garantarea drepturilor femeii prin includerea elementului cultural

România a achiesat la prevederile Convenției de la Istanbul odată cu semnarea acesteia la data de 27 iunie 2014, Convenția intrând efectiv în vigoare la 1 septembrie 2016 urmare a ratificării la data de 23 mai a aceluiași an.”Internalizarea” Convenției de la Istanbul a adus în centrul reglementărilor naționale dilema concilierii elementelor circumscrise culturii, religiei, spiritualității cu respectarea drepturilor femeilor. Adaptarea reglementărilor naționale la exigențele Convenției de la Istanbul s-a produs în două sensuri: (1) recunoașterea importanței și protejării elementelor de cultură și tradiție în dezvoltarea personalității umane, respectiv (2) interzicerea justificărilor bazate pe cultură și tradiție în procesul de protejare și promovare a drepturilor femeilor.

Luând în considerare cele două premise de acțiune, Legea nr. 174/2018[9] subliniază importanța culturii în definirea personalității umane, introducând în conținutul articolului 4, litera g din Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie reglementarea violenței spirituale, interzicând în mod expres următoarele: subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, interzicerea dreptului de a vorbi în limba maternă şi de a învăţa copiii să vorbească în limba maternă, impunerea aderării la credinţe şi practici spirituale şi religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.

Pe de altă parte, Legea nr. 174/2018 amendează Legea nr. 217/2003 cu o dispoziție având ca finalitate interzicerea expresă a exempțiunii culturale în problematica drepturilor femeii, introducând la articolul 4, după alineatul (1) următoarea prevedere : în nicio formă şi în nicio împrejurare, obiceiul, cultura, religia, tradiţia şi onoarea nu pot fi considerate drept justificare pentru niciun tip de acte de violenţă definite în prezenta lege.

Noul cadru normativ de la nivel național, adoptat în contextul ralierii la standardele Convenției de la Istanbul, este reflectat în primul Raport de țară[10] transmis de România la GREVIO[11] la data de 6 februarie 2020 și publicat la 10 februarie 2020. Raportul are ca obiectiv monitorizarea implementării Convenției, identificarea principalelor mijloace de transpunere a dispozițiilor Convenției și stabilirea domeniilor în care nivelul de implementare este deficitar. Fundamentul modificărilor normative determinate de transpunerea dispozițiilor Convenției de la Istanbul decurge din introducerea, la nivelul reglementărilor naționale, a noțiunii de violență de gen dat fiind faptul că, în configurarea teoretică a noțiunii de gen factorul cultural are un rol central. Legea nr. 178/2018[12] modifică Legea nr. 202/2002 –sediul materiei în domeniul egalității de șanse și tratament între bărbați și femei- inserând în articolul 4, o nouă teză conținută la litera l conform căreia prin violenţă de gen se înţelege fapta de violenţă direcţionată împotriva unei femei sau, după caz, a unui bărbat, motivată de apartenenţa de sex. Violenţa de gen împotriva femeilor este violenţa care afectează femeile în mod disproporţionat. Violenţa de gen cuprinde, fără a se limita însă la acestea, următoarele fapte: violenţa domestică, violenţa sexuală, mutilarea genitală a femeilor, căsătoria forţată, avortul forţat şi sterilizarea forţată, hărţuirea sexuală, traficul de fiinţe umane şi prostituţia forţată. Definiția avansată pe cale legală stabilește semnificația violenței de gen în baza încălcărilor drepturilor femeilor comise în temeiul practicilor culturale (mutilare genitală feminină, căsătoria forțată, avortul forțat etc.), genul constituind liantul dintre (1) distincția culturală dintre femei și bărbați și (2) violența comisă de bărbați asupra femeilor în temeiul factorului cultural.

Dificultatea de a depăși concepția imuabilă despre cultură și tradiții și problematizarea creată în jurul ierarhizării culturii și drepturilor omului sunt aspecte care au afectat plenitudinea aplicării Convenției de la Istanbul. Primele tensiuni s-au cristalizat în legătură cu participarea Turciei – primul stat semnatar ala Convenției care, la data de 20 martie 2021 a comunicat, prin președintele Recep Tayyip Erdogan, intenția de a se retrage de la aplicarea dispozițiilor Convenției. Principalele motive invocate în decretul prezidențial rezidă în: (1) corelarea dispozițiilor referitoare la gen cu normalizarea homosexualității, respectiv în (2) surclasarea valorilor tradiționale turcești de către valorile și ideologiile occidentale. [13] Motivarea hotărârii de retragere de la standardele și mecanismele stabilite prin Convenția de la Istanbul se fundamentează pe o interpretare (cel puțin!) extensivă a valorilor avansate de reglementările Convenției având în vedere că, expresis verbis aceasta nu face referire la manifestările identitare și de gen și nici nu promovează drepturile persoanelor LGBTQ+. Pe de altă parte, justificarea deciziei Turciei de a se retrage de la Convenție nu abordează problematica stringentă a violenței –care de altfel, reprezintă domeniul central de reglementare al Convenției- și nici garanțiile suplimentare care urmează a fi acordate femeilor ulterior retragerii.

Interpretările unilaterale ale Convenției de la Istanbul promovate de Turcia precum și decizia acesteia de a se retrage de la aplicarea Convenției  au produs un ”efect de domino” la nivelul statelor părți, evidențiindu-se noi tendințe de îndepărtare față de obligațiile instituite de Convenție. Cu titlu de exemplu, Polonia invocă posibilele controverse determinate de interpretarea conceptului de ”gen” și deteriorarea valorilor tradiționale ale vieții private și de familie, transmițând semnale în sensul în care va urma Turciei în procesul de renunțare la aplicarea dispozițiilor Convenției.

Susținând diversitatea și incluziunea în virtutea fundamentelor toleranței, solidarității și acceptării, autoritățile Consiliului Europei au subliniat necesitatea Turciei de a reconsidera decizia de retragere, luând în considerare argumentele pe care s-a întemeiat decizia inițială de ratificare. În opinia Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, Dunja Mijatović, decretul prezidențial al Turciei publicat la 20 martie prin care se anunța retragerea din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței în familie este o decizie greșită. Subminează drepturile femeilor și trimite un semnal greșit tuturor femeilor din Turcia și nu numai; într-o perioadă în care femicidul și alte forme de violență împotriva femeilor sunt în creștere în țară, Turcia nu ar trebui să facă un pas înapoi și să-și reducă instrumentele de luptă împotriva acestui flagel.[14]

În România, deși nu este problematizată în mod direct aplicabilitatea Convenției de la Istanbul, condiția femeii prin raportare la dogmele religioase rămâne un subiect controversat reafirmat în discursul public în contextul declarațiilor reprezentanților Bisericii. Polemica dintre drepturile femeilor și elementele de cultură și religie se prezintă în două sensuri: (1) principiile neutralității și secularismului, consfințite prin dispozițiile constituționale ale articolului 1, alineatul 3 din Constituție, determină trecerea în plan secund a declarațiilor având conotații religioase referitoare la anumite categorii ale populației; (2) pe de altă parte, adeziunea la valorile creștine a majorității populației reprezintă, în continuare, un mijloc de validare a încălcărilor drepturilor femeilor la nivel național.  În rândurile de mai jos vom analiza cazul declarațiilor de presă ale reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române în privința condiției sociale a femeii și a rolului acesteia în cadrul Bisericii.

 

Elementul religios: imuabilă subordonare a genului feminin sau obiect al evoluției permanente?

În societatea românească, Biserica Ortodoxă Română este ipostaziată ca depozitarul valorilor și tradițiilor comunității, acționând în sensul conservării și promovării acestora. Cu titlu de exemplu, în anul 2017, pe fondul acutizării crizei migrației și al dezbinării familiilor, Biserica a organizat, la data de 25 martie – cu ocazia celebrării Sărbătorii Bunei Vestiri, Marșul pentru ViațăAjută Mama și Copilul. Ei depind de tine. Prezentând publicului larg nota de concept care a fundamentat evenimentul, Biserica Ortodoxă Română explicitează: În contextul fenomenului emigraţiei actuale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi îndeamnă pe toţi părinţii care lucrează în străinătate fie să ia copiii cu ei, fie să se întoarcă acasă la copii, întrucât aceştia suferă în mod deosebit din cauza lipsei prezenţei fizice şi afective a părinţilor. De asemenea, Sfântul Sinod îndeamnă la rugăciune, dialog şi coresponsabilitate socială pentru a fi depăşite stările conflictuale din societatea de azi. [15]Reacția socială față de eveniment a fost pozitivă iar rezultatul a constat în sensibilizarea populației la rolul familiei în creșterea copiilor și în ordonarea societății.

În alte circumstanțe, declarațiile reprezentanților Bisericii au condus la controverse puternice,  dat fiind faptul că au fost de natură să  discrimineze unele categorii sociale și plasarea lor într-o postură subordonată. Este cazul declarațiilor Arhiepiscopului Tomisului Înalt Prea Sfințitul Teodosie care, într-o discuție despre condiția femeii în Biserică afirmă următoarele : “Nu este discriminare (că femeia nu are roluri importante în Biserică), este vorba de statutul bărbatului şi al femeii. Sigur că nicio femeie nu poate fi preot şi atunci e discriminare? De ce? Pentru că aceasta este condiţia ei. Ea nu poate fi perpetuu într-o rugăciune, pentru că are condiţia slăbiciunilor sale. Cum să fie discriminare? Aceasta este femeia. Ea a început păcatul şi iată, se află cu această neputinţă pentru că ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că dacă n-ar fi fost păcatul, nu astfel s-ar fi înmulţit neamul omenesc, ci prin puterea cuvintelor dumnezeieşti care le-a zis înainte de păcat: creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul. Ei nu îşi cunoşteau intimităţile înainte de păcat, erau îmbrăcaţi în har strămoşii noştri şi atunci luaţi ceea ce v-am spus, femeii i s-a spus ”În dureri vei naşte fii”. Dacă nu păcătuia, nu ar fi născut în dureri”. [16]

În contextul dat, declarația abordează relaționarea dintre drepturile femeii în Biserica Ortodoxă Română și limitele atașate statutului său pe calea influențelor religioase. Situându-ne în perspectiva profană vizavi de explicațiile avansate de ÎPS Teodosie, tendința este aceea de a explica statutul femeii ca fiind evident subordonat și susceptibil de discriminare în temeiul unei ”predestinări” care stabilește în mod ancestral și unilateral condiția feminității în contextul religios. Cu toate acestea, declarațiile ÎPS Teodosie nu exprimă, în mod omogen, conștiința religioasă ortodoxă,  având în vedere faptul că un alt reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, ÎPS Calinic Argeșeanul, alocă o postură luminoasă femeilor deși se raportează la canoanele religioase. Mesajul postat de acesta prin intermediul rețelelor de socializare vine să sublinieze descendența divină a femeii și poziția sa de egalitate cu cea alocată bărbatului în construirea căii credinței ortodoxe în societate. Reproducem, în rândurile de mai jos,  secțiunile pe care le apreciem ca reprezentative din discursul formulat de ÎPS Calinic Argeșeanul : Femeia, Înger pe pământ! Nu ascund bucuria ce mă cuprinde când am prilejul să scriu despre Femeie! Am mai scris despre această fiinţă dumnezeiască! Femeia, ca dar a lui Dumnezeu! (…) Iar acum voi încerca să scriu despre o altă minune, cea a răsplăţii întreite făcută de Dumnezeu Femeii prin aceea că: Au aflat cele dintâi despre Învierea lui Iisus Hristos; au văzut cele dintâi pe Iisus Cel înviat din mormânt şi au dus cele dintâi vestea cea mare a Învierii lui Iisus, chiar ucenicilor Săi! Cum să nu rămâi fermecat de aşa curaj, credinţă şi dragoste manifestată pentru Iisus Învăţătorul şi Părintele iubitor? Femeile purtătoare de mir au rămas în istoria lumii ca cele mai curajoase şi devotate fiinţe ca şi mamele noastre, ca şi soţiile devotate chemării speciale şi gospodinele care ţin în mâini şi pe umerele lor destinele omenirii! Dacă Eva în Paradis a auzit osânda rostită de Dumnezeu – după căderea în păcat -, tot femeia va auzi cea dintâi vestea cea mare a izbăvirii din morţi, prin Iisus Hristos Cel înviat! Astfel, Femeia este reabilitată pentru totdeauna şi nu ne este îngăduit s-o considerăm obiect de batjocură. Cuvine-se cu adevărat ca bărbaţii să ocrotească Femeia pentru că este egală – de drept divin -, cu Bărbatul! Sfântul Apostol Pavel, spulberă pentru totdeauna mentalitatea din bătrâne veacuri, că femeia ar fi inegală bărbatului! Iată textul: „Nu mai este iudeu, nici elen, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus!” (Galateni 3, 28).

Analizând declarațiile antagonice emise de reprezentanți aceluiași cult vizavi de același subiect ajungem la concluzia (antamată de partea finală a declarației ÎPS Calinic) conform căreia femeii îi sunt alocate posturi diferite la nivelul Bisericii în funcție de interpretarea căreia i se afiliază emitentul: interpretarea statică, tradiționalistă sau cea evolutivă, dinamică. Așadar, discriminarea femeii în context religios nu constituie un act de drept divin care nu poate fi surmontat ci reprezintă, mai degrabă, rezultatul voinței umane distorsionate. Cele două opinii divergente ilustrează punctul de evoluție (tradiționalist sau modernist) în care se poziționează autorul în interpretarea statutului și a condiției femeii în religie, fiind eliminată ideea unei subordonări ancestrale, căreia femeia trebuie să i se supună în mod fatidic. Deși tradiționalul din canoanele religioase nu poate fi negat în relaționarea dintre sexe, acesta nu se cuvine totuși a fi absolutizat ci trebuie să fie evaluat în mod pertinent, în acord cu evoluțiile religioase și sociale ale umanității.

Afirmațiile controversate ale ÎPS Teodosie au fost scrutate din punctul de vedere al caracterului discriminatoriu de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care a abordat problematica din perspectiva segregării dintre stat și Biserică, subliniind, într-un comunicat de presă că: (…) în astfel de cazuri cum este cel supus analizei (doar în acest caz concret ce constituie obiectul plângerii), în temeiul libertăţii religioase şi a principiului autonomiei cultelor recunoscute de statul român, revine acestora din urmă să aprecieze şi să-şi aplice propriile regulamente atunci când un ierarh, în exprimarea libertăţii de conştiinţă şi religioasă, poate aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în speţă dreptului la demnitate a femeilor. [17]

Deși principiile neutralității și secularismului sprijină poziția adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu poate fi trecut în registrul neutralității modul în care declarațiile emise de ÎPS Teodosie au afectat poziția femeii în mentalul colectiv al societății. Opinia unui reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române care poate aduce atingere demnității unei categorii sociale vulnerabile (precum cea reprezentată de segmentul feminin al populației) nu poate fi acceptată de plano cu atât mai mult cu cât aceasta este supusă unei atente scrutări de către alți reprezentanți religioși care exprimă opinii totalmente divergente. Modelarea mentalului colectiv în sensul deschiderii către alteritate și a manifestării toleranței și receptivității către diversitate se poate realiza inclusiv pe calea opiniilor exprimate de Biserică. În acest sens, se impune nuanțarea interpretărilor personale ale normelor religioase și ralierea lor la tendințele de evoluție ale societății.

Până la urmă, o abordare care se îndepărtează de o dogmă religioasă strictă și ermetică, ce ia în considerare evoluțiile spirituale ale societății omenești pe toate palierele ei, și cu deosebire în materia statutului și a drepturilor fundamentale  ale omului,  este în concordanță, în ultimă instanță, și cu obiectivele și preceptele esențiale ale oricărei religii ce plasează același om în centrul preocupărilor lor.

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Fact Sheet No.23, Harmful Traditional Practices Affecting the Health of Women and Children, p. 2; documentul este accesibil la adresa https://www.ohchr.org/documents/publications/factsheet23en.pdf.

[2] Sixty-seventh session, Item 70 (b) of the provisional agenda* Promotion of human rights: human rights questions, including alternative approaches for improving the effective enjoyment of human rights and fundamental freedoms Cultural rights Note by the Secretary-General The Secretary-General has the honour to transmit to the General Assembly the report of the Special Rapporteur in the field of cultural rights, in accordance with Human Rights Council resolution 19/6.

[3] The Carter Center, Atlanta, Georgia of Heaven and Earth – A Forum on Faith, Belief, and the Advancement of Women’s Human Rights, Statement by Ms. Navanethem Pillay United Nations High Commissioner for Human Rights, Atlanta, 4 April 2011; documentul este accesibil la adresa

https://newsarchive.ohchr.org/en/NewsEvents/Pages/DisplayNews.aspx?NewsID=10920&LangID=e.

[4] Committee on the Elimination of Discrimination against Women General recommendation No. 35 on gender-based violence against women, updating general recommendation No. 19, p. 3.

[5] Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981, conform dispoziţiilor art. 27(1.). România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 94 din 28 noiembrie 1981.

[6]  Rikki Holtmaat, The UN Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination against Women: A Commentary, edited by Marsha A. Freeman, Christine Chinkin, Beate Rudolf, Oxford (Oxford University Press) 2011, p. 150.

[7] Cunoscută și sub denumirea de ”Convenția de la Istanbul” având în vedere locul în care a fost încheiată. A fost deschisă spre semnare la Istanbul, la data de 11 mai 2011 și a intrat în vigoare la 1 august 2014.

[8] Explanatory Report to the Council of Europe Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence, Istanbul, 11 May 2011.

[9] Legea nr. 174 din 13 iulie 2018 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 18 iulie 2018.

[10] Report submitted by Romania pursuant to Article 68, paragraph 1 of the Council of Europe Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence (Baseline Report) Received by GREVIO on 6 February 2020 GREVIO/Inf (2020)5, Published on 10 February 2020. Raportul este accesibil la adresa : https://rm.coe.int/state-report-on-romania/16809b9faf.

[11] GREVIO reprezintă acronimul pentru denumirea în limba engleză a Grupului de Experți competent în monitorizarea implementării Convenției de la Istanbul (Group of Experts on Action against Violence against Women and Domestic Violence).

[12] Legea nr. 178 din 17 iulie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 19 iulie 2018.

[13] Conform informațiilor prezentate pe site-ul: https://globalriskinsights.com/2021/05/the-domino-effect-of-normalizing-violence-against-women-why-turkeys-withdrawal-from-the-istanbul-convention-has-become-the-norm-rather-than-the-exception/, acesat la data de 13 iunie 2021, ora 7:49 a.m.

[14] Conform informațiilor prezentate pe site-ul: https://www.coe.int/en/web/commissioner/-/turkey-s-announced-withdrawal-from-the-istanbul-convention-endangers-women-s-rights, accesat la data de 13 iunie 2021, ora 8:45 a.m.

[15] Conform informațiilor prezentate pe site-ul : https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/bor-organizeaza-marsul-pentru-viata-pe-25-martie-667268, accesat la data de 13 iunie 2021, ora 16:31 p.m.

[16] Conform informațiilor prezentate pe site-ul : https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24782349-cum-explica-ips-teodosie-lipsa-femeilor-din-rolurile-importante-din-biserica-asta-conditia-nu-poate-perpetuu-intr-rugaciune-pentru-are-conditia-slabiciunilor-sale-inceput-pacatul-daca-nu-pacatuia-nu-.htm, accesat la data de 13 iunie 2021, ora 16:51 p.m.

[17] Conform Comunicatului de presă emis de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, accesibil pe site-ul : https://www.cncd.ro/wp-content/uploads/2021/06/Comunicat-de-presa-declaratii-arhiepiscop-Teodosie-9-iunie-2021.pdf.

Educația Sexuală, Ca Dimensiune Particulară A Dreptului La Educație, Versus Educația Sanitară: Cuțitul Din Mâna Copiilor?

Dreptul la educație constituie, în cadrul oricărei societăți democratice, o premisă fundamentală pentru dezvoltarea și evoluția personalității umane. Conștientizarea importanței dreptului la educație implică înțelegerea acestuia aidoma unei garanții extensive, complexe stabilite în favoarea individului care însă poate fi restricționată în anumite circumstanțe excepționale precum ordinea publică sau sănătatea publică. Educația are ca finalitate formarea și dezvoltarea capacităților fizice și psihice ale individului astfel încât acesta să fie adaptat în mod complet și corect la exigențele vieții sociale și să se bucure de cel mai înalt standard de calitate a vieții. Dimensiunea sexuală reprezintă un aspect care însoțește existența în societate a tuturor indivizilor, de modul de înțelegere, dezvoltare și aplicare a acesteia în relațiile inter-umane depinzând în mod direct gradul de integrare a individului în comunitate dar și dezvoltarea armonioasă și coerentă a personalității umane.

Introducerea educației sexuale în școli suscită, la momentul actual, polemici aprinse cu privire la aspectele legate de modul de conceptualizare (la nivel național există tensiuni cu privire la opțiunea conceptuală adecvată: ”educație sexuală” sau ”educație sanitară”), de conținutul învățării (identificarea elementelor susceptibile să facă obiectul programelor de educație sexuală) sau cu privire la mijloacele de predare-învățare care pot fi implementate în acord cu nivelul de înțelegere și gradul de maturitate al copilului.

Standardele internaționale și regional-europene demonstrează utilitatea introducerii educației sexuale în unitățile de învățământ, subliniind necesitatea familiarizării elevilor cu informații fundamentale al căror scop este de a preveni situațiile excepționale precum graviditatea minorelor, abuzurile sexuale, avorturile etc.

La nivel național, ezitările autorităților publice referitoare la reglementarea efectivă sau la alegerea formelor coerente de reglementare a educației sexuale rezidă, în principiu, în tensiunea existentă între oportunitatea reglementării programelor de educație sexuală și riscul lezării moralității publice.

În cele ce urmează vom analiza principalele coordonate ale standardelor internaționale și regionale-europene avansate în domeniul educației sexuale și ne vom raporta, din punct de vedere substanțial, la polemicile cristalizate pe fondul societății românești cu privire la acest subiect.

 

***

 

Educația sexuală în standardele internaționale și regionale: o necesitate socială incontestabilă

 

Recunoscând importanța educației sexuale pentru dezvoltarea armonioasă a ființei umane, experții Organizației Națiunilor Unite (ONU) au operat individualizarea științifică a acesteia, stabilind atât elemente definiționale cât și argumentele științifice în favoarea dezvoltării programelor educaționale de profil.

Conform standardelor ONU, educația sexuală cuprinzătoare urmărește să ofere tinerilor cunoștințele, abilitățile, atitudinile și valorile de care au nevoie pentru identificarea, conștientizarea propriei sexualității și pentru a se bucura de aceasta prin luarea în considerare a aspectelor fizice și emoționale. Educația sexuală privește „sexualitatea” în mod holistic și în contextul dezvoltării emoționale și sociale a copiilor și tinerilor. Este evident că expunerea sterilă de informații nu este suficientă. Tinerilor trebuie să li se ofere oportunitatea de a dobândi abilități esențiale de viață și de a dezvolta valori și atitudini pozitive. (…) Educația sexuală este definită ca o formă de pregătire adecvată vârstei, relevantă din punct de vedere cultural, pentru predarea despre sexualitate și relaționare, oferind informații științifice exacte, realiste, lipsite de stereotipii sau prejudecăți. Educația sexuală oferă oportunități de a explora propriile valori și atitudini și de a construi abilități de luare a deciziilor, comunicare și reducere a riscurilor conexe multor altor aspecte ale sexualității.[1]

Achiesarea experților ONU  la avantajele presupuse de programele de educație sexuală nu a operat de plano ci în temeiul unor argumente și principii extrase pe calea cercetării multidisciplinare de natură empirică. Astfel, în centrul justificării relevanței și necesității programelor de educație sexuală sunt așezate următoarele argumente: (1) în mod indeniabil, sexualitatea este o parte centrală a ființei umane iar educația sexuală constituie un instrument adecvat pentru orientarea și realizarea potențialului sexual al ființelor umane, contribuind la dezvoltarea pozitivă a personalității umane și la realizarea autodeterminării personale; (2) educația sexuală este fundamentată pe o componentă esențială a libertății de exprimare – obținerea și transmiterea de informații,- indiferent de caracterul acestora din urmă și indiferent de caracterul controversat sau șocant al acestora; (3) educația sexuală informală este inadecvată pentru copiii și tinerii lumii moderne dat fiind faptul că, informațiile transmise prin mijloacele de socializare nu beneficiază, de cele mai multe ori, de surse științifice de informare, contribuind la menținerea de mituri în materie și la distorsionarea realității sexuale individuale; (4) în condițiile în care, prin participarea la rețelele de socializare, tinerii sunt susceptibili de a fi receptori de informații neavizate în domeniul educației sexuale este necesară instituirea de mijloace formale, științifice și verificate din punct de vedere practic și teoretic în vederea asigurării unei informări corespunzătoare.[2]

La nivelul Consiliului Europei, importanța educației sexuale este recunoscută, fiind totodată asimilată unei forme particulare de educație pentru drepturile omului. Miza educației sexuale constă în promovarea unui discurs al drepturilor omului în care vor avea preeminență diversitatea sexuală, lupta împotriva prejudecăților, stereotipurilor, tabuurilor, violenței și discriminării.[3] Abordând subiectul educației sexuale, experții Consiliului Europei subliniază că, de la momentul 1970 –anul introducerii acesteia ca program educațional/disciplină de studiu în unitățile de învățământ- au existat la nivelul societății civile dezbateri intense conexe adaptării conținutului învățării la nevoile copiilor și la specificul dezvoltării acestora. Deși de-a lungul timpului, programele de educație sexuală au fost reformulate pentru a depăși elementele bazice referitoare la biologie și reproducere, propunându-și ca obiectiv transmiterea de cunoștințe referitoare la egalitatea de gen, orientarea sexuală, identitatea de gen și relațiile sănătoase (o abordare denumită în mod convențional ”educație sexuală cuprinzătoare”)[4] , subzistă o rezistență constantă a societății civile la implementarea programelor de educație sexuală. Așadar, se impune un demers continuu de modificare a tiparelor mentale și comportamentale statice, care se împotrivesc programelor de educație sexuală în temeiul unor clauze de conștiință sau moralitate, fără a înțelege multiplele dimensiuni de manifestare a educației sexuale (emoțională, relațională, culturală etc.)[5]

 

Educația sexuală în reglementările juridice naționale: o problemă de conceptualizare, de moralitate sau o problemă de fond?

La nivel național, preocuparea pentru sensibilizarea copiilor la informații din domeniul sexualității a fost remarcată printr-o optică legislativă inedită,  inițiativele legislative formulate în sprijinul introducerii educației sexuale fiind orientate către modificarea și completarea legii-cadru de la nivel național privitoare la promovarea și protejarea drepturilor copiilor (Legea nr. 272/2004[6]) și nu prin luarea în considerare a dispozițiilor Legii educației naționale (Legea nr. 1/2011[7]). Adoptarea legii cadru privitoare la drepturile copilului ca domeniu de referință al modificărilor având ca obiect introducerea educației sexuale marchează două aspecte: (1) recunoașterea educației sexuale ca o componentă autonomă circumscrisă drepturilor copilului, având caracter trans și multidisciplinar (educația sexuală interferează atât cu dreptul la educație cât și cu dreptul la sănătate, la autonomie personală, la viață privată și de familie, la demnitate umană, protecția împotriva traficului de ființe umane etc, impactul acesteia asupra sferei drepturilor copilului neputând fi înțeleasă în mod restrictiv și rezumativ); (2) educația sexuală este un aspect care interesează atât educația formală (care operează cu sisteme logice și organizate de transmitere a cunoștințelor, bazate pe concepte și raționamente), educația non-formală (privitoare la informațiile receptate de copii și tineri din interacțiunea cu autorități și instituții aflate în relații de parteneriat cu unitățile școlare)  sau educația informală (desemnând ansamblul de cunoștințe obținute urmare a interacțiunii individului cu mediul înconjurător).

Inițiativa legislativă de a introduce educația sexuală în școli realizată prin luarea în considerare a Legii nr. 272/2004 și nu prin relaționare cu Legea nr. 1/2011  exprimă ideea conform căreia interesul social pentru asigurarea educației sexuale excede cadrul formalist al domeniului educațional, extinzându-se, după cum am arătat anterior, la problematici multiple care afectează drepturile copiilor.

Luând în considerare cele menționate anterior, Legea nr. 45/2020[8] pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului statuează, într-un articol unic, amendamentele care introduc, expresis verbis, obligativitatea autorităților statale de a veni în sprijinul dezvoltării fizice și psihice a copiilor prin introducerea educației sexuale: Legea nr. 272/2004 (…) se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 46 alineatul (3), partea introductivă şi litera i) se modifică şi vor avea următorul cuprins: „(3) Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi orice alte instituţii publice sau private cu atribuţii în domeniul sănătăţii şi în domeniul educaţiei sunt obligate să adopte, în condiţiile legii, toate măsurile necesare pentru: (…) i) derularea sistematică în unităţile şcolare, cel puţin o dată pe semestru, de programe de educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor.” 2. La articolul 46 alineatul (3), după litera i) se introduce o nouă literă, litera j), cu următorul cuprins: „j) derularea sistematică în unităţile şcolare, cel puţin o dată pe semestru, de programe de educaţie pentru sănătate, inclusiv pentru dezvoltarea capacităţilor psihoemoţionale, a competenţelor sociale şi interpersonale.” 3. La articolul 52 alineatul (1), după litera f) se introduce o nouă literă, litera g), cu următorul cuprins:”g) facilitarea accesului la programe de educaţie pentru sănătate al tuturor elevilor înscrişi în învăţământul preuniversitar.”

Circumstanțele de fapt existente la nivel național care au condus autoritatea legiuitoare la formularea Legii nr. 45/2020, fiind evidențiată necesitatea introducerii educației sexuale în școli au fost descrise și explicitate în Expunerea de motive : (1) numărul extrem de mare al avorturilor din România (480 de avorturi la 1000 de sarcini); (2) statistici îngrijorătoare în materia sarcinilor nedorite și a avorturilor în rândul tinerelor cu vârste sub 20 de ani care situează România pe primul loc în Europa în această privință (10,6% dintre tinerele cu vârsta sub 20 de ani au sarcini nedorite iar minorele/tinerele, cu vârste cuprinse între 15-19 ani prezintă un raport de 12.073 femei gravide în relație cu 7.547 femei gravide care au ales să avorteze).[9]

Din ansamblul prevederilor cuprinse în Expunerea de motive la Legea nr. 45/2020, transpare ideea conform căreia complexitatea măsurii legislative de a introduce educația sexuală în unitățile de învățământ rezultă din aceea că, sexualitatea implică însă nu se rezumă la relațiile sexuale ci se extinde asupra întregului univers social al individului, provocând implicații și influențe asupra perspectivei familiale, moralitatea sexualității, relațiile interumane, normele sanitare etc. Pornind de la complexitatea educației sexuale, Expunerea de  motive arată că fundamentarea legislativă a acesteia a avut ca reper două Direcții Strategice – compatibile cu standardele internaționale și regionale în materie prin care se urmărește adaptarea cadrului normativ la realitățile sociale și la ritmul de dezvoltare a personalității copiilor și tinerilor : Strategia Națională de Sănătate 2014-2020 și Planul Multianual Integrat de Promovare a Sănătății și a Educației pentru Sănătate.[10]

Finalizarea procesului legislativ în relație cu Legii nr. 45/2020 a generat multiple tensiuni din partea reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române –forul spiritual național suprem care s-a arătat sceptic față de utilitatea socială a dispozițiilor legale care impuneau educația sexuală. Argumentele Bisericii – susținute și în prezent, pe fondul dezbaterilor realizării unei noi modificări a Legii nr. 272/2004 care să adapteze necesitatea copiilor de a fi formați în acord cu cerințele realității actuale la dogmele religioase-, constau în esență, în faptul că, introducerea educației sexuale în unitățile și programele școlare, într-o formă explicită, constituie un act susceptibil de a distorsiona sistemul axiologic al copiilor. Pentru claritatea expunerii, este necesar să facem următoarele mențiuni : (1) în anul 2019 au fost elaborate două proiecte legislative distincte având ca obiect modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor : – Plx nr.119/2019 (față de care procesul legislativ a fost finalizat prin promulgarea Legii nr. 45/2020 prin Decretul prezidențial nr. 233/2020 – reprezentând cadrul normativ analizat în rândurile de mai sus care stabilește, la momentul prezent, temeiul legal de efectuare a educației sexuale în școli) și Plx nr. 457/2019 (față de care procesul legislativ se află aproape de finalizare, pe data de 22 iunie 2021 proiectul fiind adoptat de Senat, ulterior surmontării sesizării de neconstituționalitate și al cererii de re-examinare formulate de Președintele României); (2) analiza coroborată a celor două proiecte legislative se impune dat fiind faptul că acestea sunt convergente în punctul abordării subiectului educației sexuale : Plx nr. 119/2020 –transformat, urmare a încheierii procesului legislativ, în Legea nr. 45/2020, statuează, expresis verbis, introducerea educației sexuale în timp ce Plx nr. 457/2019 cuprinde amendamentul care propune înlocuirea sintagmei educație sexuală cu educație sanitară.

Pe fondul dezbaterii existente la momentul actual în societatea românească vizavi de subiectul educației sexuale, Biserica Ortodoxă Română adoptă o poziție intransigentă, declarând, prin canalele mass-media că se opune introducerii în școală a orelor de educație sexuală, susținând că un astfel de demers reprezintă un atentat asupra inocenței copiilor, care îi poate marca pe viață. BOR adaugă că statul nu poate impune un model ideologic în educația copiilor, peste acordul părinților, și că este o minciună să faci o conexiune între statisticile privind numărul mare de mame minore din România și lipsa acestei educații[11] (această din urmă teză fiind o trimitere directă față de ideile conținute în expunerea de motive a Legii nr. 45/2020 care asigură cadrul normativ pentru introducerea educației sexuale în școli). În plus față de ideea centrală expusă anterior, argumentele promovate de Biserică în mass-media se reflectă după cum urmează: (1) introducerea orelor de educație sexuală este obiectul unor mari presiuni ONG-istice și partinice; (2) în școală sunt materii al căror conținut este perfect adecvat predării noțiunilor necesare elevilor pe teme legate de sexualitate; (3) ideologizarea informațiilor transmise elevilor în cadrul școlar, care trebuie sa rămână unul curat și neutru ideologic, inclusiv pe teme legate de sexualitate, este în totală contradicție cu scopul real și ultim al educației: formarea omului în spiritul celor mai înalte valori morale și al eticii virtuții ca expresie a echilibrului și normalității; (4) încadrarea în mod obligatoriu a elevilor în programe de educație sexuală reprezintă un atentat asupra inocenței copiilor, împiedicând dezvoltarea lor firească și marcându-i pe aceștia pentru întreaga viață; (5) pregătirea pentru viaţa intimă şi de familie trebuie să fie lăsată în primul rând în sarcina familiei. [12]

Au fost și poziții care au negat în mod explicit copiilor capacitatea de a asimila cunoștințe în această materie a educației sexuale,  considerându-se  nu poți să-i dai copilului cuțitul să se joace, că se va răni, iar faptul că minorii au drepturi de majori, este o anomalie[13].

În contextul în care societatea românească este contestatară față de expresia actuală (”educație sexuală”) consacrată prin Legea nr. 45/2020, curentul de opinie religios contribuind în mod decisiv la aceasta, Plx nr. 457/2019 a propus un compromis conceptual constând în înlocuirea sintagmei ”educație sexuală” cu ”educație sanitară” urmărind astfel aplanarea disensiunilor. Prin raportare la scopul stabilit de autorități – de a sensibiliza copiii și tinerii, în acord cu gradul lor de înțelegere și de maturitate- cu realități sociale în ansamblul lor și inclusiv cu dimensiunea sexualității (aceasta din urmă stârnind, în mod deosebit, curiozitatea copiilor) înlocuirea de sintagme constituie o formă fără fond – menită să avanseze o exprimare corectă, care să nu stârnească controverse în detrimentul sferei de cuprindere conceptuală care îi este atribuită. Dacă fondul dezbaterii sociale și al reglementării juridice privea, în mod incontestabil, adaptarea unor elemente de educație sexuală la aptitudinile de analiză ale copiilor cu menținerea în aplicare a principiului interesului superior al acestora, înlocuirea ”educației sexuale” cu ”educația sanitară” produce un efect superfluu și confuz. În acest sens, în parametrii noului proiect legislativ, adoptat de Senat la data de 22 iunie 2021, educația sanitară nu comportă o definiție clară, legiuitorul limitându-se la a opera modificări de formă (ne referim la înlocuirea de concepte – ”educație sexuală” cu ”educație sanitară”), fără a dezvolta sensul conceputului nou introdus și fără a-l corela cu tipurile de educație deja menționate în Legea nr. 272/2004 și în Legea nr. 1/2011. Mai mult decât atât, dacă prin convenție, acceptăm sensul propriu al termenului sanitar (a se vedea definițiile oferite de Dicționarul Explicativ al Limbii Române- acestea sunt  în legătură imediată cu îngrijirea sănătății publice, fiind un termen specific sănătății și igienei [14]), observăm că nu servește scopului reglementării și nu cuprinde în mod direct aspecte care țin de educația sexuală decât inter alia și în mod marginal.

În sensul celor expuse mai sus în  iunie 2020, Președintele României a formulat Sesizarea de neconstituționalitate privind Legea[15] pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului care invoca, în legătură cu propunerea de înlocuire a sintagmei ”educație sexuală” cu ”educație sanitară” următoarele aspecte: (1) stabilirea sensului și a sferei de cuprindere a termenului propus spre a fi introdus- ”educație sanitară” și corelarea acestuia cu alte concepte utilizate în acte normative conexe precum Legea nr. 1/2011; (2) înlocuirea ”educației sexuale”  cu noțiunea de ”educație sanitară” constituie doar o modificare de formă, fără consecințe în plan juridic, întrucât, din punct de vedere al scopului aceasta este identică cu formularea lit. j) din cadrul aceluiași articol; (3) așa cum este redactat textul lit. i) a art. 46 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, în forma legii transmise la promulgare, din redactare nu reiese cu claritate dacă norma stabilește că programele de educație pentru viață sunt în vederea prevenirii contractării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor sau că educația sanitară este cea în vederea prevenirii celor de mai înainte. [16]

Evaluând sesizarea de neconstituționalitate formulată de Președintele României, Curtea Constituțională stabilește, prin Decizia nr. 644 din data de 24 septembrie 2020 că modificarea legislativă având ca obiect înlocuirea sintagmei ”educație sexuală” cu ”educație sanitară” se înscrie în parametri constituționali. Conform paragrafului nr. 64 din Decizia Curții, în acest context normativ, Curtea reţine că soluţia legislativă cuprinsă de art.1 pct.10 din legea supusă controlului de constituţionalitate se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului, în contextul preocupării permanente de a asigura tuturor copiilor posibilitatea să beneficieze de o educaţie de bună calitate, care să le stimuleze dezvoltarea emoţională, socială, cognitivă şi fizică, şi să se bucure de o stare bună de sănătate,şi reprezintă expresia opţiunii sale actuale, integrate conceptelor generale de educaţie şi, în special, educaţie pentru sănătate, în cadrul protecţiei şi promovării drepturilor copilului.[17]

Eforturile de clarificări conceptuale și de stabilire a unei corelații corecte între sfera de conținut a conceptului ”educației sexuale” și a ”educației sanitare” au continuat, fiind susținute prin cererea de reexaminare a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 (corespunzătoare Plx nr. 457/2019) introdusă de Președintele României la data de 4 noiembrie 2020; fiind înaintată către Senat, cererea a fost analizată, fiind menținută forma care amendează Legea nr. 45/2020 în elementul privitor la înlocuirea educației sexuale cu educația sanitară. În acest, sens, votul Senatului în favoarea înlocuirii conceptului de ”educație sexuală” cu  ”educația sanitară” a fost exprimat la data de 22 iunie 2021.

Cererea de reexaminare atrage atenția asupra necesității atribuirii termenului ”educație sanitară”– nu doar a unui fundament științific cât mai ales unei realități sociale adecvate care să facă fezabil studiul efectiv al aspectelor ce țin de viața sexuală. Reproducem, în rândurile de mai jos, unele idei relevante pentru raționamentul menținerii educației sexuale în formula legislativă actuală : Prin introducerea sintagmei „educație pentru viață, inclusiv educație sanitară”, textul de lege se îndepărtează de principiul „promovării educației pentru sănătate” prevăzut în art. 3 lit. r) din Legea nr. 1/2011. Practic, reglementate în acest mod, programele de educație pentru sănătate sunt evidențiate doar prin educația sanitară, componenta de educație pentru sănătate sexuală fiind, astfel, eliminată sau simplificată la transmiterea în mod exclusiv de informații cu privire la igiena personală. Ideea de educație sanitară este una desuetă, ce nu mai corespunde conceptului actual privind sănătatea publică. Educația sanitară, fiind un termen utilizat înainte de anul 1990, cuprindea doar activități de asigurare a igienei. Or, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, conceptul de sănătate publică este unul complex, fiind definit ca știința care studiază problemele de sănătate ale unei populații, starea de sănătate a colectivității, serviciile de igiena mediului, serviciile generale sanitare și administrarea serviciilor de îngrijiri și este strâns legată de conceptele medicinii preventive, medicinii sociale, abordând sănătatea comunitară. Importanța educației pentru sănătate, mai ales a educației sexuale rezultă îndeosebi din necesitatea asigurării unui climat sănătos, în deplină siguranță pentru realizarea relațiilor dintre indivizi, care să garanteze integritatea fizică și psihică a acestora. În acest sens, amintim existența mai multor studii care reliefează faptul că atât copiii, cât și tinerii trebuie să aibă acces, cu celeritate, la educație și informații obiective, spre a-și putea evalua și realiza în mod corect interacțiunile cu ceilalți indivizi din societate. În acest sens, învederăm recomandările Organizației Mondiale a Sănătății, potrivit cărora, în ceea ce privește nevoia de realizare a educației sexuale, aceasta poate fi suplinită, în mod pozitiv și cu succes, prin intermediul unor specialiști care să abordeze acest domeniu în mod profesional. Totodată, OMS consideră că educația sexuală trebuie predată într-o manieră adecvată vârstei, să corespundă gradului de dezvoltare și înțelegere, specific fiecărui individ și să țină cont de influențele culturale, sociale și de gen.[18]

Este demn de reținut că Cererea de reexaminare abordează inclusiv modul efectiv de accesibilizare a educației sanitare nou introduse, condiționând participarea copiilor la programele de educație pentru viață și inclusiv educația sanitară de obținerea acordului scris al părinților. Această problematică este prezentată în conținutul Cererii de reexaminare sub forma raportului dintre accesul liber și neîngrădit la educație și accesul discriminatoriu, condiționat de acordul scris al părinților/reprezentanților legali ai copiilor. În acord cu raționamentul expus în cererea de reexaminare, condiționarea orelor de educație sanitară de acordul scris al părinților reprezintă o limitare a dreptului la educație al copiilor, afectând inclusiv principiul interesului superior al copiilor: cu privire la obligativitatea existenței acordului din partea părinților/reprezentanților legali în vederea derulării, cu caracter sistematic în unitățile școlare, a acestor programe de educație, apreciem că aceasta are ca efect restrângerea accesului copiilor la o educație adecvată, cu atât mai mult cu cât această limitare nu se aplică și în cazul altor tipuri de programe. Această măsură legislativă este de natură să creeze un obstacol în realizarea interesului superior al copilului, astfel cum acesta este prevăzut de convențiile internaționale la care România este parte și care trebuie să primeze dreptului părintelui de a decide pentru copilul său.[19]

Dificultatea demersului juridic pentru asigurarea educației sexuale în școli, polemica socială aferentă acesteia și proiectul de înlocuire a sintagmei ”educație sexuală” cu ”educație sanitară” reprezintă elemente care pot indica faptul că, la nivelul societății românești are preeminență aparența supra esenței astfel încât, urmărind adoptarea unei formule placide și greu contestabile, autoritățile riscă să sacrifice problema esențială de a acomoda copii cu toate dimensiunile vieții sociale (inclusiv cea sexuală) în favoarea unor reglementări mult prea laxe și pe alocuri confuze însă care au ”meritul” de a nu suscita dezbateri la nivelul actorilor implicați. Cu alte cuvinte, preocuparea autorităților de a identifica exprimări conformiste și conservatoare (”educație sanitară” în locul ”educației sexuale”) a asigurat premisa formei reglementării însă a lăsat totalmente descoperită problematica fondului: educația sanitară acoperă, în acord cu sfera sa conceptuală de bază, aspecte ce țin de sănătate și igienă ori, problemele referitoare la relaționarea sexuală sunt mai ample și exced sferei de cuprindere a educației sanitare, referindu-se inclusiv la sentimente, emoții, modul de relaționare cu partenerii de sex opus, reacțiile și manifestările hormonale ale corpului uman, dezvoltarea aparatului reproducător, modul de abordare a dezvoltărilor fizice și psihice ale organismului uman prin înțelegerea acestora și adoptarea unui comportament adecvat. Negarea particularităților educației sexuale poate genera abordarea secvențială, fragmentară și subsidiară a acestora în cadrul orelor de educație sanitară iar, în măsura în care aceste particularități vor fi studiate, analiza va fi de plano limitată la aspectele sanitare (medicale), fără a se accentua aspectele emoționale, care sunt inerente manifestărilor sexuale și țin de planul intrapsihic al individului. Menționarea explicită a ”educației sexuale” corespunde pe deplin cu realitatea socială actuală în care factori precum : alimentația modificată genetic (conținând inclusiv adaos hormonal), schimbarea paradigmei de interacțiune socială (copiii și tinerii interacționează cu predilecție în mediul online, prin utilizarea aplicațiilor de social media), accesibilizarea publicului larg, indiferent de vârstă a conținutului cuprinzând limbaj licențios sau conotații sexuale explicite converg către nevoia de a transmite copiilor, într-un cadru instituționalizat, prin programe formale, a unor elemente de bază de educație sexuală. Acceptarea nevoii de sensibilizare și conștientizare a copiilor în această direcție implică, în mod corelativ, dezvoltarea de tehnici, mijloace și instrumente de predare care să asigure adecvarea informațiilor transmise la capacitatea de înțelegere a copiilor și la nivelul lor de maturitate. Segregarea ”educație sanitară”-”educație sexuală” și înlocuirea celei din urmă cu prima poate conduce la confuzii sau la dificultăți de înțelegere a situațiilor concrete de viață pe care copiii le experimentează; strict din punct de vedere logic și epistemologic, raportul ”educație sexuală”-”educație sanitară” este traductibil precum relația dintre parte și întreg. Ori, în ecuația de față, înlocuirea părții cu întregul este improprie, dat fiind faptul că particularitățile educației sexuale pot trece în plan secund iar scopul urmărit de legiuitor poate fi estompat.

În concluzie, în actul de reglementare, grija pentru formă – deși necesară- nu poate surmonta preocuparea pentru transmiterea în mod acurat și riguros al mesajului educațional dorit de legiuitor; în caz contrar ne regăsim în cazul în care legea normează o situație scolastică[20] și nu o realitate socială specifică.

Pe de altă parte, angrenați în cezura disputelor principiale nu va trebui uitat adevărul conform căruia actul de formare în această problematică atât de delicată nu incumbă în mod exhaustiv doar structurilor educaționale, ci și altor paliere sociale formale sau informale, începând evident chiar cu familia, inclusiv unora care la nivelul discursului public nu au înțeles sau au contestat rațiunile și principiile educației sexuale.

Societatea românească trebuie să întoarcă, de fapt, oglinda asupra ei însăși!…

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Conform WHO Regional Office for Europe and BZgA Standards forSexuality Educationin Europe, A framework for policy makers, educational and health authorities and specialists, Federal Centre for Health Education, BZgA Cologne 2010, p. 20.

[2] WHO Regional Office for Europe and BZgA Standards for Sexuality Education in Europe, A framework for policy makers, educational and health authorities and specialists, Federal Centre for Health Education, BZgACologne 2010, pp. 21-22.

[3] Pentru detalii suplimentare, a se consulta informațiile expuse pe site-ul :

https://www.coe.int/en/web/pestalozzi/sexed, accesat la data de 27 iunie 2021, ora 18:40 p.m.

[4] Pentru detalii suplimentare, a se consulta informațiile expuse pe site-ul : https://www.coe.int/en/web/commissioner/-/comprehensive-sexuality-education-protects-children-and-helps-build-a-safer-inclusive-society, accesat la data de 27 iunie 2021, ora 19:26 p.m.

[5] Ibidem.

[6] Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului republicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014.

[7]  Legea nr. 1 din 5 ianuarie 2011 privind educația națională publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 10 ianuarie 2011.

[8] Legea nr. 45 din 3 aprilie 2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial nr. 287 din 6 aprilie 2020.

[9] Pentru informații suplimentare, a se accesa fișierul online al Expunerii de motive al Legii nr. 45/2020:  http://www.cdep.ro/proiecte/2019/100/10/9/em144.pdf.

[10] Ibidem.

[11] Conform informațiilor prezentate pe site-ul https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/patriarhia-se-opune-orelor-de-educatie-sexuala-e-minciuna-sa-spui-ca-lipsa-lor-a-dus-la-numarul-mare-de-mame-minore-1571557 , accesat la data de 26 iunie 2021, ora 21:25 p.m.

[12] Ibidem.

[13] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/arhiepiscopul-teodosie-o-noua-declaratie-controversata-despre-educatia-sexuala-nu-poti-sa-i-dai-copilului-cutitul-sa-se-joace-1580359, accesat la data de 30 iunie 2021, ora 11 a.m.

[14] Conform informațiilor prezentate pe site-ul : https://dexonline.ro/definitie/sanitar, accesat la data de 27 iunie 2021, ora 9:03 a.m.

[15] Plx nr. 457/2019 aflat în proces legislativ, Legea fiind adoptată de Camera Deputaților la data de 3 iunie 2020 și fiind trimisă, la data de 5 iunie 2020, către Președintele României pentru promulgare; acesta din urmă a invocat sesizarea de neconstituționalitate, fiind constituit Dosarul nr. 795A/2020.

[16] Preluare din textul Sesizării de neconstituționalitate formulată de Președintele României, disponibil la adresa : https://www.presidency.ro/ro/media/comunicate-de-presa/sesizare-de-neconstitutionalitate-asupra-legii-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-272-2004-privind-protectia-si-promovarea-drepturilor-copilului, accesat la data de 27 iunie 2021, ora 10:17 a.m.

[17] Decizia nr.644 din 24 septembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial nr.1001 din 29.10.2020.

[18] Conform textului Cererii de reexaminare formulată de Președintele României, disponibil la adresa : https://www.presidency.ro/ro/media/comunicate-de-presa/cerere-de-reexaminare-asupra-legii-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-272-2004-privind-protectia-si-promovarea-drepturilor-copilului, accesat la data de 27 iunie 2021, ora 11:24 a.m.

[19] Ibidem.

[20] Cuvântul este utilizat în context cu sensul de ”formal”, rupt de realitatea cotidiană.

Criptomonedele Și Drepturile Omului: O “Notă De Plată” Aproape Ignorată

Apariția relativ recentă a criptomonedelor și complexitatea acestora au determinat abordări unilaterale, concentrate în special asupra aspectelor tehnologice, financiare, comerciale. Impactul criptomonedelor asupra comunităților umane și asupra indivizilor în special – deși indeniabile- nu au format obiectul de studiu particular al drepturilor omului. Multiplele implicații ”importate” de crearea și utilizarea criptomonedelor asupra domeniului drepturilor omului au fost abordate fragmentat și marginal, utilizând ca formulă de studiu semnificația generică a ”drepturilor omului”, fără a se realiza o analiză atentă, înlăuntrul unei epistemologii clare și cuprinzătoare. În rândurile acestui editorial vom surprinde, pe de o parte, construcția tehnică și tehnologică care stă la baza creării criptomonedelor, propunându-ne, în acest sens, să aducem claritate și rigoare într-un proces care este privit, la nivelul global, regional și național, pe coordonatele mefienței. Pe de altă parte, utilizând ca reper științific paradigma drepturilor omului, vom urmări descoperirea posibilelor sinergii dintre drepturile omului și criptomonede cu scopul acomodării celor două realități la specificul societății actuale.

 

***

 

Despre criptomonede și bitcoin: premise și accepțiuni

La nivel național și internațional, criptomonedele există sub zodia dubitativă, fiind plasate într-o dilemă în care, pe de o parte, sunt recunoscute și utilizate de anumite segmente ale populației iar pe de altă parte, teoretizarea lor sau, mai simplu, explicitarea acestora la nivelul simțului comun este dificilă și adesea lacunară.

Noutatea și complexitatea asociate criptomonedelor mențin o anumită rezervă în elaborarea unor teorii autonome cu vocație eminamente explicativă în materie. Un atare demers, deși ar deține avantajul unei depline validări epistemologice, prezintă insuficiențe care țin de claritatea mesajului transmis și, implicit, de accesibilizarea informației. Astfel, pentru a explicita mecanismul de formare și existența criptomonedelor, teoriile dezvoltate se fundamentează pe direcția distincției prin particularizări (respectiv, construcția de definiții pornind de la ceea ce diferențiază criptomonedele de alte mijloace monetare).

Criptomoneda reprezintă un mijloc de schimb având o existență digitală, creată/inventată de autorul/autorii său/săi (care, în aceste condiții, devin(e) și emitent/emitenți), fiind deținută în proprietate iar, în acest scop, este înregistrată într-o bază de date computerizată organizată pe baza unui sistem de criptare minuțios al cărui scop tripartit constă în: securizarea înregistrărilor tranzacțiilor, controlarea creării suplimentare de monede, verificarea transferului dreptului de proprietate asupra monedelor. [1]

Definiția avansată în rândurile de mai sus îmbină elemente de  conceptualizare cu elemente descriptive, determinând o înțelegere de ansamblu asupra criptomonedelor. Jan Lansky elaborează o altă fațetă de analiză, care depășește întrebarea ”ce sunt criptomonedele?”, fiind orientată către a demonstra modul lor de acțiune. O perspectivă detaliată de studiu, eminamente descriptivă, centrată asupra explicitării modului de funcționare al criptomonedelor constă în abordarea criptomonedelor sub forma unui sistem de instrumente monetare supus îndeplinirii a șase condiții: (1) Sistemul nu necesită o autoritate centrală; starea sa se menține prin consens; (2) Sistemul păstrează o imagine de ansamblu a unităților criptomonede și a proprietății acestora; (3) Sistemul definește dacă pot fi create noi unități de criptomonede. Dacă pot fi create noi unități de criptomonede, sistemul definește circumstanțele originii lor și modul de determinare a proprietății acestor noi unități; (4) Proprietatea unităților de criptomonede poate fi dovedită exclusiv criptografic; (5) Sistemul permite efectuarea de tranzacții în care proprietatea asupra unităților criptografice este schimbată. O declarație de tranzacție poate fi emisă numai de o entitate care să demonstreze proprietatea actuală a acestor unități; (6) Dacă sunt introduse simultan două instrucțiuni diferite pentru schimbarea proprietății acelorași unități criptografice, sistemul efectuează cel mult una dintre ele.[2]

Algoritmul asociat funcționării/utilizării criptomonedelor este, de regulă, descentralizat. Prin excepție, dacă o criptomonedă este utilizată pe baza unui sistem centralizat ne aflăm în situația în care criptomoneda  este inventată sau creată înainte de emitere. Descentralizarea – regula în utilizarea și funcționarea criptomonedelor- reprezintă situația în care criptomonedele sunt înscrise și tranzacționate în temeiul unui blockhain (acesta desemnând o tehnologie de registru distribuit în care sunt evidențiate tranzacțiile financiare publice pe bază de criptomonede).[3] Ca element central de utilizare a criptomonedelor, blockchain-ul funcționează în mod similar cu o secvență liniară de înregistrări, aflată în continuă expansiune; în limbaj digital, înregistrările sunt numite block-uri care sunt legate între ele prin pointer hashuri astfel încât să se asigure continuitatea logică a înregistrărilor. Astfel, dacă datele aferente unei înregistrări (unui block) sunt modificate, se angrenează un efect domino, fiind necesară modificarea tuturor block-urilor preexistente în evidența registrului. Tranzacțiile de criptomonede sunt realizate cu ajutorul nodurilor (nodes) care reprezintă mijloace tehnice (de regulă computere) contectate la o rețea de criptomonede; dat fiind faptul că nodurile dețin o copie a blockchainului criptomonedei tranzacționate, acestea facilitează tranzacțiile de criptomonede și le asigură publicitatea în cadrul rețelei. În termeni mai simpli, node –ul este componenta cheie a blockchain-ului care poate fi orice server de computer ce stochează software-ul blockchain-ului împreună cu istoricul înregistrărilor aflat într-o actualizare continuă. Toate nodurile sunt egale și actualizează registrul simultan pentru a reflecta tranzacțiile nou adăugate.[4]

Ulterior efectuării tranzacției de criptomonede, validitatea acesteia este verificată în sistem prin apel la două mijloace care se disting în temeiul faptului că sunt bazate pe algoritmi diferiți: (1) proof of work și (2) proof of stake.  Proof of work este un sistem bazat pe algoritmul SHA-256 care implică realizarea de eforturi (nesemnificative dar fezabile) pentru a descuraja utilizările frivole ale sistemelor de calcul, precum trimiterea de e-mailuri spam sau lansarea atacurilor de tip denial of service (refuz de serviciu).[5] Conceptul proof of stake permite ca o persoană să extragă (mining) sau să valideze tranzacții în blockchain în funcție de câte monede deține. Aceasta înseamnă că, cu cât sunt mai multe monede deținute de cel care extrage, cu atât se obține mai multă putere minieră (mining power).[6] Mineritul criptografic implică câștigarea criptomonedelor prin rezolvarea ecuațiilor criptografice cu ajutorul computerelor. Într-un sens mai tehnic, extragerea criptomonedelor este un proces tranzacțional care implică utilizarea computerelor și a proceselor criptografice pentru a rezolva funcții complexe și a înregistra date într-un blockchain.[7]

Criptomonedele obținute urmare a mineritului criptografic sunt stocate într-un portofel digital (cryptocurrency wallet) alături de instrumentele necesare pentru a utiliza criptomoneda. Astfel, prin intermediul unei chei private (private key) poate fi cheltuită criptomoneda de către deținător, iar cheia publică (public key) permite deținătorului să asigure publicitatea portofelului său digital și să permită altor persoane să alimenteze contul de criptomonede. [8]

Dintre criptomonede, bitcoin este cea mai utilizată și cea mai cunoscută publicului larg. Accesibilizarea bitcoin s-a produs prin intermediul unuia/mai multor autori care, identificându-se sub pseudonimul Satoshi Nakamoto, semnează o lucrare de cercetare cu titlul „Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System ” în conținutul căreia sunt stabilite fundamentele  de utilizare ale acestei criptomonede. Importanța lucrării lui Nakamoto constă în aceea că instituie principii care, odată explicitate, au fost elaborate în protocoale de utilizare a bitcoin pe piața virtuală a criptomonedelor. Sintetic, principiile de acțiune ale bitcoin constau în următoarele: (1) bitcoin este o versiune virtuală/electronică a numerarului; (2) prin utilizarea bitcoin este oferită posibilitatea de a trimite plăți în mod direct și în timp real de la expeditor la destinatar; (3) este stabilită o rețea peer-to-peer astfel încât sunt prevenite cheltuielile duble; (4) sunt eliminați din comunicarea monetară terții intermediari, fiind create relații constituite pe încredere; (5) prin intermediului unui server specific de tip timestamp sunt înregistrate toate operațiunile electronice implicând bitcoin, acestea fiind stocate sub forma unui ”lanț” de tranzacții; (6) participanții la tranzacții se bucură de confidențialitate și anonimat; (7) pot fi generate monede noi prin folosirea metodei de lucru Hashcash.[9]

În literatura de specialitate, analiza asupra bitcoin nu se rezumă la evidențierea particularităților sale în raport cu alte criptomonede. Teoretizarea bitcoin este extensivă pentru faptul că termenul desemnează atât o formă specifică a criptomonedelor, o subdiviziune a monedelor digitale cât și un protocol care indică modul în care bitcoin poate fi utilizat. Deci, lato sensu, bitcoin desemnează un registru public digital prin intermediul căruia sunt stabilite și operează drepturi de proprietate privată asupra unei unități monetare digitale specifice; în subsidiar, bitcoin face referire la tehnologia și rețeaua care manipulează unitățile digitale de criptomonedă. Acțiunea bitcoin este realizată pe baza unui protocol care implică un software open-source ce rulează conform unui sistem descentralizat; scopul protocolului constă în a permite indivizilor să transfere monede digitale între parteneri fără a fi nevoiți să apeleze la părți terțe precum unitățile bancare.[10] În mod similar cu algoritmul presupus de alte criptomonede, bitcoin va fi obținut (1) prin achiziționare de la magazinele digitale de schimb sau de la un alt posesor de bitcoin sau (2) printr-un proces de minerit în cadrul rețelei de bitcoin prin care ”minerii” sunt recompensați cu bitcoin. Odată obținute monedele bitcoin, acestea sunt stocate într-un portofel digital (wallet).[11]

Ideile expuse în rândurile de mai sus demonstrează că, din punct de vedere tehnic, raportul dintre bitcoin și criptomonede este unul de la parte la întreg, algoritmul de construire, de manifestare și funcționare al criptomonedelor aplicându-se, mutatis mutandis, la particularitățile bitcoin-ului. Distincția teoretico-tehnică dintre criptomonede și bitcoin se atenuează în practică dat fiind faptul că indivizii urmăresc impactul monedelor digitale asupra vieții cotidiene și, în mod special, asupra modului de exercitare a drepturilor lor. Corelația dintre modul de utilizare a criptomonedelor și efectele acestora asupra drepturilor omului este abordată în secțiunea următoare a lucrării noastre.

 

Criptomonedele și drepturile omului în abordări de principiu și legislative la nivel internațional și regional-european

Aspectele tehnice expuse în rândurile de mai sus nu par să evoce, prima facie, problematici de drepturile omului. Cu toate acestea, constatăm că, atașarea conținutului economic instrumentelor financiare de tipul criptomonedelor determină implicații în materia drepturilor omului prin efectele pe care acestea le pot produce asupra vieții indivizilor. Întorcându-ne către teoria celor trei generații de drepturi dezvoltată de Karel Vasak (drepturi civile și politice- de generația I, drepturi economice, sociale și culturale –de generația a II-a și drepturi de solidaritate-de generația a III-a) constatăm că implicațiile economice sunt prezente în mod vizibil în exercitarea drepturilor de generația a II-a și în mod implicit în exercitarea drepturilor de generația a I-a și de generația a III-a. Teoria indivizibilității și interdependenței drepturilor omului determină ca elementul economic specific unei generații de drepturi să se extindă, de plano, inclusiv în exercitarea altor generații de drepturi al căror specific nu este, în primul rând, de natură economică.

Literatura de specialitate a analizat legătura dintre utilizarea criptomonedelor și problematicile circumscrise domeniului drepturilor omului pornind de la aspecte ce țin de asigurarea bunăstării indivizilor, a progresului și a repartizării echitabile a bunurilor. Corelând elementele economice cu cele politico-juridice, în doctrină s-a apreciat că utilizarea bitcoin și a altor criptomonede este benefică (și chiar necesară!) în situații de conflict armat sau de criză socio-politică dat fiind faptul că, prin sistemul descentralizat ce le este specific dar și prin faptul că pot fi tranzacționate fără autorizație provenind de la o entitate predeterminată (bănci sau guverne ale statelor) cu păstrarea confidențialității donatorilor, criptomonedele pot fi transmise populației care, aflându-se sub guvernare autocrată, suferă crize umanitare în absența unor ajutoare imediate.

Cazul Venezuelei a fost evaluat în strânsă legătură cu resursele financiare de tip bitcoin având în vedere situația dificilă în care se găsește populația începând cu anul 2014: În orașul de frontieră Cúcuta, refugiații venezueleni se îndreaptă spre Columbia, căutând alimente pentru a-și hrăni familiile. Anii de inflație ridicată, (…), au transformat monedele naționale. Peste 3 milioane de venezueleni au fugit începând cu anul 2014 (…). Potrivit Organizației Națiunilor Unite, exodul este „la scara Siriei” și constituia, la epoca faptelor, una dintre cele mai grave crize ale refugiaților din lume. Când venezuelenii părăsesc țara de origine, ei pleacă aproape fără nimic, disperați și vulnerabili. Deoarece trăiesc sub autoritarism, venezuelenii nu pot să reformeze politicile care le-au distrus economia. Aceștia nu își pot trage la răspundere conducătorii prin alegeri libere și corecte sau prin campanii pentru schimbare fără teamă de represalii. (…)Venezuelenii adoptă și utilizează bitcoin pentru a evita hiperinflația și controalele financiare stricte. Pentru persoanele care trăiesc sub guverne autoritare, bitcoin poate fi un instrument financiar valoros ca mijloc de schimb rezistent la cenzură.[12]

Pe coordonatele descrise în rândurile de mai sus, utilizarea criptomonedelor contribuie la asigurarea unui sprijin real în favoarea cetățenilor confruntați cu regimuri dictatoriale și profunde crize umanitare, fiind astfel configurate premisele asigurării solidarității. În consecință, o primă aplicație a criptomonedelor în domeniul drepturilor omului constă în asocierea acestora cu implementarea unui climat de solidaritate și cooperare în vederea ocrotirii grupurilor vulnerabile aflate în situații de conflict.

Experții Organizației Națiunilor Unite evaluează utilitatea folosirii criptomonedelor în situații de conflict sau în crizele umanitare create pe fondul exercitării guvernărilor autocrate din perspectiva avantajului transparenței. În accepțiunea ONU tehnologia asociată criptomonedelor este rezistentă la manipulare și fraudă și poate oferi o înregistrare transparentă și de încredere a tranzacțiilor. Acest lucru este deosebit de important în regiunile cu instituții friabile și cu niveluri ridicate de corupție.[13]

Rămânând în sfera drepturilor de solidaritate, Organizația Națiunilor Unite raționalizează utilitatea criptomonedelor în direcția protecției și promovării dreptului la un mediu înconjurător sănătos. Prevenirea și combaterea schimbărilor climatice constituie un subiect de actualitate care se conjugă în mod firesc cu tehnologia inovativă prin intermediul căreia ființează criptomonedele. Corelativ domeniului schimbărilor climatice, experții ONU identifică 3 direcții de acțiune în care poate fi utilizată tehnologia bazată pe blockchain:  transparența, finanțarea problemelor legate de climă și organizarea piețelor de energie curată.

Beneficiile utilizării monedelor digitale de tipul bitcoin în procesul de promovare și protejare a dreptului la un mediu ambiant sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic sunt demonstrate de experții ONU prin apel la următoarea argumentație: Soluțiile blockchain ar putea oferi un mod transparent și fiabil de a demonstra modul în care acționează națiunile pentru a reduce impactul impactul schimbărilor climatice. Finanțarea climei – investiții care contribuie la încetinirea ritmului schimbărilor climatice – ar putea fi stimulată, dacă piețele carbonului vor fi extinse, permițând întreprinderilor și industriilor să treacă la tehnologii cu emisii reduse de carbon. Și blockchain-ul ar putea fi o parte importantă a accelerării utilizării surselor regenerabile de energie, cum ar fi cea eoliană și solară. Deoarece aceste surse sunt, prin natura lor, intermitente și descentralizate, sunt necesare noi forme de piețe energetice.[14]

În domeniul drepturilor de generația I –civile și politice, situațiile de conflict sau criză resurgente pe fondul regimurilor autoritare se caracterizează prin limitarea libertății de gândire, conștiință, religie, asociere sau exprimare în virtutea instituirii unei dominații ideologice specifice guvernării. Deși libertățile enunțate sunt cuprinse, în mod tradițional, în sfera drepturilor civile și politice caracterizate prin cristalizarea unui set de valori și idei ale individului care compun forul său interior (forum internum) manifestarea acestora va fi lipsită de eficiență și efectivitate în absența unui construct exterior care să permită exercițiul acestor idei și valori. În acest context, devin relevante criptomonedele –care, prin mobilitate și confidențialitate, reprezintă instrumente financiaro-economice adecvate pentru furnizarea, în favoarea cetățenilor regimurilor totalitare, a infrastructurii necesare în vederea organizării mișcărilor de rezistență ideologică.

Liberalizarea conștiinței este un demers dificil însă acesta poate fi susținut în mod adecvat prin blockchain care, astfel cum este caracterizat la nivelul ONU, este cu adevărat transfrontalier și nu cunoaște granițe naționale nici ca monedă digitală, nici ca tehnologie care stă la baza criptomonedelor. [15]

În aceeași cheie, literatura de specialitate subliniază conexiunea dintre libertățile având ca spațiu de manifestare forum internum respectiv forum externum și flexibilitatea sistemului digital de tranzacționare prin bitcoin: (…) o tranzacție în sistemul bitcoin este un transfer de informații de la expeditor la rețea, inclusiv la destinatarul tranzacției bitcoin. Ori de câte ori sunt transferate informații, libertatea de exprimare și informare ar putea fi afectate.[16]

Deși influențează, în mod cumulativ, ”libertățile personale” evidențiate în rândurile de mai sus, se impune o distincție calitativă care operează la nivel substanțial, în funcție de conținutul efectiv al libertății de exprimare și de informare. În mod clar, cele două libertăți sunt corelative, neputând fi disjunse. După cum atestă articolul 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale[17] precum și articolul 11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Cu toate acestea, în implementarea modului de acțiune al bitcoin, o distincție se impune: Prima facie, o tranzacție bitcoin intră în sfera ambelor libertăți de exprimare și de informare, deoarece este un transfer de informații de la un subiect la multe altele (rețeaua). Cu toate acestea, trebuie luat în considerare faptul că, deși tranzacția de bitcoin transmite informații, scopul său principal este de a transfera valoare în loc de conținut comunicativ.[18]

Algoritmul digital care stă la baza tranzacționării criptomonedelor permite menținerea confidențialității referitoare la toți actorii implicați în tranzacții, protejând în acest sens dreptul la viață privată și de familie în dimensiunea referitoare la dreptul la identitate. Deși în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu s-a impus o definiție clară și distinctă a noțiunii de viață privată și de familie, s-a ajuns la concluzia comună potrivit căreia dreptul la nume reprezintă un element component al sferei private, având vocația de a individualiza persoanele în societate.[19] Astfel, fiecare individ poate exercita conform propriei voințe dreptul la nume, menținând sub confidențialitate, în anumite situații, numele prin care aceasta se identifică în societate. Având în vedere caracterul descentralizat și transparent al uzului de criptomonede, există posibilitatea ca persoanele implicate în tranzacție să opteze pentru menținerea sub confidențialitate a datelor de identificare.  Reamintind faptul că materializarea tranzacției de criptomonede implică manipularea unei chei publice, respectiv a unei chei private, experții în tehnologie au concluzionat în sensul în care cunoașterea, de către public a cheilor utilizate în tranzacționare nu determină în mod necesar identificarea tuturor părților la tranzacție. Cel care deține în mod legitim cheia publică și angrenează tranzacția de criptomonede nu trebuie să își dezvăluie identitatea. Utilizatorii de monede bitcoin pot fi calificați drept ”persoane identificabile în mod indirect” dat fiind faptul că tehnologia de utilizare a bitcoin permite ca blockchain-ul de date să poată fi combinat cu seturi de date din alte surse (de exemplu web forumuri, înregistrări de anchetă etc.) pentru a identifica respectivul utilizator.[20]

Angrenarea criptomonedelor și, în mod special, a bitcoin-ului, nu poate fi disociată de libertatea de întrunire și de asociere. Caracterul voluntar și descentralizat al utilizării bitcoin implică faptul că sistemul tranzacțiilor realizate prin bitcoin cuprinde totalitatea utilizatorilor care contribuie în mod voluntar la rețea, participând în moduri specifice (prin furnizarea puterii de calcul urmare a îmbunătățirii protocolului bitcoin sau prin transfer/primire de monede digitale). Rețeaua bitcoin reunește oameni care pun în comun dorința de colaborare și de înfăptuire de tranzacții, asigurând atât o platformă virtuală de întrunire cât și premisa unei asocieri digitale.[21]

Entuziasmul însoțitor al tranzacțiilor folosind criptomonede comportă anumite limite care, în mod inevitabil, își pun amprenta asupra domeniului drepturilor omului. Cu toate că spațiul digital – ca suport specific de utilizare bitcoin- susține caracterul atipic al acestei criptomonede, suscitând curiozitatea și interesul publicului larg, există anumite limitări conexe digitalizării. În primul rând, digitalizarea limitează accesibilizarea folosirii bitcoin. Această limitare este, la rândul său, legată de ermetismul și opacitatea specifice operațiunilor desfășurate în lumea virtuală. Populația este, la momentul actual, puțin sensibilizată cu privire la modul de creare și de funcționare a criptomonedelor – aspect care produce o distribuție și o utilizare inechitabilă a acestora, adâncind vulnerabilitățile dintre grupurile sociale și menținând unele fricțiuni. Este clar că, în condițiile în care informarea aferentă manipulării bitcoin rămâne apanajul elitelor sociale care, fiind instruite în materie, înțeleg algoritmii de implementare și tranzacționare a criptomonedelor, folosirea criptomonedelor va fi discriminatorie în funcție de nivelul educațional și de statutul social al participantului la tranzacționare.

În măsura în care transparența și accesibilitatea nu vor fi instrumentate ca principii fundamentale ale utilizării criptomonedelor, acestea din urmă vor fi percepute de publicul larg ca forme ezoterice, purtătoare ale unui potențial de criminalitate ridicat, care sunt puse la dispoziția segmentului social instruit și sensibilizat în domeniu cu scopul consolidării resurselor financiare ale acestuia și, implicit, cu scopul dominării celor care, din lipsă de resurse materiale și know how, vor fi excluși de la tranzacționări. Așadar, rămâne în sarcina societății să sporească gradul de vigilență în obținerea de informații în relație cu utilizarea criptomonedelor prin conștientizarea și deschiderea către provocările viitorului.

 

Criptomonedele și drepturile omului în abordările naționale

La nivel național, criptomonedele sunt juxtapuse drepturilor omului din perspectiva protejării și promovării dreptului de proprietate. În accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, analiza articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale presupune adoptarea unei conceptualizări autonome a noțiunii de ”bun”, diferită de cea consacrată de dreptul național. Astfel, se menține doar teoria generală acceptată la nivelul statelor părți la Convenția Europeană conform căreia obiectul dreptului de proprietate constituie orice element susceptibil de a fi apropriabil și, deci, de a fi obiectul exercitării dreptului de proprietate; identificarea efectivă și punctuală a fiecărui element susceptibil de a fi apropriabil în natură se raportează, în raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, la orice active/creanțe față de care reclamantul poate susține o așteptare legitimă. Dacă noțiunile de ”active” și ”creanțe” sunt facil de asimilat, ”așteptarea legitimă” a fost prezentată în jurisprudența Curții în termenii unei stări bazate pe o prevedere legală/pe un act juridic care să fie în legătură directă cu dreptul patrimonial în cauză. [22]

Aplicând raționamentul de mai sus la uzul criptomonedelor, tranzacțiile presupuse de acestea sunt susceptibile de a crea o așteptare legitimă prin verificarea tehnică și științifică a algoritmului care le determină, demersurile de reglementare efectivă a uzului criptomonedelor reprezentând, la momentul actual, o chestiune suis generis. Caracterul particular al recunoașterii legale a bitcoin ca monedă legală (legal tender) derivă din lipsa unui consens la nivelul statelor în această materie și dezvoltarea unor modalități diferite de interpretare și alocare a unui statut în favoarea acestei criptomonede. Conform datelor oferite de Banca Națională a României  statele europene exprimă poziții cvasi divergente în legătură cu monedele virtuale. În Belgia, Cehia sau Danemarca bitcoin nu este catalogată drept o monedă legală, electronică sau scripturală; în Germania, bitcoin este acceptat ca instrument financiar iar în Estonia este calificat ca instrument alternativ de plată. În Suedia, bitcoin este activ și nu monedă iar în Marea Britanie, monedele virtuale sunt recunoscute și utilizate ca atare de un număr restrâns de utilizatori. [23]

Exemplul legislativ oferit de San Salvador este edificator pentru evoluția criptomonedelor și asigurarea utilizării acestora în contextul exercitării dreptului de proprietate dat fiind faptul că San Salvador este primul stat din lume care adoptă, în anul 2021, legislație specifică în materia criptomonedelor, transformând astfel bitcoin în monedă legală (legal tender). După cum remarcau experții financiari, adoptarea unei legi prin intermediul căreia bitcoin dobândește statutul de monedă oficială generează obligativitatea companiilor/firmelor de a accepta plata în bitcoin pentru bunurile sau serviciile oferite iar contribuabilii pot achita taxele și impozitele folosind criptomonede.[24]

În România, limitările exercitării dreptului de proprietate în legătură cu criptomonedele rezultă din două rațiuni care deși distincte, sunt interconectate: (1) absența unor reglementări juridice clare; (2) ermetismul propagat în legătură cu crearea și utilizarea criptomonedelor. Cetățenii experimentează confuzie și temere vizavi de investiția în criptomonede iar ermetismul subiectului determină potențialii utilizatori să fie reticenți  la  această posibilitate economico-financiară, observându-o în subsidiar.

La aceste aspecte, se adaugă opinia Băncii Naționale a României – instituție de specialitate care, în analiza impactului criptomonedelor asupra investițiilor cetățenilor români- emite poziții prin intermediul cărora subliniază mai degrabă riscurile asociate utilizării monedelor virtuale, omițând în totalitate beneficiile acestora: Banca Națională a României semnalează o creștere a interesului populației față de monedele virtuale, în special Bitcoin, atât din perspectiva deținerii și tranzacționării acestora, cât și ca afacere. Pe fondul lipsei reglementărilor și a lipsei supravegherii schemelor de monede virtuale, la nivel global, precum și a diversificării acestora, s-au amplificat riscurile financiare și reputaționale la nivelul deținătorilor. Totodată, având în vedere creșterea exponențială din ultima perioadă a prețului majorității monedelor virtuale, și a fluctuațiilor foarte mari înregistrate de acestea pe perioade foarte scurte, Banca Națională a României clasifică monedele virtuale, cum ar fi Bitcoin, drept active speculative, extrem de volatile și riscante. În scopul evitării manifestării riscului reputațional la nivelul instituțiilor de credit, Banca Națională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere a acestora, descurajează orice fel de implicare în legătură cu monedele virtuale, inclusiv din perspectiva furnizării de servicii pentru entitățile care oferă servicii de investiții sau de tranzacționare a acestor monede.[25]

La  nivel național, din păcate, conexiunea dintre criptomonede și exercitarea dreptului de proprietate rămâne apanajul cetățenilor multilateral informați, având o bună înțelegere a mecanismului de creare a criptomonedelor și a modului de utilizare al acestora și deschiși la asumarea riscurilor aferente realizării investițiilor în criptomonede.

De asemenea, în condițiile existenței unei realități sociale autohtone caracterizate printr-o puternică segregare și diferențiere a veniturilor, cu niveluri record ale sărăciei, nu este desigur inadecvat să ne gândim la faptul că eventualele oportunități ale criptomonedelor  pot lesne să se sublimeze în vulnerabilități care să contribuie la afectarea mecanismelor de solidaritate și progres ale corpusului social. Aceste pericole pot fi diminuate prin politici adecvate economico-financiare, dar și prin programe eficiente de educație largă financiară și digitală.

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Andy Greenberg Crypto Currency, article published in Forbes magazine, 20 April 2011; articol disponibil la adresa :https://www.forbes.com/forbes/2011/0509/technology-psilocybin-bitcoins-gavin-andresen-crypto-currency.html?sh=3adf02ca353e, accesată la data de 3 iulie 2021, ora 10:06 a.m.; Tom Polansek, CME, ICE prepare pricing data that could boost bitcoin article published in Reuters 2 May 2016, articol disponibil la adresa : https://www.reuters.com/article/us-cme-group-bitcoin-idUSKCN0XT1G1, accesată la data de 3 iulie 2021, ora 10:12 a.m.

[2] Lansky Jan, Possible State Approaches to Cryptocurrencies, Journal of Systems Integration, No. 1/2018, (January 2018), pp. 19–31, articol disponibil la adresa :  http://si-journal.org/index.php/JSI/article/viewFile/335/325, accesată la data de 3 iulie 2021, ora 10:28 a.m.

[3] Ian Allison, If Banks Want Benefits of Blockchains, They Must Go Permissionless, International Business Times, 8 September 2015, articol disponibil la adresa accesată la data de 3 iulie 2021, ora 11:29 a.m.

[4] Conform informațiilor expuse în articolul disponibil la adresa: https://www.algorand.com/resources/blog/proof-of-stake-vs-pure-proof-of-stake-consensus?utm_term=proof%20of%20work&utm_campaign=Algorand+Proof+of+Stake&utm_source=adwords&utm_medium=

ppc&hsa_acc=3295499188&hsa_cam=13089725985&hsa_grp=123713499833&hsa_ad=521469718012&hsa_src=g&hsa_tgt=kwd-299722963820&hsa_kw=proof%20of%20work&hsa_

mt=p&hsa_net=adwords&hsa_ver=3&gclid=EAIaIQobChMIxp6288LG8QIVxOR3Ch3VewmYEAAYASAAEgKYPfD_BwE, accesat la data de 3 iulie 2021, ora 11:57 a.m.

[5]Jake Frankenfield, Proof of Work (PoW), articol disponibil la adresa https://www.investopedia.com/terms/p/proof-work.asp, accesată la data de 3 iulie 2021, ora 12:11 p.m.

[6] Jake Frankenfield, Proof of Stake (PoS), articol disponibil la adresa : https://www.investopedia.com/terms/p/proof-stake-pos.asp, acesată la data de 3 iulie 2021, ora 12:09 p.m.

[7] Potrivit informațiilor prezentate pe site-ul : https://sectigostore.com/blog/what-is-crypto-mining-how-cryptocurrency-mining-works/, accesat la data de 3 iulie 2021, ora 12:33 p.m.

[8] Jokić Stevo, Cvetković Aleksandar Sandro, Adamović Saša, Ristić Nenad, Spalević PetarComparative Analysis Of Cryptocurrency Wallets Vs Traditional Wallets, Ekonomika Review, Vol. 65, july-september 2019, No 3, pp. 65-75.

[9] Satoshi Nakamoto, Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System, pp. 1-9, lucrare disponibilă la adresa https://bitcoin.org/bitcoin.pdf, accesată la data de 3 iulie 2021, ora 16:40 p.m.

[10] T. B.Jenssen, Why Bitcoins Have Value, and Why Governments Are Sceptical?, Master’s thesis, University of Oslo, 14 May 2014, p.16, documentul este disponibil la adresa

https://static1.squarespace.com/static/5df0fdb6a73a4b1d59c74702/t/5f2d1e2a12aeff6459705d19/1596792375984/Jenssen-Torbjorn-Bull.pdf, accesată la data de 3 iulie 2021, ora 17:09 p.m.

[11]  Andrea Emanuele, Master Thesis, The implementation of the protection of the human rights in the framework of the block-chain technology and crypto-currencies operations, Vienna, 2018, p. 10; teza este disponibilă la adresa :  http://othes.univie.ac.at/54019/1/56908.pdf, accesată la data de 3 iulie 2021, ora 17:31 p.m.

[12] Alex Gladstein, Why Bitcoin Matters for Freedom?, 28 decembrie 2018, articol disponibil în format online, la adresa https://time.com/5486673/bitcoin-venezuela-authoritarian/, accesată la data de 3 iulie 2021, ora 18:21 p.m.

[13] Conform informațiilor prezentate pe site-ul : https://news.un.org/en/story/2021/06/1094362, accesat la data de 3 iulie 2021, ora 20:20 p.m.

[14] Ibidem.

[15] Conform informațiilor prezentate pe site-ul : https://www.un.org/en/un-chronicle/blockchain-and-sustainable-growth, accesat la data de 3 iulie 2021, ora 20:44 p.m.

[16] Christian Rueckert, Cryptocurrencies and fundamental rights, Journal of Cybersecurity, 2019, p. 8.

[17] Semnată la data de 4 noiembrie 1950 la Roma și intrată în vigoare la data de 3 septembrie 1953.

[18] Christian Rueckert, Cryptocurrencies and fundamental rights, Journal of Cybersecurity, 2019, p. 8.

[19] Ivana Roagna, Protejarea dreptului la respectarea vieții private și de familie în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului, Manualele Consiliulului Europei pentru Drepturile Omului, Consiliul EuropeiStrassbourg, 2012, pp. 14-15.

[20] Christian Rueckert, op.cit, pp. 6-7.

[21] Ibidem.

[22] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid privind art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protecția proprietății, 2020, pp.8- 9.

[23] Disponibile la adresa https://www.bnr.ro/Pozi%C8%9Biile-exprimate-de-catre-statele-europene-cu-privire-la-monedele-virtuale-12132-Mobile.aspx, accesată la data de 4 iulie 2021, ora 19:50 p.m.

[24] Conform informațiilor expuse pe site-ul : https://www.nbcnews.com/news/world/el-salvador-makes-bitcoin-legal-tender-world-first-n1270157, accesat la data de 4 iulie 2021, ora 20:11 p.m.

[25] Poziția Băncii Naționale a României în legătură cu monedele virtuale, extras, 06 februarie 2018, text disponibil pe site-ul https://www.bnr.ro/page.aspx?prid=14338, accesat la data de 4 iulie 2021, ora 20:38 p.m.

“Apărătorii Drepturilor Omului’’ – O Sintagmă Necunoscută Necesar A Fi Devoalată

Subiectul ”apărătorilor drepturilor omului” este în atenția comunității internaționale din anul 1998 când a fost adoptată Declarația privind apărătorii drepturilor omului prin Rezoluția 53/144 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite cu ocazia celebrării a 50 de ani de la data adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Declarația privind apărătorii drepturilor omului a constituit punctul de plecare pentru modelarea conștiinței comunității internaționale și naționale în spiritul angajării indivizilor, entităților, societăților în procesul de respectare, promovare și protejare a drepturilor omului.

Per se subiectul ”apărătorilor drepturilor omului” evocă o problematică stringentă corelativă drepturilor omului – cea a responsabilizării tuturor actorilor relevanți din societate în sensul implicării active în aspectele privitoare la drepturile omului. De asemenea, existența apărătorilor drepturilor omului subliniază nevoia solidarității umane în fața conflictelor, a tensiunilor sociale, a limitărilor care pun în discuție recunoașterea, exercițiul sau beneficiul acestor drepturi.

Apărătorii drepturilor omului reprezintă o expresie-tip prin care se desemnează orice individ, autoritate, entitate care desfășoară activități de respectare, promovare, protejare a drepturilor omului indiferent de tipul sau specificul activității respective –principala condiție constând în circumscrierea acesteia domeniului mai cuprinzător al drepturilor omului. Urmare a explicitării semnificației apărătorilor drepturilor omului, relevanța acestora este evidentă : apărătorii sunt, deopotrivă, purtătorii simbolisticii luptei pentru sprijinirea valorilor umaniste, pentru dreptate, adevăr și pentru protejarea drepturilor omului indiferent de titularul acestora și de contextul de acțiune urmat sub rezerva respectării păcii și legalității cât și subiecte drept în procesul de realizare a drepturilor omului. Această din urmă vocație a preocupat o perioadă îndelungată comunitatea internațională dat fiind faptul că se învedera o dificultate în legătură cu apărătorii drepturilor omului: este insuficientă recunoașterea unui rol subliminal apărătorilor drepturilor omului fiind necesară conștientizarea unui rol formal corespunzător acestora, dublat de recunoașterea unui statut juridic în favoarea lor.

Acordarea recunoașterii juridice apărătorilor drepturilor omului a deschis posibilitățile de promovare a statutului lor la nivel internațional și implicit la nivel național. Cu toate acestea, demersurile rămân inegale la nivel internațional existând un cadru riguros articulat în favoarea apărătorilor drepturilor omului (remarcăm existența unui Raportor special ONU privind apărătorii drepturilor omului care exercită un mandat specific, un cadru normativ suplu și modele de bune practici în vederea protejării apărătorilor drepturilor omului) în timp ce cadrul juridic național rămâne impasibil în raport cu recunoașterea și reglementarea juridică a unui statut corespunzător apărătorilor.

Prin conținutul acestui editorial ne propunem să asigurăm o mai bună cunoaștere a subiectului apărătorilor drepturilor omului la nivelul opiniei publice naționale prezentând principalele coordonate de existență și de acțiune a acestora. Metafora din titlul editorialului se auto-explicitează, prezentând apărătorii drepturilor omului ca elemente al căror statut juridic este confuz, aproape ermetic pentru publicul larg; astfel elementele ce caracterizează apărătorii și activitatea lor se impun a fi clarificate în lumina importanței deosebite pe care acestea o prezintă pentru domeniul drepturilor omului.

***

 

Apărătorii drepturilor omului și cadrul normativ corespunzător la nivel internațional

Înțelegerea statutului juridic acordat apărătorilor drepturilor omului este condiționată, în primul rând, de pătrunderea semnificației Declarației privind apărătorii drepturilor omului[1] –document cunoscut sub denumirea oficială ”Declarația cu privire la dreptul și responsabilitatea indivizilor, grupurilor, organelor societății de a promova și proteja drepturile și libertățile fundamentale ale omului având recunoaștere universală”.

Declarația reprezintă un document programatic prin intermediul căruia se construiește cadrul normativ specific apărătorilor drepturilor omului: fără a crea noi drepturi și libertăți, Declarația instituie o logică particulară de atribuire a drepturilor și libertăților preexistente, conținute în instrumente juridice obligatorii (precum Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice[2] sau Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale[3]) în favoarea apărătorilor drepturilor omului. Deși constituie un instrument non-constrângător din punct de vedere juridic, Declarația privind apărătorii drepturilor omului exercită la nivelul comunității internaționale, o forță juridică implicită care rezultă din adoptarea sa prin consens de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite și recunoașterea sa ca model normativ pentru cadrul juridic național în reglementarea statutului apărătorilor drepturilor omului.[4] Astfel, modul de acțiune al Declarației constă în sensibilizarea statelor membre ONU și a autorităților naționale în sensul elaborării la nivel intern, a unor standarde apte să asigure recunoașterea unui regim juridic în favoarea apărătorilor drepturilor omului și protejarea acestora împotriva oricăror acte de hărțuire sau violență care ar putea produce o imixtiune în realizarea atribuțiilor de promovare și protejare a drepturilor omului în deplină independență. Deși din punctul de vedere al conținutului Declarația nu este inovatoare (după cum am menționat în rândurile de mai sus, prin textul său, Declarația reiterează drepturi, libertăți, principii și valori care au recunoaștere internațională prin intermediul instrumentelor juridice obligatorii preexistente Declarației), nota de originalitate specifică acesteia constă în faptul că se adresează deopotrivă statelor, organizațiilor, entităților statale cât și indivizilor instituind obligații inclusiv în sarcina acestora din urmă, transformând pe această cale, problematica protecției și promovării drepturilor omului într-o preocupare globală, care aduce împreună totalitatea actorilor relevanți.

De asemenea, prin esența sa, Declarația clarifică semnificația noțiunii de ”apărători ai drepturilor omului”, definind acest concept prin activitatea pe care o întreprind. Spre deosebire de alți agenți publici sau privați care se definesc prin referire la funcțiile sau atribuțiile exercitate, calitatea de apărător al drepturilor omului rezultă din specificul activității desfășurate în acord cu prevederile articolului 1 din Declarație: Oricine are dreptul, individual și în asociere cu ceilalți, să promoveze și să sprijine protecția și realizarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la nivel național și internațional. În consecință, pentru a identifica un individ, o organizație sau o entitate care este apărător al drepturilor omului trebuie să stabilim ce tip de activitate întreprinde și dacă aceasta este în acord cu promovarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Clarificarea conceptuală a noțiunii de ”apărător al drepturilor omului” operată prin intermediul Declarației determină recunoașterea specificului activităților desfășurate de apărători cu atât mai mult cu cât prin ea însăși noțiunea de ”apărător al drepturilor omului” este mai degrabă descriptivă decât pur analitică. În opinia experților ONU apărătorii drepturilor omului sunt persoanele care acționează la nivel local, regional, național și internațional, în contextul exercitării unor atribuții de serviciu sau în mod non-profesional/voluntar în scopul promovării și protejării drepturilor omului iar în acest scop întreprind activități legale și pașnice pentru: identificarea, colectarea și diseminarea de date și informații privitoare la încălcările drepturilor omului, pentru a sprijini victimele încălcărilor drepturilor omului, pentru a susține guvernarea și pentru a implementa dispozițiile din tratate în materia drepturilor omului. După cum rezultă din trăsăturile activităților desfășurate de apărătorii drepturilor omului, vocația de a fi recunoscut drept apărător este universală, fiind atribuită oricărei persoane care recunoaște principiile universalității, interdependenței și indivizibilității drepturilor omului și urmărește asigurarea respectării tuturor drepturilor și libertăților indiferent de generația de apartenență (drepturi de generația I-civile și politice, drepturi de generația a II-a-economice, sociale și culturale sau drepturi de generația a III-a de solidaritate). [5]

Conform principalelor direcții de analiză ale Declarației oferite de experții ONU, din punct de vedere structural, Declarația este tripartită, stabilind (1) drepturi și garanții aferente apărătorilor drepturilor omului; (2) atribuții corespunzătoare statelor cu scopul punerii în aplicare a dispozițiilor Declarației și (3) responsabilități cuvenite tuturor actorilor cu atribuții în domeniul drepturilor omului. [6]

Cu privire la drepturile garantate apărătorilor drepturilor omului, articolele 1,5,6,7,8,9,11,12,13 din Declarație oferă o protecție specifică, inclusiv prin raportare la: realizarea de lucrări privind drepturile omului în mod individual și în asociere cu alții; aderarea la/formarea de asociații și organizații nonguvernamentale; participarea la reuniuni pașnice; căutarea, obținerea, primirea și deținerea de informații referitoare la drepturile omului; dezvoltarea și dezbaterea asupra temelor/ideilor având ca obiect drepturile omului și militantismul pentru acceptarea acestora de către publicul larg; prezentarea în fața organelor guvernamentale, a agențiilor și organizațiilor preocupate de afacerile publice, a criticilor și propunerilor pentru îmbunătățirea funcționării acestora, subliniind orice aspect al activității lor care ar putea împiedica realizarea drepturilor omului; depunerea de plângeri cu privire la politicile și actele oficiale privitoare la drepturile omului și revizuirea acestor plângeri etc.[7]

Deși Declarația responsabilizează întreaga comunitate umană în legătură cu subiectul apărătorilor drepturilor omului, aducând acest subiect în atenția societății internaționale și a autorităților/instituțiilor naționale, secțiunea având ca obiect obligațiile statelor este mult mai extinsă decât cea care reglementează obligații în sarcina întregii comunități, articolul 2 subliniind în mod expres responsabilitatea principală a statelor de a proteja, promova, implementa drepturile și libertățile fundamentale ale omului prin adoptarea de măsuri necesare pentru a crea un climat propice asigurării condițiilor necesare implementării drepturilor economice, sociale, politice sau de altă natură și a garanțiilor corelative exercitării acestora. Obligațiile statelor prevăzute de articolele 2,14,15 din Declarație sunt complementare drepturilor apărătorilor, fiind de natură să stabilească contextul juridic pentru ca acțiunile apărătorilor să producă rezultate optime.

În sfera obligațiilor statelor este de aplicare particulară responsabilitatea de a asigura promovarea și predarea informațiilor din domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului la toate nivelurile educaționale cu scopul de a facilita instruirea tuturor persoanelor competente cu aplicarea legii și cu soluționarea conflictelor juridice (avocați, ofițeri de aplicare a legii, personalul forțelor armate, funcționarii publici). Aceștia din urmă sunt profesioniști ai domeniului juridic care, prin natura activităților exercitate, urmăresc finalitatea sprijinirii cetățenilor precum și societății în ansamblul său în vederea realizării și exercitării drepturilor și libertăților fundamentale. În acest punct pragmatismul Declarației este evident dat fiind faptul că misiunea și rolul apărătorilor drepturilor omului vor fi materializate în măsura în care persoanele exercitând atribuții și funcții specifice la nivel național își vor conștientiza vocația de apărători ai drepturilor omului și vor acționa în consecință, fiind sensibilizați față de obiectivul nobil al promovării și protejării drepturilor omului. Dispozițiile Declarației prin intermediul cărora sunt explicitate responsabilitățile statelor în sprijinirea apărătorilor drepturilor omului reprezintă elementul esențial al conștientizării, de către actorii statali având potențialul de a fi considerați apărători, a  specificului acestora.

 

Mecanisme internaționale instituite în domeniul apărătorilor drepturilor omului

Preocuparea comunității internaționale pentru conturarea unui statut juridic articulat în favoarea apărătorilor drepturilor omului este vizibilă prin construirea unui cadru de mecanisme specializate în problematica apărătorilor drepturilor omului. În absența unor structuri specializate în materie, Declarația privind apărătorii drepturilor omului ar avea destinul unui instrument juridic cu existență teoretică, ființând doar pe hârtie și stabilind în mod utopic direcții de acțiune pentru cei care au atribuții în domeniul drepturilor omului. Deși Consiliul Drepturilor Omului și Adunarea Generală a ONU sunt agenți implicați în mod direct în crearea unor structuri de implementare a dispozițiilor Declarației privind apărătorii drepturilor omului, aceste structuri ONU vor avea o relevanță subsidiară în abordarea aspectelor curente care derivă din statutul juridic al apărătorilor. Rolul principal în materie este asumat Raportorul special ONU cu privire la situația apărătorilor drepturilor omului – acesta reprezentând una dintre procedurile specializate ale Consiliului Drepturilor Omului care are ca obiect de activitate monitorizare a modului în care drepturile apărătorilor sunt respectate și activitatea de evaluare a activităților acestora.

Necesitatea stabilirii unui mandat al Raportorului special a fost analizată pentru prima dată de Comisia Drepturilor Omului în conținutul Rezoluției 2000/61 care evocă, în partea preambulară, îngrijorarea forurilor internaționale cu privire la multiplicarea actelor de amenințare, hărțuire, agresiune, detenție arbitrară și execuții extrajudiciare comise împotriva apărătorilor drepturilor omului; pe cale de consecință, în paragraful 3 al Rezoluției, Comisia adresează o solicitare Secretarului General al ONU de a numi, pe o perioadă de 3 ani, un reprezentant special care va raporta asupra situației apărătorilor drepturilor omului, acesta fiind totodată însărcinat cu adoptarea tuturor mijloacelor adecvate pentru a asigura protecția apărătorilor în acord cu cele stabilite în Declarație.[8] Înțelegând utilitatea acțiunilor întreprinse de Raportorul special, mandatul acestuia a cunoscut extinderi subsecvente în special prin Rezoluția Consiliului Drepturilor Omului 16/5 (2011), Rezoluția Consiliului Drepturilor Omului 25/18 (2014), Rezoluția Consiliului Drepturilor Omului 34/5 (2017); cea mai recentă reconfigurare a mandatului Raportorului special fiind conținută în Rezoluția Consiliului Drepturilor Omului 43/16 din iunie 2020.[9]

Pe coordonate generale, mandatul exercitat de Raportorul special privind apărătorii drepturilor omului poate fi descris prin următoarele aspecte: (1) promovarea implementării eficiente a Declarației ONU privind apărătorii drepturilor omului în cooperare și dialog constructiv cu guvernele statelor părți și alți actori; (2) studierea tendințelor, evoluțiilor și provocărilor privind promovarea și protejarea drepturilor omului; (3) recomandarea de strategii eficiente pentru a proteja mai bine apărătorii drepturilor omului; (4) identificarea, dobândirea, examinarea informațiilor/situațiilor privind apărătorii drepturilor omului; (5) integrarea perspectivei de gen pe durata exercitării mandatului, accentuând particularitățile acțiunilor apărătoarelor drepturilor omului; (6) raportarea anuală către Consiliul pentru Drepturile Omului și către Adunarea Generală.[10]

Metodologia de lucru a Raportorului special privind apărătorii drepturilor omului este complexă și poate fi concretizată în: raportări anuale către Consiliul Drepturilor Omului și Adunarea Generală (acestea reprezintă documente de lucru care evaluează evoluțiile relevante și provocările legate de promovarea și protejarea apărătorilor drepturilor omului); vizite de țară (constând în investigări a situației apărătorilor drepturilor omului și a gradului în care drepturile și libertățile lor sunt respectate); acțiuni asupra informațiilor având ca obiect presupuse încălcări/abuzuri ale drepturilor apărătorilor prin realizarea de comunicări  către statele în cauză și către alte părți interesate relevante pentru a clarifica situațiile conflictuale.

Crearea mecanismului Raportorului special pentru apărătorii drepturilor omului nu constituie o inițiativă formală la nivelul comunității internaționale ci mai degrabă reprezintă un mijloc prin intermediul căruia se urmărește garantarea unei protecții efective apărătorilor drepturilor omului în exercitarea activităților lor. Deși Declarația adaptează standardele și drepturile internaționale la specificul apărătorilor drepturilor omului, aceștia din urmă sunt vulnerabili, fiind supuși adesea amenințărilor, hărțuirilor, agresiunilor psihice sau fizice precum și procedurilor de investigare arbitrare/ilegale. Rolul Raportorului special pentru apărătorii drepturilor omului este să monitorizeze situația apărătorilor drepturilor omului la nivel internațional și să identifice eventualele abuzuri care periclitează siguranța acestora.

În conținutul Raportului adoptat de Consiliul Drepturilor Omului în anul 2020 cu titlul Cooperarea cu Organizația Națiunilor Unite, reprezentanții săi și mecanismele sale în domeniul drepturilor omului, este evidențiată problema actelor de agresiune și ostilitate comise împotriva apărătorilor drepturilor omului. Descriind contextul general care a determinat elaborarea acestui document de analiză a problematicii siguranței persoanelor, grupurilor, entităților care colaborează efectiv cu Organizația Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului, Consiliul Drepturilor Omului reiterează că, prin Rezoluția nr. 12/2 și-a exprimat preocuparea referitoare la cazurile de intimidare și represalii împotriva indivizilor sau grupurilor care cooperează sau au cooperat cu Națiunile Unite în aspecte ce țin de domeniul drepturilor omului. În contextul amintit, Consiliul a condamnat actele de intimidare și represalii comise de guverne și de actorii nestatali și a solicitat formularea, la nivelul Organizației, a unei abordări judicioase a problemei.[11] În conținutul Raportului se semnalează, prin referire la informațiile colectate în perioada 1 iunie 2019-30 aprilie 2020, un climat deteriorat al condițiilor existente pentru persoanele care în mod individual sau în grup urmăresc să desfășoare în parteneriat/în colaborare cu ONU sau cu reprezentanții/mecanismele acestei organizații activități tematice din domeniul drepturilor omului. De asemenea, Raportul constată că revin și sunt practicate la cote alarmante, tendințele identificate în trecut precum avansarea, de către state, a ”argumentului securității naționale” sau a dispozițiilor din legi sau strategii pentru a obstrucționa accesul sau colaborarea cu mecanismele abilitate ale ONU în materia drepturilor omului. Cu privire la efectele produse de aceste tendințe asupra apărătorilor drepturilor omului, Raportul subliniază impactul disproporționat asupra anumitor grupuri, precum femeile apărătoare ale drepturilor omului și activiștii pentru pace, tinerii, popoarele indigene și minorităților și încurajează eforturile continue în sensul sensibilizării la dimensiunea de gen. [12]

 

Situația apărătorilor drepturilor omului la nivel regional european

La nivelul Consiliului Europei, activitatea apărătorilor drepturilor omului este recunoscută ca parte integrantă a aplicării politicilor și strategiilor de acțiune formulate de Comisarul pentru Drepturile Omului. Având în vedere numeroasele provocări întâmpinate de apărătorii drepturilor omului în activitățile lor precum restricții legale și administrative care împiedică înregistrarea ONG-urilor și accesul acestora la finanțare; cerințe financiare și de raportare excesive; hărțuirea judiciară; campanii de amenințări și intimidare; controlul și supravegherea abuzivă; confiscarea și distrugerea materialelor de lucru; arestarea sau reținerea ilegală și represalii, Comisarul Drepturilor Omului apreciază că activitatea apărătorilor și protejarea acestora constituie fundamentul mandatului său. [13]

Conștientizând importanța apărătorilor drepturilor omului pentru sistemul regional european de protecție și promovare a drepturilor omului și, în mod implicit, pentru mandatul Comisarului Drepturilor Omului al Consiliului Europei, Comitetul Miniștrilor a stabilit, printr-un document programatic cu titlul Declarația Comitetului Miniștrilor privind acțiunea Consiliului Europei pentru îmbunătățirea protecției apărătorilor drepturilor omului și promovarea activităților acestora[14] direcțiile viitoare de acțiune recomandate Comisarului în scopul consolidării rolului și capacității mandatului său. Astfel, Comisarul pentru Drepturile Omului este îndemnat să:  continue să acționeze pe baza informațiilor primite de la apărătorii drepturilor omului și din alte surse relevante, inclusiv de la instituțiile de tip ombudsman sau de la alte instituții naționale pentru drepturile omului;  susțină întâlniri cu o gamă largă de apărători în timpul vizitelor sale în țară și să raporteze în mod public asupra situației apărătorilor drepturilor omului; intervină, în maniera pe care Comisarul o consideră adecvată, la autoritățile competente, pentru a identifica soluții, în conformitate cu obligațiile lor, la problemele cu care se pot confrunta apărătorii drepturilor omului, în special în situații grave în care există necesitatea unei acțiuni urgente; lucreze în strânsă cooperare cu alte organizații și instituții interguvernamentale, în special cu punctele de sprijin ale OSCE, cu Uniunea Europeană, cu reprezentantul special al Organizației Națiunilor Unite pentru apărătorii drepturilor omului și cu alte mecanisme existente. [15]

Interpretând prevederile articolului 36, alineatul 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (conform căruia : În orice cauză prezentată unei Camere sau Marii Camere, Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei poate prezenta observaţii scrise sau participa la audieri) prin optica asumării unui angajament real în consolidarea statutului juridic al apărătorilor drepturilor omului, Comisarul pentru Drepturile Omului a intervenit ca amicus curiae în cauzele apărătorilor drepturilor omului aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.

 

Perspectiva națională asupra acomodării realității juridice a apărătorilor drepturilor omului în cadrul juridic intern

La nivel național, situația apărătorilor drepturilor omului reprezintă un subiect care comportă un grad ridicat de ermetism dat fiind faptul că standardele internaționale și regionale-europene adoptate în materie sunt slab promovate iar cadrul normativ național s-a dovedit puțin receptiv vizavi de vulnerabilitățile practice susceptibile să lezeze interesele apărătorilor și, in extenso, să le lezeze activitatea. Consecutiv acestui aspect, de lege lata, la nivel național nu există un sediu al materiei clar și riguros aplicabil în domeniul apărătorilor drepturilor omului care să asigure cunoașterea drepturilor și libertăților apărătorilor drepturilor omului, opozabilitatea erga omnes a acestora și sancțiunile corelative care se impun în cazul lezării drepturilor și intereselor apărătorilor drepturilor omului prin acțiuni de represalii de orice fel.

Perspectiva juridică națională în domeniul apărătorilor drepturilor omului este excesiv de formalistă și, pe alocuri reducționistă, fiind detașată de spiritul incluziv al reglementărilor și standardelor internaționale în materie. Contrar devizei Organizației Națiunilor Unite (”we are all human rights defenders”, ”suntem toți apărători ai drepturilor omului”) care îndeamnă la păstrarea unei perspectivei deschise în aprecierea calității de apărători ai drepturilor omului, având vocația de a fi calificat drept ”apărător” orice persoană, grup de persoane, organizație, structură sau entitate care se preocupă în principal cu promovarea și protejarea drepturilor omului, cadrul juridic național abordează într-un mod sectorial problema. Astfel, normele naționale privitoare la apărătorii drepturilor omului nu sunt sistematizate într-un act normativ unitar și se orientează mai cu seamă către specialiștii în domeniul dreptului, mizând pe calitatea formală,/oficială în temeiul căreia acționează aceștia. Cu titlu de exemplu în actele normative care reglementează activitatea specialiștilor din domeniul juridic, este recunoscută în mod implicit calitatea acestora de apărători ai drepturilor omului. Astfel,  Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[16] prevede în articolul 1, alin. 1 : Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În mod similar, Legea nr. 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[17] stabilește în articolul 2, alineatul 2 că : Avocatul promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului.

Cercetarea atentă a dispozițiilor naționale în privința stabilirii cadrului normativ al apărătorilor drepturilor omului conduce la o conexiune directă cu domeniul drepturilor omului prin aducerea în discuție a normelor naționale care reglementează organizarea și funcționarea organizațiilor nonguvernamentale sau a instituțiilor naționale de drepturile omului. Este de la sine înțeles că, în planul structurilor naționale cu atribuții în domeniul drepturilor omului, organizațiile nonguvernamentale și instituțiile naționale de drepturile omului dețin cel mai înalt grad de vizibilitate iar normele consacrate reglementării statutului juridic aferent acestora pot fi interpretate, lato sensu, ca norme care transpun și completează dispozițiile conținute în Declarația ONU privind apărătorii drepturilor omului și în alte instrumente programatice și constrângătoare având acest obiect de reglementare la nivel regional-european și internațional.

Organizațiile nonguvernamentale cu atribuții în domeniul drepturilor omului au ca sediu al materiei Ordonanța de Guvern nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile[18] care atestă în articolul 2 că scopul reglementării îl constituie crearea cadrului legal pentru : a) exercitarea dreptului la libera asociere; b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept; c) urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup; d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice; e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial;  f) respectarea ordinii publice.

Cazul reglementării instituțiilor naționale de drepturile omului este aparte deoarece acestea constituie entități proiectate conform standardelor internaționale, având organizarea și funcționarea stabilite conform Principiilor de la Paris[19] fiind independente de guvern și exercitând funcții de protecție și de promovare a drepturilor omului. La nivel național se disting două instituții de drepturile omului: Institutul Român pentru Drepturile Omului –prima instituție națională de drepturile omului care funcționează conform Legii nr.9/1991 și Avocatul Poporului –instituție de tip Ombudsman al cărui statut este stabilit prin dispozițiile Legii nr. 35/1997 cu modificările și completările ulterioare. Extinzând sfera de cuprindere la instituțiile naționale având atribuții în domeniul drepturilor omului, observăm existența, în planul juridic național, a altor instituții specializate pe probleme specifice de drepturile omului, având un mandat restrâns la arii tematice particulare precum aplicarea principiilor egalității și nediscriminării (instituția națională reprezentativă fiind în acest sens Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) sau promovarea și protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilități (ne referim la Consiliul de Monitorizare a Implementării Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități).

Față de subiectul apărătorilor drepturilor omului cadrul juridic național avansează o abordare hibridă: (1) constatăm existența unor norme care reglementează în mod punctual activitatea specialiștilor sau structurilor și instituțiilor având atribuții profesionale în domeniul drepturilor omului; (2) se observă lacune în privința reglementării statutului persoanelor individuale care desfășoară activitate de promovare și protejare a drepturilor omului în mod nonprofesional și pe baze voluntare; (3) terminologia de ”apărător al drepturilor omului” nu este uzitată per se în dispozițiile de drept pozitiv –aspect care generează dificultăți în elaborarea și recunoașterea oficială a unui statut juridic coerent în favoarea apărătorilor drepturilor omului; (4) insuficiențele cadrului normativ național cu privire la apărătorii drepturilor omului se răsfrâng în principal asupra indivizilor care exercită într-un mod informal activități specifice apărătorilor și care sunt susceptibili de represalii.

Reglementarea fracționată a apărătorilor drepturilor omului prin raportare la actele normative care consacră statutul juridic al diverselor categorii profesionale (magistrați, avocați, personal al ONG-urilor, angajați ai instituțiilor naționale de drepturile omului sau ai instituțiilor naționale exercitând atribuții în domeniul drepturilor omului) nu ilustrează relația de la parte-la întreg stabilită între apărătorii drepturilor omului și aceste categorii: primii au o sferă de cuprindere extensivă, reprezentând întregul iar cei din urmă reprezintă partea, fiind cazuri particulare de apărători ai drepturilor omului.

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Declaration on the Right and Responsibility of Individuals, Groups and Organs of Society to Promote and Protect Universally Recognized Human Rights and Fundamental Freedom, Resolution 53/144, accesibilă la adresa https://www.ohchr.org/Documents/Issues/Defenders/Declaration/declaration.pdf.

[2] Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
Intrat în vigoare la 23 martie 1976, cf. art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la art. 41;
la 28 martie pentru dispoziţiile de la art. 41. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

[3] Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin
Rezoluţia 2200 A (XXI). Intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976, conform dispoziţiilor art. 27. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

[4] Conform informațiilor disponibile pe site-ul :https://www.ohchr.org/en/issues/srhrdefenders/pages/declaration.aspx, accesat la data de 6 septembrie 2021, ora 13:25 p.m.

[5] Pentru detalii suplimentare, a se vedea informațiile disponibile pe site-ul :

https://www.ohchr.org/EN/Issues/SRHRDefenders/Pages/Defender.aspx, accesat la data de 7 septembrie 2021, ora 12:03 p.m.

[6]UN Special Rapporteur on the situation of human rights defenders, Commentary to the Declaration
on the Right and Responsibility of Individuals, Groups and Organs of Society to Promote and Protect Universally Recognized Human Rights and Fundamental Freedoms
, July 2011, document disponibil la adresa :

https://www.ohchr.org/Documents/Issues/Defenders/CommentarytoDeclarationondefendersJuly2011.pdf, accesat la data de 6 septembrie 2021, ora 14:45 p.m.

[7] Conform informațiilor disponibile pe site-ul : https://www.ohchr.org/en/issues/srhrdefenders/pages/declaration.aspx, accesat la data de 7 septembrie 2021, ora 8:30 a.m.

[8] Human rights defenders Commission on Human Rights resolution 2000/61.

[9] Conform informațiilor disponibile pe site-ul:

https://www.ohchr.org/EN/Issues/SRHRDefenders/Pages/Mandate.aspx, accesat la data de 7 septembrie 2021, ora 13:41 p.m.

[10]Conform informațiilor disponibile pe site-ul :

https://www.ohchr.org/EN/Issues/SRHRDefenders/Pages/Mandate.aspx, accesat la data de 7 septembrie 2021, ora 12:44 p.m.

[11] Human Rights Council Forty-fifth session 14 September–2 October 2020, Agenda items 2 and 5 Annual report of the United Nations High Commissioner for Human Rights and reports of the Office of the High Commissioner and the Secretary-General Human rights bodies and mechanisms, Cooperation with the United Nations, its representatives and mechanisms in the field of human rights Report of the Secretary-General.

[12] Ibidem.

[13] Conform informațiilor disponibile pe site-ul: https://www.coe.int/en/web/commissioner/human-rights-defenders, accesat la data de 8 septembrie 2021, ora 13:41 p.m.

[14] Adoptată de Comitetul Miniștrilor la 6 februarie 2008 la a 1017-a ședință a deputaților miniștrilor.

[15] Declaration of the Committee of Ministers on Council of Europe action to improve the protection of human rights defenders and promote their activities (Adopted by the Committee of Ministers on 6 February 2008 at the 1017th meeting of the Ministers’ Deputies).

[16] Publicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 13 septembrie 2005.

[17] Publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din data de 24 mai 2018.

[18] Publicată în Monitorul Oficial nr. 39 din 31 ianuarie 2000.

[19] Adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 48/134 din 20 decembrie 1993.

 

Pentru Reducerea Inegalităților De Dezvoltare În Uniunea Europeană

Un document adoptat de Adunarea Generală a ONU în 2015-Agenda pentru  dezvoltare durabilă 2030– cuprinde între alte obiective „Reducerea inegalității în interiorul țărilor și între țări”. Agenda preconizează ca, până în 2030, să fie obținută progresiv și susținută o creștere a venitului pentru 40% din populație aflată în partea de jos a veniturilor la o rată mai ridicată decât media națională și să fie promovată incluziunea socială, politică și economică a tuturor, fără deosebire de vârstă, sex, handicap, etnicitate, origine, religie, statut economic sau alt statut. De asemenea, se preconizează: asigurarea de oportunități egale și reducerea inegalităților de venit și alte măsuri în aveeași direcție.

 

Secțiunea 1-Situația inegalităților în Lume și în Europa                                      

Desigur, din punct de vedere statistic situația inegalităților sociale, economice și din alte puncte de vedere este diferită în lume, între state de pe diferite   continente, din același continent , ca și în interiorul  statelor; există nivele diferite de  inegalitate, situații și provocări specifice, iar  cauzele acestei situații nu sunt aceleași.

Numeroase studii se referă la creșterea inegalităților la nivel mondial; se apreciază că statele din Europa și Statele Unite ale Americii dețin 67% din bogăția lumii, cu o populație de 18%, că 71% din adulții lumii au un venit  anual de sub 10 mii dolari SUA, în timp ce 1% din populația lumii deține 46% din bogății[1]. Studii ale Organizației de Colaborare și Dezvoltare Economică afirmă că inegalitatea a crescut nu numai în condiții economice grele pentru toți, ci și în timpuri mai bune, că ea este profund înrădăcinată în structurile economice existente, dar are un cost social și politic și nu este bună pentru creșterea economică pe termen lung[2]. Peste 300 milioane de persoane din țările slab dezvoltate și emergente trăiau în 2017 cu un venit de  1,20 $ pe zi, iar în țările dezvoltate membre ale OECD(țări dezvoltate din Europa, Asia și America Latină, România este numai candidat) un număr de 4 milioane persoane trăiau în 2018 în sărăcie multidimensională[3].

Studiile menționează de asemenea unele schimbări calitative în evoluția           inegalităților față de perioada anterioară crizei financiar-economice din                                      2005-2010, în sensul că acum nu persoanele în vârstă, ci  tinerii formează   grupul cu cel mai mare risc de sărăcie. Potrivit indexului sărăciei multidimensionale, în 2017, din cei 1,46 miliarde săraci din 104 țări jumătate erau copii între 0 și 17 ani[4]. În țările membre ale OECD, între  anii 2007 și 2015 o parte a gospodăriilor cu venit mediu a căzut în sărăcie, ca urmare a stagnării veniturilor lor care nu țin seama de creșterea costului locuințelor, al educației și a prețurilor în general[5]. De asemenea,globalizarea și dezvoltarea noilor tehnologii au dus la creșterea veniturilor celor angajați în activități legate de aceste evoluții, în timp  ce salariile din alte domenii nu au ținut pasul. A scăzut numărul persoanelor care desfășoară o activitate permanentă și a crescut numărul celor angajați în munci temporare; se reține că mai ales  femeile și tinerii, peste 60-70% în țările dezvoltate membre ale OECD, au  locuri de muncă temporare, nesigure, mai puțin calificate și mai slab  plătite[6].

În acest context se constată, de asemenea, că  au crescut inegalitățile între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, ca și între țările din fiecare din aceste două mari grupuri de țări, chiar dacă fiecare din ele a realizat o anumită creștere economică. Un raport al Secretarului general al ONU din 2018 arată că inegalitatea de acces la oportunitățile de bază a dus la adâncirea inegalităților în ce privește veniturile, a lăsat în urmă mari grupuri de oameni mai ales în țările în curs de dezvoltare, ceea ce este vizibil mai ales în ce privește accesul la sănătate, la educație, la noile tehnologii, ca și protecția împotriva dezastrelor naturale, produse de factori de mediu.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, un studiu referitor la politica de coerență pentru  dezvoltare durabilă  relevă,  pe baza raportului din 2015 al UE privind strategia pentru dezvoltare durabilă, că tabloul general al evoluției este inegal: deși a avut loc o creștere a produsului intern brut per capita și a productivității muncii, se constată o creștere importantă a nivelului sărăciei, progresul în domeniul dimensiunii sociale a dezvoltării durabile a fost inegal, iar în plan internațional statele membre nu au respectat angajamentul lor privind nivelul asistenței pentru dezvoltare și în general în politicile lor (în domeniul comerțului și al investițiilor și transferului de fonduri), nu au luat în considerare preocupările pentru dezvoltare[7].  Creșterea produsului intern brut per capita a fost însă inegală și a menținut în mare parte nivelul inegalității; în 2007 țările est-europene, nou intrate în Uniune, realizau sub 50% din produsul pe locuitor al țărilor bogate din Uniune, în 2018 ele se aflau încă la 75%  din nivelul mediu atins de țările dezvoltate, unele rămânând aproape de nivelul din 2007; inegalități  se constată de asemenea în domeniile productivității muncii, educației, sănătății, angajării în muncă a tinerilor și altele[8].

Într-un raport  din 2018 al OECD se afirmă că țările din Europa de Est au relativ bune rezultate în eliminarea sărăciei și asigurarea energiei accesibile pentru toți, dar prezintă mari deficiențe în ce privește eliminarea foametei, asigurarea sănătății, asigurarea muncii decente și a creșterii economice, dezvoltarea industrei, inovației și infrastructurii, ca și în eliminarea inegalităților; ar fi de asemenea în regres acțiunile climatice, protecția vieții sub apă și pe pământ, ca și o slabă colectare a venitului intern pentru investiții publice[9].

De asemenea, OECD a reținut că au crescut inegalitățile în fiecare din aceste țări. În timpul crizei financiar-economice din anii 2007-2011, Grecia a pierdut în medie 8% din venitul real anual pe familie, iar Spania și Irlanda peste 3,5%; cei din păturile mai sărace au pierdut mai mult. În Spania, cei mai săraci 10% au pierdut 13% anual, în timp ce cei 10% mai avuți doar 1,5%. În aceeaași perioadă, în alte țări-Austria, Danemarca, Franța-veniturile celor din grupurile înstărite au crescut, în timp ce cele ale celor din păturile de jos au scăzut. Raportul OECD arată că și în anii de după criză, prin reformele de consolidare fiscală și reducerea acoperirii sociale, a crescut inegalitatea  de venit și s-a extins riscul de sărăcie[10].

Referindu-se la nivelul la care se aflau țările membre ale Uniunii Europene, față de  obiectivele Agendei pentru dezvoltare durabilă, un raport al Uniunii arăta că statele dezvoltate se aflau, în 2019, la peste 70% față de aceste obiective, în timp ce țările din Europa de Est se aflau sub acest nivel, unele mult departe(Cipru 54,99%, România 55,91%, Bulgaria 57,12%, Grecia 58,90%)[11].

Într-un raport publicat în 2019 Uniunea Europeană propune ca măsuri pentru a se apropia de punerea în aplicare a obiectivelor Agendei următoarele:

-decarbonizarea sistemului energetic până în 2050, întărirea economiei circulare, folosirea mai eficientă a resurselor și deșeuri mai puține, folosirea durabilă a pământului  și a resurselor de hrană;

-creșterea investițiilor publice și private în infrastructura durabilă, inclusiv energie și transporturi;

-creșterea investițiilor în educație, în muncă calificată și inovație, cercetare și dezvoltare și folosirea de tehnologii durabile;

-punerea obiectivelor dezvoltării durabile în centrul diplomației și dezvoltării cooperării internaționale;

-creșterea coerenței și reducerea efectelor negative care împiedică alte țări să îndeplinească aceste obiective[12].

Cu referire la statele membre ale Uniunii, rapoarte ale ONU se referă la tendințe negative, inclusiv inegalitatea de venituri, emisiunile ridicate de carbon, deteriorarea apelor de coastă, pierderea biodiversității, traficul cu animale, ca și progresul lent în ce privește protecția socială pentru toți, eliminarea malnutriției, menținerea diversității genetice sau investițiile în agricultură.

Un document al ONU din 2018 privind eradicarea sărăciei  propunea, ca măsuri pentru îndeplinirea acestui obiectiv, următoarele:

-crearea de locuri de muncă decente  pentru toți, plătite corespunzător;

-promovarea de transformări structurale, prin industrializare; se are în vedere că în multe țări ar lipsi capacitatea industrială, ar lipsi noile tehnologii și ar fi slabă productivitate; ar fi necesară finanțarea infrastructurii industriale, a transporturilor, a logisticii comerțului, atragerea de investiții, transferul de tehnologii și menținerea unui mediu durabil;

-sprijinirea economiei rurale, în ferme și în afara acestora(asigurarea de resurse productive, a serviciilor de bază de sănătate, educație, protecție socială, șosele, apă, electricitate);

-creșterea capacităților naționale productive, pentru crearea de locuri de muncă și eradicarea sărăciei(alegerea sectoarelor cu potențial de plată imediată, de creare de

locuri de muncă și creștere, trecerea la sectoare noi, de înaltă tehnologie și productivitate, crearea unei mase critice de capacitate productivă viabilă și competitivă în agricultură, manufacturi  și servicii);

-realizarea protecției sociale pe baza priorităților naționale;

-promovarea inovației și interconectivității (aplicarea  de noi tehnologii care să producă creștere și venituri, ca și incluziunea socială în domeniile financiar, sănătate, educație, mediu);

-investiții în educație(educație completă pentru toți, formare profesională a tinerilor, formarea de aptitudini, formarea pentru sectoare productive, educație de-a lungul vieții);

-promovrea acoperirii universale în domeniul sănătății, a accesului echitabil la servicii de sănătate (sănătatea ca investiție, creator de locuri de muncă);

-soluții durabile pentru inclusiunea persoanelor deplasate;

-combaterea schimbărilor climatice și a impactului lor;

-crearea de parteneriate și mobilizarea de resurse pentru dezvoltare[13].

Ca principii care să guverneze un Plan de acțiune pentru eradicarea sărăciei, în perioada 2018-2027, pornind de la faptul că sărăcia este multidimensională prin formele pe care le îmbracă și cauzele sale, se propune integrarea politicilor economice, sociale și de mediu, susținerea unei creșteri care să reducă inegalitățile, includerea cuprinzătoare a femeilor și a celor rămași în urmă, eliminarea discriminarilor, a marginalizării și excluderii, respectarea deplină a drepturilor omului. Se propune de asemenea ca în această perioadă statele să abordeze mai ales acele forme ale sărăciei care nu depind de venit: accesul la nevoile de bază, la educația de calitate, la serviciile de sănătate, apă potabilă și instalații sanitare, locuințe decente și securitate, pentru a rupe cercul vicios de la educație slabă sau lipsă de educație și sănătate precară la venituri de sărăcie. În esență, se propune  să dezvolte industria alimentară și agricultura durabilă, deci să promoveze o dezvoltare agro-industrială și programe integrate în celelalte domenii.

 

Secțiunea a 2-a-Cauze ale inegalităților. Soluții pentru reducerea inegalităților și apropierea nivelului de dezvoltare în Uniunea Europeană.

1. În documentele sale de tipul Eurostat și mai recent în cele privind pregătirea statelor membre pentru punerea în aplicare a obiectivelor Agendei pentru dezvoltare durabilă 2030, Uniunea Europeană constată că există în continuare inegalități de dezvoltare între statele membre și că, în ciuda unor progrese, aceste inegalități se mențin sau sunt în creștere. Această constatare se referă atât la produsul brut per capita, respectiv venitul anual pe locuitor, la puterea de cumpărare standard, la productivitatea muncii și valoarea adăugată a orei de muncă, la domeniile sănătății,  educației și pregătirii profesionale, al ratei de angajare în muncă, așa cum rezultă din documentul Eurostat pe anul 2018, ca și la evaluarea capacității statelor membre de a îndeplini obiectivele Agendei, în care statele din Europa Centrală și de Est sunt cel mai adesea sub media europeană, iar unele sunt cel mai adesea ultimele (România și Bulgaria). Inegalitatea de dezvoltare între statele membre ale Uniunii Europene   este menționată și în documentele OECD și ale ONU.

Aceasta este situația constatată la finele anului 2019. Pandemia care a lovit statele membre în anul 2020 va avea desigur urmări asupra procesului de dezvoltare și asupra eforturilor pe care fiecare din ele le va putea desfășura pentru a repune economia în mișcare. Este de așteptat ca țările cu o mai bună bază de pornire, cu structuri economice puternice, să recupereze mai rapid și ca inegalitățile să crească.

Desigur, situația de inegalitate în care se află statele din Europa de Est, noii membri ai Uniunii de 7-10 ani, nu se datorează Uniunii Europene sau calității lor de membri ai acesteia. Aceste state au ieșit din epoca comunistă abia la sfârșitul anilor 1980, au avut o economie centralizată, bazată pe decizia politică și mai puțin pe eficiența economică și au trecut la economia de piață tot prin decizie politică. Economiile lor nu erau pregătite pentru o lume concurențială, de competiție, iar schimburile lor comerciale se desfășuraseră mai ales între ele, pe bază de angajamente bilaterale (liste de mărfuri) sau de specializare în cadrul CAER. Trecerea la economia de piață a rupt în mare măsură aceste raporturi, a dus la reducerea drastică a comerțului între ele și deci a producției, a făcut ca industrii întregi să devină neeficiente, să acumuleze datorii mari și să devină o povară pentru societate. Statele nu au găsit mijloace să le retehnologizeze și să le mențină în funcțiune și în final le-au vândut pe nimic, iar cei care le-au cumpărat le-au dezmembrat pentru a le vinde pe bucăți sau terenul respectiv. În același timp, procesul de negociere a admiterii în Uniunea Europeană a cerut eliminarea unităților neproductive și a ajutoarelor de stat și nu a oferit alte soluții. Așa au dispărut în țări  ca România, în câțiva ani, uzine chimice care vindeau produse în toată Europa, uzine metalurgice, rafinării și altele. Competiția cu produse de mai bună calitate și mai ieftine provenind din alte țări, în condițiile liberalizării comerțului, a dus și la reducerea activității fabricilor de textile, confecții, mobilă și agro-alimentare.

Cum au arătat unii analişti[14] ai acestei evoluţii, ţările din Europa răsăriteană au pierdut după 1990 cea mai mare parte a industriilor de prelucrare şi au devenit masiv importatoare de produse, desigur mai perfecţionate şi mai scumpe din ţările din Vest. François Denord, sociolog şi economist la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică din Paris, porneşte de la un adevăr de necontestat, anume că fostele state comuniste, deci şi România, au aderat la Uniunea Europeană într-o etapă în care Uniunea îşi adapta politica la ideologia neo-liberală (de la concepţia statului social-liberal), deci ieşea în bună măsură din programul părinţilor fondatori(ai Uniunii). O astfel de ideologie aşază societatea pe bazele super-dezvoltării şi concurenţei acerbe. Numai că, spre deosebire de statele din Vest, care au parcurs un drum ascendent din momentul închegării Comunităţilor europene, statele din Est, după intrarea în Uniunea Europeană, au parcurs un drum invers: au pierdut nivelul de dezvoltare la care ajunseseră în comunism şi s-au înglodat în datorii. Mai precis, ele au trebuit să renunţe la unele industrii, nu s-au adaptat la economia neo-liberală, iar visul unei Europe sociale, la care au sperat, fusese pierdut pe drum chiar şi de Occidentul dezvoltat[15].

Denord continuă într-o altă carte: „După căderea Zidului Berlinului”, în 1989, arătând că «unda de şoc a atins statele din Europa de Est. Noile autorităţi alese au reformat în profunzime economiile acestor state şi au antamat o apropiere de Uniunea Europeană. Aceste state au redus perimetrul sectorului lor public şi s-a ajuns la politici de austeritate. Socialmente, bineînţeles, neo-liberalismul nu are nimic neutru. El măreşte inegalităţile sociale şi le legitimează. Forţa lui rezidă, fără îndoială, în faptul că este dotat cu instituţii, Organizaţia Mondială a Comerţului, de exemplu, care îl permanentizează»[16]. Se pare că statele est-europene nu erau pregătite pentru o asemenea tranziţie.

2. Tratatele Uniunii, ultimul fiind Tratatul de la Lisabona, în vigoare din 2009, stabilesc ca obiective: întărirea solidariății între popoarele statelor membre, consolidarea economiilor naționale și asigurarea convergenței acestora, promovarea progresului economic și social al popoarelor pe baza unei dezvoltări durabile. În acest scop, Tratatul Uniunii Europene prevede că Uniunea acționează pentru o dezvoltare durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere echilibrată și promovează coeziunea economică, socială  și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre(art. 3). Tratatul privind funcționarea Uniunii prevede că aceasta va acționa pentru eliminarea barierelor care divizează Europa, ameliorarea condițiilor de viață și de muncă a națiunilor lor, pentru garantarea stabilității în expansiunea schimburilor și reducerea decalajelor între regiuni și va ține seama de amploarea eforturilor economiilor care prezintă  decalaje ale nivelului de dezvoltare(preambul, art. 27), iar Comisia Uniunii va avea în vedere necesitatea de a asigura o dezvoltare rațională a producției în statele membre și a consumului în cadrul Uniunii(art. 32).

După cum am văzut, datele statistice publicate de instituțiile Uniunii arată că aceste principii și prevederi nu sunt încă aplicate și nu au dat încă rezultate notabile. Se poate afirma că inegalitățile între statele membre, ca nivel de dezvoltare economică și socială și ca nivel de viață a popoarelor acestora, reprezintă una din cele mai importante probleme cu care este confruntată Uniunea. Căile și metodele folosite de Uniune până în prezent-accesul la fondurile structurale, la Politica Agricolă Comună și la alte fonduri sau împrumuturi oferite- au fost de natură să răspundă unor nevoi imediate, să  acopere unele dificultăți în plan național, dar nu au determinat eforturi semnificative pentru eliminarea rămânerii în urmă în dezvoltarea acestor țări.

În esență, aceste țări au devenit tot mai mult piețe de desfacere a produselor provenind din țările mai dezvoltate ale Uniunii, ele exportă în continuare materii prime și tot mai puține produse de calitate, cost-eficiente, în celelalte state membre, devin tot mai mult societăți de consum  și acumulează datorii comerciale tot mai mari. Problemele sunt grave și pot deveni explozive în cazul unei crize economice-financiare (cum a fost cea din anii 2005-2010) când intră în dificultăți de plată și trebuie sprijinite prin credite externe însoțite de condiționalități politice greu suportabile. În cadrul Uniunii se aplică norme stricte privind deficitul bugetar, dar nu există limite privind deficitul comercial între statele membre; de altfel, nici o statistică a Uniunii nu se referă la balanțele comerciale dintre statele membre; în mod artificial, este rupt deficitul bugetar de cel comercial. Aceasta obligă statele cu deficit comercial major să acopere costurile acestuia din capitole bugetare referitoare la sănătate, educație, cheltuieli sociale sau investiții, deci să reducă cheltuielile de dezvoltare.

Practic, raporturile economice din interiorul Uniunii Europene sunt similare cu cele dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare în general și tind să evolueze în această direcție. Uniunea Europeană nu a adoptat încă politici și măsuri care să oprească această tendință și să promoveze o dezvoltare echilibrată a statelor membre, în principalele domenii pe care statisticile Uniunii le consideră decisive: venitul brut per capita, accesul la sănătate, la educație, angajarea în muncă, pregătirea profesională, angajarea în muncă a tinerilor, extinderea cercetării pentru dezvoltare, aplicarea noilor tehnologii. Comerțul între statele membre, așa cum se desfășoară în prezent, nu acționează ca factor de dezvoltare economică și socială în toate statele membre.

În Raportul din 1918 privind nivelul diferit al statelor membre ale Uniunii față de îndeplinirea obiectivelor Agendei de dezvoltare durabilă 2030(1), Uniunea face, după cum am văzut, recomandări privind: decarbonizarea sistemului energetic până în 2050; întărirea economiei circulare, prin folosirea mai eficientă a resurselor și reducerea cantității deșeurilor; creșterea investițiilor în infrastructura durabilă și asistența pentru țările în curs de dezvoltare[17].

În Raportul său intitulat „In It Together; Why Less Inequality Benefits All”, OECD care include ca membri majoritatea țărilor Uniunii, propunea ca abordare identificarea politicilor care promovează creșterea și răspund cel mai bine eliminării inegalităților și tratarea inegalităților la punctul lor de origine (nu numai strategii de redistribuire bazate pe transferuri și taxe) și indica patru zone de  atenție(cu referire și la economiile emergente): participarea femeilor la viața  economică; promovarea ocupării și locuri de muncă de bună calitate; formarea de aptitudini, mai ales pentru tineri; reducerea inegalităților ca rezultat al educației; aplicarea unor sisteme eficiente de taxe și transferuri de redistribuire (inclusiv reforma taxelor care să includă contribuții mai mari ale celor care câștigă mai mult și ale societăților multinaționale)[18].

După cum am văzut, un raport al ONU din 2018 recomanda, între altele  promovarea de transformări structurale prin industrializare; sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare prin finanțarea infrastructurii industriale. De asemenea, rapoarte  ale OECD cuprind numeroase propuneri care se referă și la economiile emergnte și pot fi aplicate de statele mai puțin dezvoltate din Europa.

Constatăm că recomandările incluse în rapoartele Uniunii Europene pentru a răspunde obiectivelor Agendei cuprind mai ales obiective pentru economii supra dezvoltate, altele pe termen foarte lung, până în 2050 și mai puține obiective aplicabile pentru eliminarea inegalităților care afectează țările membre mai puțin dezvoltate. absente.

Față de situația existentă, de inegalități în multe domenii, în lume și în Uniunea Europeană, continuarea politicilor de până în prezent nu oferă soluții și  va duce la adâncirea inegalităților, a diferenței de nivel de dezvoltare și de viață. Deci, „business as usual” nu reprezintă o soluție.

În analiza noastră pornim de la constatarea făcută  în rapoarte ale unor organisme internaționale că inegalitățile în oportunități  nu sunt inevitabile și nu sunt ireversibile, că există alternative față de situațiile și politicile bazate pe inegalități.

Inegalitatea în dezvoltarea țărilor poate să crească ori să fie redusă prin politicile urmate, de state și de grupări ale acestora, care pot fi adecvate, inadecvate sau pot fi absente.

În ceea ce privește politicile pe care le vedem ca fiind și realiste și eficiente în cadrul Uniunii Euopene, cel puțin cu privire la România, pot fi luate în considerare următoarele:

-sprijinirea reindustrializării țării, începând cu ramuri de producție cu randament imediat și care să creeze locuri de muncă, cum sunt în domeniul energiei(pe baza resurselor naturale de care dispune fiecare țară), în domeniul industriei agro-alimentare (pentru procesarea superioară a produselor agricole proprii), al industriei textile și a confecțiilor(pe baza resurselor proprii), al industriei lemnului(pentru valorificarea superioară a masei lemnoase disponibile), al agriculturii moderne(prin extinderea sistemului de irigații și producția de substanțe chimice necesare) ;

-sprijinirea progresului în domeniul sănătății publice, prin sprijinirea construirii și dotarea la nivel european a unui număr de spitale, a formării de personal calificat, prin creșterea numărului de studenți și formarea profesională corespunzătoare;

-sprijinirea progresului în domeniul educației, prin sprijinirea învățământului în favoarea persoanelor care provin din grupuri vulnerabile și prin finanțarea creării de noi institute de învățământ superior și creșterea numărului de studenți;

-sprijinirea îmbunătățirii situației populației care trăiește în zone rurale prin extinderea accesului la electricitate, apă potabilă și instalații sanitare;

-sprijinirea dezvoltării infrastructurii de transport intern și în raporturile cu alte state europene(autostrăzi, transportul aerian și pe Dunăre).

Asemenea planuri și proiecte corespund întrutotul obiectivelor și principiilor Uniunii, așa cum rezultă din Tratatele în vigoare. Desigur, ele cad în sarcina guvernelor și parlamentelor naționale, dar trebuie să fie sprijinite și favorizate de instituțiile Uniunii Europene prin rapoarte, recomandări și finanțarea corespunzătoare, inclusiv derogări temporare dacă sunt necesare față de normele Uniunii, pentru ca într-un termen rezonabil țările în cauză să-și creeze baza economică și socială necesară pentru reducerea și eliminarea inegalităților. În acest fel ele ar putea deveni parteneri de valoare mai ridicată ai celorlalte state membre.

Pentru Uniunea Europeană, ca asociere de state libere și egale în drepturi, eliminarea inegalităților între aceste țări și între cetățenii Uniunii este și o cerință care decurge din esența Uniunii, din principiile și obiectivele însăși existenței sale. Măsurile și programele care vor fi adoptate de Uniune și în statele membre pentru reluarea activității economice după pandemia declanșată de Covid 19 reprezintă un prilej pentru a dezvolta o acțiune hotărâtă în această direcție.

Ambasador Dr. Ion DIACONU

 


 

[1] Global Wealth Report, 2015, Research Institute, Credit Suisse.

[2]  OECD, In IT Together: Why Less Inequality Benefits All, Paris, 2015.

[3]   Implementation of the Third UN Decade for the Eradication of Poverty(2018-2027), doc. A/73/298 of 6 August 2018.

[4] Conform doc. A/73/298 menționat.

[5] Raport OECD, Under Pressure:The Squeezed Middle Class, paris, 2019.

[6] OECD, Raport, I It Together,  menționat

[7] Implementation of the 2030 Agenda in the European Union-Constructing an EU approach to Policy Coherence for Sustainable Development, by Cecilia Gregersen, James Mackie and  Policy Coherence for Sustainable Development, by Cecilia Gregersen, James Mackie and   Carmen Torres of July 2016.

[8] European Union, Eurostat 2018

[9] The Sustainable Development Goals Report 2018, Index and Dashboards, OECD, 2018

[10] Raport al OECD, 2018.

[11] OECD, In IT Together, Paris 2015.

[12] Europe Sustainable Development Report, November 2019.

[13] Implementation of the Third UN Decade for the Eradication of Poverty, 2018-2027, doc. A/73/298 of 6 August 2018.

[14] Idem.

[15] François Denord, Antoine Schwarz, L’Europe sociale n’aura pas lieu, Poche, 2009/Europa.

[16] François Denord, Brève Hhistoire du néolibéralisme, Edition Les Prairies ordinaires, 2004, La   déferlante néolibérale des années 1980.

[17] The Sustainable Development Goals Report, 2018, Index and Dashboards.

[18] Raport menționat, 2015.

 

Dilema Garantării Drepturilor Persoanelor Cu Dizabilități Mintale: Relația Dintre Capacitatea Juridică Și Capacitatea Mintală Și Construirea Unei Soluții Legale Pertinente

 

Protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități comportă un nivel aparte de complexitate prin faptul că însuși conceptul de dizabilitate este evolutiv iar problematica discriminării asociată drepturilor persoanelor cu dizabilități comportă valențe dificil de penetrat, dat fiind faptul că ori de câte ori se aplică măsuri specifice de protecție acestea trebuie să fie evaluate din punctul de vedere al gradului în care reușesc să asigure autonomia și inserția socială a persoanelor cu dizabilități.Eficacitatea măsurilor de protecție și promovare a drepturilor persoanelor cu dizabilități se impune a fi apreciată în funcție de două criterii cumulative: (1) gradul în care acestea sunt în beneficiul persoanelor cu dizabilități și (2) gradul în care respectul pentru individualitatea umană și autonomia personală sunt asigurate. Cu alte cuvinte, protecția persoanelor cu dizabilități este o acțiune care se cere a avea un rezultat activ, de integrare a acestora în toate domeniile vieții sociale în acord cu voința manifestă exprimată. În cazul persoanelor cu dizabilități fizice autoritățile încurajează în mod deschis participarea  la viața socială urmărind implicarea activă în formularea politicilor publice care le vizează în mod direct. Situația devine dilematică în ipoteza integrării active a persoanelor cu dizabilități mintale în cazul cărora voința este alterată iar libertatea de acțiune este compromisă în mod corespunzător. În acest caz, autoritățile devin circumspecte, asumându-și calitatea de decidenți în relația cu persoanele suferinde, având tendința de a se substitui voinței lor în scopul protejării intereselor acestora.

Pentru a se contura un mesaj clar în direcția protejării și promovării drepturilor persoanelor cu dizabilități sunt necesare demersuri de clarificare conceptuală (provocarea rezidă în a identifica o convenție teoretică adecvată pentru înțelegerea dizabilității), stabilirea modelelor pertinente de explicitare a atitudinilor sociale vizavi de dizabilitate (de-a lungul timpului au fost formulate diverse abordări ale dizabilității – de la abordarea care pornește de la ideea carității, la abordarea medicală sau la cea bazată pe drepturile omului) evaluarea dispozițiilor din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități din perspectiva coordonatelor generale de interpretare oferite de Comitetul ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, precum și observarea implementării dispozițiilor Convenției la nivelul legislației naționale.

Cu titlu general, pentru înțelegerea corectă a procesului de promovare și protejare a drepturilor persoanelor cu dizabilități în primul rând este necesară o schimbare de paradigmă referitoare la statutul acestora în societate; acordarea unui rol pasiv, subliniind empatia datorată de către publicul larg persoanelor cu dizabilități reprezintă, prin ea însăși o situație aptă să mențină această categorie socială într-o stare de subordonare. Comunitatea umană trebuie să abordeze cu sensibilitate suferințele persoanelor cu dizabilități derivate din izolarea socială sau neintegrarea conformă în societate însă accentul trebuie să cadă asupra mijloacelor și metodelor apte să producă integrarea pe toate planurile și în toate domeniile vieții sociale. Direcțiile de acțiune prin care se asigură integrarea activă trebuie să fie aplicate în mod indistinct, indiferent de tipologia dizabilității (fizică sau psihică) – în caz contrar, acordarea posibilității de exprimare a voinței persoanelor cu dizabilități fizice și negarea aceleiași posibilități persoanelor cu dizabilități psihice constituie prin natura sa, un act de discriminare. ”Ajustarea” modului de protecție a persoanelor cu dizabilități reprezintă primul pas către protecția corespunzătoare acestora.

 

***

 

Clarificări conceptuale ale ”dizabilității”, abordări-tip și impactul acestora asupra reglementărilor în domeniu

 

Analizând dizabilitatea, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a optat pentru o definiție descriptivă calificându-o ca fiind complexă, dinamică, multidimensională și contestată.[1] Explicitând semnificația dizabilității, OMS sintetizează caracteristicile evocate în legătură cu dizabilitatea și evidențiază că aceasta rezultă ca urmare a interacțiunii dintre individul care prezintă o anumită problemă de sănătate și factorii de mediu. Fiind un rezultat al unei operațiuni dizabilitatea nu depinde în mod exclusiv de individ ci este ”externalizată” fiind o stare la care individul poate ajunge sau nu în funcție de adaptabilitatea mediului înconjurător la problemele individuale. Deci, dizabilitatea nu este atributul persoanei ci un ”termen umbrelă” care desemnează deteriorările, limitările activității și restricții ale participării, referindu-se la aspectele negative ale interacțiunii dintre un individ (cu o anumită condiție de sănătate) și factorii contextuali ai acelui individ (factori personali și de mediu). [2]

Observăm că tipologia de conceptualizare a dizabilității propusă de OMS pune în relație două elemente: individul – cu particularitățile sale fizice sau psihice și mediul înconjurător. Dintre cele două, constanta este dată de individ (starea acestuia rămâne în esență aceeași sau este dificil de modificat), în timp ce factorul variabil este mediul înconjurător care poate fi perfectat în scopul unei abordări mai eficiente a dizabilității. Factorii de mediu sunt diverși și privesc contextul de manifestare a dizabilității fiind susceptibili de clasificare după natura lor aceștia depinzând în mod direct de circumstanțe (mediul construit sau mediul natural) cât și factori care depind direct de persoana individului (motivația, stima de sine).[3]

Din rațiuni de sistematizare, OMS grupează problemele care au legătură cu funcționarea umană în 3 zone interconectate: (1) deteriorările – care sunt probleme ale funcționării corpului sau modificări ale structurii corpului –de exemplu, paralizia sau orbirea; (2) limitările de activități -care reprezintă dificultăți în executarea activităților – de exemplu, mersul pe jos; (3) restricțiile de participare sunt probleme care au implicații în orice domeniu al vieții – de exemplu, confruntarea cu discriminarea la locul de muncă sau în mijloacele de transport. Indiferent de zona la care ne raportăm, dizabilitatea este susceptibilă să fie reperată.[4] Astfel, din multitudinea de ipostaze ale dizabilității rezultă abordările dezvoltate vizavi de acestea. Fie că avem în vedere abordarea bazată pe caritate conform căreia persoanele cu dizabilități sunt elemente pasive ale societății necesar a fi sprijinite prin politici de profil sau abordarea medicală – în temeiul căreia dizabilitatea este exclusiv o maladie pe care pacientul o abordează prin conduită terapeutică adecvată, societatea plasează persoanele cu dizabilități într-o postură de inferioritate, considerând problema dizabilității ca pe un aspect negativ care trebuie contracarat și nu ca pe un element-marcă a diversității umane care se cuvine a fi recunoscut, celebrat și integrat în comunitatea de apartenență.

În spiritul integrării persoanelor cu dizabilități în societate a fost elaborată abordarea bazată pe drepturile omului care urmărește să asigure un grad extensiv de participare în societate astfel încât nici o decizie relevantă care afectează drepturile persoanelor cu dizabilități să nu fie adoptată fără consultarea acestora. Altfel spus, discriminarea pe criteriul dizabilității este o problemă care planează în primul rând asupra atitudinilor, comportamentelor și valorilor sociale iar schimbarea paradigmei în domeniu constă în amendarea tiparelor mentale discriminatorii și stereotipe. Abordarea bazată pe drepturile omului transformă promovarea și protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilități într-o problemă globală, a comunității în ansamblul său, care necesită remedii pe toate direcțiile de acțiune strategică: de la direcția legislativă, până la cea administrativă. [5] Promovarea participării și a implicării indivizilor cu dizabilități în luarea deciziilor reprezintă nucleul abordării bazate pe drepturile omului.

 

Participarea activă a persoanelor cu dizabilități mintale– o problemă juridică

 

Co-optarea indivizilor cu dizabilități în formularea politicilor și legislației în materie constituie un element care asigură justiția actelor normative menite să promoveze și să protejeze drepturile persoanelor cu dizabilități, asigurând totodată adaptarea rezonabilă. Nu este mai puțin adevărat că această implicare este posibilă în temeiul recunoașterii persoanelor cu dizabilități ca subiecte de drept autonome, a căror personalitate juridică este recunoscută în mod egal cu cea exercitată de ceilalți membri ai comunității. În acest sens, articolul 12 din Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități[6] prevede în mod sintetic, în primul său paragraf că Statele Părţi reafirmă că persoanele cu dizabilităţi au dreptul la recunoaşterea, oriunde s-ar
afla, a capacităţii lor juridice
. Evident, dispozițiile Convenției nu disting între persoanele cu dizabilități psihice și cele cu dizabilități fizice, recunoscând atributul capacității juridice ca un element sine qua non care poate fi exercitat de orice individ în mod indistinct. Capacitatea juridică este un element necesar pentru garantarea implicării persoanelor cu dizabilități în societate și pentru recunoașterea persoanelor cu dizabilități ca subiecte principale, titulare de drepturi și obligații juridice pe care acestea pot să le exercite în temeiul autonomiei lor. Recunoașterea egală a capacității juridice a persoanelor cu dizabilități reprezintă o cerință esențială pentru depășirea modelului bazat pe caritate în care individul suferind de dizabilități este destinat unui rol pasiv și pur formal, voința persoanei cu dizabilități fiind translatată în persoana unui reprezentant legal care substituie persoana cu dizabilități în totalitatea actelor și faptelor întreprinse de aceasta. Cu alte cuvinte, existența capacității juridice a persoanelor cu dizabilități permite înlocuirea regimului de substituție (în temeiul căruia reprezentantul acționează pentru persoana cu dizabilități, înlocuind dorința și voința acesteia) cu un regim de asistență (conform căruia voința persoanei cu dizabilități este cea exprimată în circuitul juridic însă susținută în mod corespunzător de un asistent).

Interpretând dispozițiile articolului 12 din Convenție, Comitetul ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități trasează direcțiile de înțelegere a actului de recunoaștere egală în fața legii a capacității juridice a persoanelor cu dizabilități: capacitatea juridică este un atribut universal inerent tuturor persoanelor în virtutea umanității lor și trebuie să fie confirmat pentru persoanele cu dizabilități în mod egal cu ceilalți. Capacitatea juridică este indispensabilă exercitării drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Aceasta capătă o semnificație specială pentru persoanele cu dizabilități atunci când trebuie să adopte decizii fundamentale privind sănătatea, educația și munca lor.[7]

Explicațiile oferite de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități în relație cu dispozițiile articolului 12 operează o distincție clară între capacitate juridică și capacitate mintală. Capacitatea juridică este aptitudinea de a deține drepturi și îndatoriri  și de a exercita aceste drepturi și îndatoriri în timp ce capacitatea mintală se referă la abilitatea de luare a deciziilor de către o anumită persoană, abilitate care variază în mod natural de la una o persoană la alta, în funcție de mulți factori, inclusiv factori de mediu și sociali. Indiferent de interacțiunea dintre cele două sfere de conținut aferente celor două capacități, acestea nu sunt identice astfel încât atingerile capacității mintale produse de existența unei dizabilități nu conduce, per se, la negarea în totalitate a autonomiei personale și la instituirea unui regim de substituție, prin desemnarea pe cale judiciară a unui reprezentant legal. Dimpotrivă, deși se influențează reciproc, capacitatea juridică nu este condiționată în totalitate de prezența capacității mintale în formulă absolută, după cum nici absența capacității juridice nu implică o afecțiune psihică care, în mod imuabil, rămâne perpetuu în același stadiu și la același nivel de gravitate precum stadiul și nivelul existente la momentul la care dizabilitatea mintală a fost depistată întâia oară. Este interesant de observat că raționamentul instituit de Comitet în vederea interpretării modus operandi juridic alocat de Convenție în favoarea persoanelor cu dizabilități permite transformarea capacității juridice și a capacității mintale în elemente relative care pot (și trebuie!) să fie supuse re-evaluărilor periodice. Este firească această soluție dat fiind faptul că dizabilitatea este, în accepțiunea Convenției, un concept în evoluție – ceea ce presupune că indiferent de tipologia dizabilității care afectează indivizii (fizică sau intelectuală) aceasta nu poate fi apreciată în termeni absoluți iar în cazul în care este constatată, măsura de limitare a capacității juridice a persoanei cu dizabilități va fi cât mai puțin restrictivă, proporțională cu gravitatea dizabilității și temporară.

Perspectiva de interpretare avansată de Comitetul privind drepturile persoanelor cu dizabilități este transformativă de percepții și de perspectivă juridică pentru că, până la data formulării interpretărilor asupra articolului 12 din Convenție, Statele Părți inserau în rapoartele de țară o perspectivă proprie de abordare a problemei capacității care, de regulă îmbina cele două forme de capacități. Astfel, în cazul persoanelor cu dizabilități, se considera că dacă unei persoane i-au fost afectate abilitățile de luare a unei anumite decizii din cauza unei limitări cognitive sau psihosociale, în mod corelativ, capacitatea sa juridică de a lua o anumită decizie este limitată. Deci, existența sau lipsa capacității juridice se decide, în funcție de abordare, luând în considerare următoarele : diagnosticul sau tipul afectării; consecințele pozitive/ negative ale acțiunilor indivizilor sau calitatea/deficiența procesului de luare a deciziilor. Sintetizând ideea unei complete identificări între capacitatea juridică și capacitatea mintală care are drept consecință negarea totală a capacității juridice ca urmare a constatării deteriorării capacității mintale pornește de la posibilitatea persoanei cu dizabilități de a-și da seama de natura și consecințele deciziei sale. Evaluând această din urmă situație, Comitetul subliniază că asocierea dintre capacitatea juridică și capacitatea mintală până la indistincție este eronată din cel puțin două motive : (1) consecințele sunt discriminatorii pentru persoanele cu dizabilități (dat fiind faptul că persoanele cu dizabilități mintale sunt predispuse la a fi evaluate ca subiecte având capacitatea mintală limitată); (2) evaluarea capacității mintale reprezintă un act care se realizează prin apel la mijloace specifice care nu sunt infailibile și care pot conduce, în mod implicit, la un rezultat echivoc, afectând posibilitate persoanei evaluate de a beneficia de exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale. [8]

În lumina observațiilor Comitetului, soluția pertinentă pentru a permite persoanelor cu dizabilități să își exercite în bune condiții drepturile și libertățile fundamentale constă în a adapta conținutul capacității juridice și modul de exercitare a acestuia la specificul capacității mintale astfel încât, în funcție de gradul de alterare a abilității persoanei de a-și da seama de faptele sale și de consecințele faptelor sale, capacitatea juridică va fi exercitată de persoana cu dizabilități, asistată în mod corespunzător de o persoană aptă din punct de vedere juridic. Deci, atitudinea Statelor Părți nu va fi una de negare de plano a capacității juridice a persoanelor cu dizabilități ci se va concretiza în garantarea tuturor măsurilor necesare pentru ca persoanele cu dizabilități să fie asistate în exercitarea capacității juridice.

Abordarea Consiliului Europei asupra problemei tinde să vină în completarea metodei de interpretare stabilită de Comitetul privind drepturile persoanelor cu dizabilități, extinzând discuția asupra sistemelor de tutelă (totală sau parțială) și a efectului de ”spill over” ce poate fi antrenat de acestea. În funcție de extinderea aplicării lor, sistemele de tutelă pot conduce la limitări flagrante sau chiar la pierderea totală a exercițiului unor drepturi fundamentale ale omului precum dreptul la proprietate, dreptul la asistență medicală/la intervenții medicale ca urmare a exprimării consimțământului informat, dreptul de acces la justiție etc.[9]

 

Perspectiva Curții Constituționale a României asupra capacității juridice a persoanelor cu dizabilități : comentarii pe marginea Deciziei nr. 601/2020               

 

Modul de reglementare al participării persoanelor cu dizabilități la circuitul civil a fost evaluat de Curtea Constituțională a României în contextul criticilor de neconstituționalitate privitoare la articolul 164 (1) din Codul Civil Român conform căruia : „(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.” Textul de lege citat reiterează regimurile de substituție evidențiate în direcțiile de interpretare trasate de Comitetul ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, limitând de plano autonomia persoanelor cu dizabilități și lezând, în mod implicit, dispozițiile articolului 50 din Constituția României potrivit cărora : Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.

Din studierea articolului 164 alin. 1 din Codul Civil (a cărei aplicabilitate a încetat în prezent urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 601/2020[10]) rezultă că situația-premisă a punerii sub interdicție judecătorească constă în alienația sau debilitatea mintală care determină ca persoana în cauză să nu aibă discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale. Interpretând această situație, Curtea Constituțională, reține în Decizia nr. 601/2020 că alienarea sau debilitatea mintală implică ”existența unui diagnostic medical proiectat în plan juridic a unei boli psihice ori a unui handicap psihic ce determină lipsa discernământului necesar îngrijirii de propriile interese. Deși din punct de vedere medical debilitatea mintală reprezintă o formă ușoară a deficienței mentale, din punct de vedere juridic înglobează toate formele acesteia, indiferent de gradul de incapacitate al persoanei”. În consecință, abordarea dizabilității mintale avansată de articolul 164 alin. (1) Cod Civil îmbină perspectiva medicală și cea bazată pe caritate, reducând persoanele cu dizabilități mintale la subiecte pasive de drepturi și obligații, supuse unor regimuri de substituție, cărora li se permite implicarea indirectă în afacerile publice. Ori, abordarea bazată pe drepturile omului este complementară asigurării celui mai extins grad de autonomie personală în favoarea individului suferind de dizabilități psihice cu luarea în considerare a garantării drepturilor și intereselor acestuia. Astfel, abordarea bazată pe drepturile omului va trebui să prefigureze un just echilibru între libertatea decizională acordată persoanei cu dizabilități proporțional cu gradul de dizabilitate mintală de care aceasta suferă.

Într-adevăr, în construirea argumentelor juridice pe care se va baza decizia de constituționalitate a prevederilor articolului 164, alin. (1) Cod Civil, Curtea Constituțională subliniază natura juridică a măsurii de punere sub interdicție a persoanelor suferinde de alienare sau debilitate mintală, menționând expresis verbis că aceasta ”reprezintă o măsură de ocrotire a drepturilor și a intereselor legitime, patrimoniale și nepatrimoniale, ale persoanei fizice, instituită de instanța judecătorească în urma evaluării posibilității persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile, condițiile instituirii acestei măsuri fiind prevăzute strict și limitativ prin dispozițiile art.164 alin.(1) din Codul civil. Așadar, potrivit Codului civil, aceasta reprezintă o măsură de ocrotire stabilită în interesul persoanei, avându-se în vedere posibilitatea acesteia de a-și îndeplini obligațiile cu privire la sine și la bunurile sale [art.106 și art.104 din Codul civil]. ” Așadar, vocația punerii sub interdicție rezidă în a proteja persoana aflată într-o stare de vulnerabilitate mintală și a proprietăților deținute de aceasta. Cu toate acestea, modul de aplicare a instituției punerii sub interdicție este eminamente restrictiv de drepturi instituind, după cum recunoaște Curtea, un regim de substituție conform căruia pentru persoana pusă sub interdicție, voința juridică (constând în totalitatea drepturilor și obligațiilor) va fi exercitată de un reprezentant legal, indiferent de gradul în care este afectat discernământul persoanei în cauză. Comparativ, Curtea atrage atenția asupra unui regim (asumat de stat)  de sprijinire a persoanei cu dizabilități astfel încât aceasta să poată lua parte la toate aspectele vieții sociale în mod corespunzător cu nivelul de alterare a discernământului. În acest punct devine incidentă principala dilemă relativă la implicarea socială a persoanelor cu dizabilități mintale: este regimul de substituție în mod real un regim de limitare a drepturilor persoanelor cu dizabilități sau acesta reprezintă o măsură necesară de protecție a persoanei cu dizabilități împotriva propriei sale deficiențe – care, în lipsă de orice control,- poate avea consecințe negative ireversibile asupra acesteia? O altă problemă corelativă decurge din cea enunțată anterior: poate fi o măsură de protecție excesiv de protectivă conducând, în cele din urmă, la negarea individualității sociale și juridice a persoanei cu dizabilități? Având în vedere sensibilitatea subiectului abordat, se cuvine să amplasăm în sfera retoricii aceste interogații. Totuși, abordarea bazată pe drepturile omului – cadrul conceptual de referință în materia dizabilității – își bazează nucleul pe regula egalității și nediscriminării. În aceste condiții, dacă măsurile de ocrotire a drepturilor și libertăților indivizilor aplicabile persoanelor fără dizabilități nu sunt de natură să permită substituția lor ca subiecte de drept atunci respectivele măsuri aplicabile persoanelor cu dizabilități sunt, în esență, abuzive. Nu este mai puțin adevărat că între cele două categorii sociale există o diferență specifică, justificată de gradul diferit al sănătății mintale de care acestea se bucură. În cazul persoanelor fără dizabilități, există prezumția existenței discernământului și a voinței juridice în timp ce, în cazul persoanelor cu dizabilități această prezumție este invalidată la modul absolut indiferent de gradul de dizabilitate suferit de persoanele în cauză. La fel ca în orice problemă de drepturile omului, aprecierea oportunității și eficacității unei cerințe de protejare a persoanelor cu dizabilități va avea în vedere: gradul de dizabilitate de care suferă respectiva persoană; posibilitatea de reevaluare a dizabilității în cauză; modul absolut sau parțial de afectare a discernământului individului. Această prudență juridică în stabilirea tipologiei dizabilității este specifică regimurilor de asistență – în cadrul cărora actorul juridic principal rămâne persoana cu dizabilități iar statul, prin mijloace adecvate, trebuie să asigure susținere persoanei cu dizabilități pentru ca aceasta să își asume rolul de titular de drepturi și obligații juridice.

Principalul argument pe care Curtea își fundamentează decizia de neconstituționalitate a prevederilor articolului 164, alin. (1) din Codul Civil constă în recunoașterea caracterului  relativ al  dizabilității mintale și a necesității de reevaluare periodică a existenței sau absenței discernământului persoanei cu dizabilități mintale. Astfel, deși se admite că instituirea măsurii de punere sub interdicție poate opera în scopul protejării persoanei al cărei discernământ este în totalitate abolit, această măsură de protecție rămâne, în continuare, cea mai restrictivă dintre toate măsurile și trebuie să fie aplicată în mod gradual, urmare a epuizării celorlalte măsuri, mai puțin restrictive și de durată mai redusă. În forma avansată de formularea articolului 164, alin. (1)  din Codul Civil, măsura punerii sub interdicție se aplica de principiu în absența unor alternative legale viabile. Reunind aceste coordonate în raționamentul avansat de Curte, aceasta opinează că : (…) având în vedere că există diferite grade de dizabilitate, iar o persoană poate să aibă într-o mai mare sau mai mică măsură discernământul afectat, dar nu în totalitate abolit, până la dispunerea unei măsuri care să restrângă capacitatea de exercițiu a persoanei trebuie luată în considerare instituirea unor măsuri alternative și mai puțin restrictive decât punerea sub interdicție judecătorească. În consecință, în lipsa acestor măsuri alternative îi revine legiuitorului sarcina să identifice și să reglementeze mecanisme apte să ofere sprijinul necesar în luarea deciziilor bazate pe voința și preferința acestor persoane. Cu alte cuvinte, astfel cum și-a asumat prin ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, statul român trebuie să acorde sprijinul în exercitarea capacității juridice, prin dezvoltarea unor mecanisme bazate pe premisa respectării drepturilor, voinței și preferințelor persoanelor cu dizabilități, și, numai în măsura în care sprijinul astfel oferit se dovedește a fi ineficient, să reglementeze măsuri de ocrotire adaptate la situația particulară a persoanelor.

Prin Decizia nr. 601/2020, Curtea Constituțională avansează o soluție de compromis între cele două regimuri de protecție a persoanelor cu dizabilități mintale (regimul de substituție și regimul de asistență), sugerând că o protecție adecvată instituită în favoarea persoanelor cu dizabilități presupune conștientizarea complexității afecțiunilor psihice și flexibilizarea modelului juridic în direcția adaptării la aceasta. Punerea sub interdicție nu este, per se, o metodă inadecvată de protecție însă, în contextul formulării anterioare a articolului 164, alin. (1) din Codul Civil este lipsită de garanții și susceptibilă de a deveni abuzivă. Revine legiuitorului sarcina de a elabora, pentru viitor, mijloace de acțiune juridică pertinente, ca să acomodeze particularitățile persoanelor cu dizabilități psihice și care să fie proporționale cu nivelul de afectare al discernământului, să fie temporare și supuse revizuirii permanente, și, nu în ultimul rând,  însoțite de garanții specifice.

Prof.univ.dr.Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr.Maria Beatrice Berna

 


 

[1] Organizația Mondială a Sănătății, Banca Mondială, Raport mondial privind dizabilitatea, București, 2012, p. 3.

[2] Ibidem.

[3] Organizația Mondială a Sănătății, Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității, Sănătății; The International Classification of Functioning, Disability and Health, Geneva, World Health Organization, 2001.

[4] Organizația Mondială a Sănătății, Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității, Sănătății; The International Classification of Functioning, Disability and Health, Geneva, World Health Organization, 2001.

[5] Ibidem, p. 20.

[6] Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități a fost publicată în Monitorul Oficial al României (Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2010) și a intrat în vigoare.

[7] Committee on the Rights of Persons with Disabilities Eleventh session 31 March–11 April 2014, General comment No.1, (2014), Article 12: Equal recognition before the law.

[8] Committee on the Rights of Persons with Disabilities Eleventh session 31 March–11 April 2014, General comment No.1, (2014),  Article 12: Equal recognition before the law.

[9] Council of Europe Commissioner for Human Rights, Who gets to decide? Right to legal capacity for persons
with intellectual and psychosocial disabilities, Issue Paper published by the Council of Europe Commissioner for Human Rights, Council of Europe Publishing, April 2012, France, pp. 10-16.

[10]  Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.164 alin.(1) din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr.88 din 27.01.2021.

Incertitudine Epistemologică Și Dificultăți În Stabilirea Raportului Între Normele Europene Și Cele Naționale În Materia Drepturilor Omului. Privire Specială Asupra Deciziei Curții Constituționale A României Nr. 390 Din 8 Iunie 2021

 

Teoria drepturilor omului s-a confruntat, de-a lungul timpului, cu dificultăți care au chestionat însăși existența autonomă a acesteia.

Există perspective de studiu care au pledat pentru încorporarea teoriei drepturilor omului în sfera de cuprindere științifică a dreptului internațional public (dat fiind faptul că, majoritatea normelor care reglementează probleme de drepturile omului sunt elaborate și validate de comunitatea internațională). Față de aceste perspective, susținătorii autonomiei teoriei drepturilor omului au răspuns prin argumente care tranșează în mod clar ”linia de demarcație” științifică între domeniul de studiu al drepturilor omului și cel dedicat dreptului internațional public. Din punctul nostru de vedere, principalele idei care validează segregarea științifică ”drepturile omului”-”drept internațional public” constau în: (1) obiectul de studiu avut în vedere : în cazul dreptului internațional public acesta are ca obiect de studiu relațiile dintre state; în cazul drepturilor omului, obiectul de studiu este raportat la individ și la modul de garantarea, în favoarea acestuia, a drepturilor și libertăților; (2) modus operandi al celor două domenii de studiu este diferit, instrumentele juridice și mecanismele circumscrise acestora fiind specifice; (3) principiile de aplicare sunt particulare și au un sediu al materiei de sine stătător: în cazul dreptului internațional public, acestea sunt cuprinse în Carta Organizației Națiunilor Unite; în cazul drepturilor omului, acestea se desprind din doctrină și din Declarația Universală a Drepturilor Omului constând în : universalitate, indivizibilitate, interdependență, egalitate; (4) sancțiunile sunt suis generis, în cazul domeniului drepturilor omului acestea fiind pronunțate, în funcție de sistemul regional de protecție a drepturilor omului la care ne raportăm, de mecanisme specializate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Curtea Africană de Justiție și de Drepturile Omului).

Pe de altă parte, s-au conturat teorii reducționiste care contopesc aspectele științifice circumscrise drepturilor omului cu elementele de drept constituțional, așezând (în mod eronat, din punctul nostru de vedere) semnul egal între domeniul de studiu al drepturilor omului și dreptul constituțional. Dacă particularizăm dezbaterea asupra independenței științifice a drepturilor omului prin comparație cu dreptul constituțional observăm că diferențele specifice dintre cele două materii decurg din distincția dintre cele două concepte centrale cu care acestea operează : (1) dreptul constituțional avansează conceptul de ”drepturi și libertăți fundamentale” acestea reprezentând aspecte circumscrise Constituției și care sunt garantate de stat în raporturile cu cetățenii în temeiul legăturii politico-juridice a cetățeniei; (2) drepturile omului extrapolează semnificația drepturilor și libertăților – acestea fiind înțelese ca atribute inerente individului, decurgând din starea naturală a umanității (fiind evidente reminescențele dreptului natural) care sunt inalienabile și imuabile.

Oscilarea între admiterea autonomiei științifice a teoriei drepturilor omului și includerea teoriei drepturilor omului în sfera de cuprindere a dreptului constituțional sau a dreptului internațional public are ca punct de plecare și lipsa unei viziuni unitare legată de raportul dintre norma internațională și norma internă în materia drepturilor omului. Cu alte cuvinte, admițând că domeniul de studiu atribuit drepturilor omului utilizează instrumente juridice internaționale specifice (diferite de cele utilizate cu predilecție de dreptul internațional public) care se aplică cu prioritate asupra ordinii juridice interne (fiind evidente și în acest punct, particularitățile ordine juridică  aferente domeniului drepturilor omului), devine stringentă problema corectei interpretări a raportului dintre norme internă și cea internațională. Vizavi de acest din urmă punct doctrina a ezitat să interpreteze în profunzime dispozițiile constituționale care abordează problematica raportului dintre norma internă și norma internațională și, cu atât mai mult, a trecut în subsidiar implicațiile tranșării acestui raport pentru domeniul drepturilor omului. Astfel, dacă acceptăm autonomia științifică a domeniului de studiu al drepturilor omului, trebuie să regăsim, în mod corelativ, o soluție clară la problema juridică a raportului dintre norma internă și cea internațională. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 390 din 8 iunie 2021 raportul dintre dreptul intern și cel internațional este abordat în mod expres, fiind postulate soluții juridice care redimensionează poziția dreptului internațional în ierarhia normativă internă. Susținând teza autonomiei drepturilor omului – ca domeniu de studiu, teorie și disciplină- , investigarea repercusiunilor juridice ale Deciziei Curții Constituționale aduse în materia drepturilor omului este o necesitate al cărei scop vizează, în primul rând, tendințele evolutive în această materie. Pentru claritatea expunerii, vom urmări atât elementele generale de argumentație juridică cât și implicațiile asupra teoriei drepturilor omului.

 

***

 

Aprecieri teoretice asupra normelor constituționale care abordează raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional

 

Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional este o problemă de drepturile omului. Dat fiind faptul că, prin natura lor, normele privind protecția drepturilor omului sunt conținute în instrumente internaționale, revine normelor constituționale ca prevederi care asigură la nivel național implementarea garanțiilor de protecție a drepturilor omului, să identifice soluții privind tranșarea riguroasă a acestei problematici. Ansamblul de norme constituționale al căror obiectiv este reprezentat de reglementarea aplicabilității dreptului internațional este tripartit, fiind alcătuit din: art. 11 (dreptul internațional și dreptul intern), art. 20 (tratatele internaționale privind drepturile omului) și art. 148 (integrarea în Uniunea Europeană) din Constituția României.

Studiind denumirile marginale și conținutul articolelor menționate, în doctrină[1] s-a ajuns la concluzia conform căreia articolul 11 constituie norma-cadru de la nivel constituțional care prevede cu titlu general modul de aplicare a dreptului internațional în relație cu dreptul intern, în timp ce articolele 20 și 148 contextualizează aplicarea dreptului internațional la aspecte privitoare la drepturile omului, respectiv la normele Uniunii Europene.

Prima facie în domeniul drepturilor omului au relevanță primele două texte constituționale însă, dacă extindem raționamentul conform căruia normele Uniunii Europene reprezintă elemente de drept regional-european (distincte de normele internaționale în materie) care pot produce repercusiuni în materia drepturilor omului, putem, lato sensu,să integrăm și cel din urmă articol în sfera normativului constituțional aplicabil.

În demersul de implementare a normelor internaționale în sfera normativă internă planează o dificultate juridică, descrisă, în literatura de specialitate, sub forma a două teorii : monistă și dualistă.

Acestea se prezintă cu particularitățile lor, după modul în care norma internațională este preluată de norma internă: potrivit teoriei moniste, norma internațională se aplică imediat și direct, fără a fi necesară ”adaptarea” acesteia la ordinea juridică internă în timp ce teoria dualistă atestă că norma internațională nu poate fi contopită cu norma internă fără o formalitate prealabilă. Revenind la materia drepturilor omului, opțiunea pentru una dintre cele două teorii este cel puțin problematică: în cazul afilierii la teoria monistă, independența epistemologică a științei drepturilor omului ar fi pusă în pericol dat fiind faptul că am agreat ca ipoteză a articolului nostru că știința drepturilor omului are ca particularitate faptul că izvorăște, în principal, din normele juridice internaționale care au ca obiect protecția și promovarea drepturilor omului; în consecință, preluarea imediată și nealterată a normei internaționale (care, evident, descrie o realitate juridică distinctă de cea existentă la nivel intern) al implica o transpunere mecanică a dispozițiilor de drepturile omului, în absența asigurării unei compatibilități prealabile. Pe de altă parte, dacă apelăm la teoria dualistă, normele internaționale de drepturile omului sunt preluate prin prevederile naționale astfel încât să fie asigurată o adaptare corespunzătoare la climatul juridic și cultura juridică. Soluția susținută de teoria dualistă derivă din dispozițiile articolului 11, alin. (2) din Constituție conform cărora, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Cu toate acestea, aproprierea de teoria dualistă – care distinge în mod clar între dreptul intern și dreptul internațional – nu rezolvă problema stabilirii preeminenței normei juridice aplicabile. Coexistența celor două sisteme de drept (intern și internațional) conduce în mod obligatoriu la decantarea unei ierarhii juridice. În acest context, există o tensiune între două dispoziții conținute în articolul 11 din Constituție : articolul 11, alineatul 1 – Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte și respectiv articolul 11, alineatul 3 – În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției. Pe de o parte, obligația de respectare a dreptului tratatelor este clară, aceasta fiind în strânsă legătură cu obligativitatea de ratificare; pe de altă parte, la nivelul actelor normative interne, Constituția are o poziție supraordonată dat fiind faptul că, dacă un tratat cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea acesteia.

În materia drepturilor omului, legiuitorul constituant stabilește o prezumție juris tantum de preeminență a dreptului internațional precizând, în articolul 20, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte, având prioritate dispozițiile internaționale, exceptând situația în care normele interne conțin dispoziții mai favorabile. Având în vedere că ne confruntăm cu o prezumție juris tantum, preeminența normelor internaționale este invalidată de dispoziții mai favorabile conținute în legislația internă. Este corect să afirmăm că, în materia drepturilor omului, norma constituțională este flexibilă în privința principiului supremației dreptului internațional asupra dreptului național, relativizând acest raport din perspectiva caracterului mai favorabil al reglementării.

Deși ipotezele legale cuprinse în articolele 20, respectiv 148 din Constituție sunt distincte fiind circumscrise unor realități de normare diferite (tratatele internaționale în materia drepturilor omului și integrarea României în Uniunea Europeană), ambele pot cuprinde norme privitoare la protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Privitor la articolul 20 din Constituție, conform opiniilor experților[2], tratatele adoptate în materia drepturilor omului reprezintă repere interpretative constituționale – acest fapt consolidând prioritatea aplicării lor în caz de neconcordanță cu legile interne exceptând situația în care Constituția sau legile interne cuprind dispoziții mai favorabile.

Articolul 148 este, prin reglementarea constituțională și prin jurisprudența Curții, o normă distinctă de cea cuprinsă în articolul 20 însă, in extremis, legătura dintre cele două texte nu poate fi negată. În jurisprudența sa[3], Curtea Constituțională admite distincția problemelor juridice derivate din relația drept intern, drept internațional și drepturile omului respectiv din raportul aferent dreptului intern și dreptului Uniunii Europene: Distinct de relaţiile drept intern – drept internaţional şi drept intern – drepturile omului, reglementate prin art. 11 şi prin art. 20, Legea fundamentală a României tratează la art. 148 alin. (2) relaţia drept intern – drept comunitar. (…) Se pune întrebarea dacă sintagma „legile interne” include şi dispoziţiile constituţionale sau, cu alte cuvinte, în ce măsură prioritatea dreptului european cu caracter obligatoriu se aplică şi asupra normelor constituţionale.[4]

În conținutul aceleiași opinii concurente s-a stabilit că raportul dintre dreptul european și dreptul constituțional este bazat pe principiul priorității aplicării dreptului european. Totuși, în situația în care este disputată protecția drepturilor și libertăților fundamentale împreună cu ansamblul de garanții constituționale consacrate acesteia, este necesar să acceptăm că ”supremația dreptului supranațional cedează în fața principiilor legii fundamentale”. Suntem deci în prezența aplicării cu prioritate a normelor care acordă cel mai înalt grad de protecție drepturilor și libertăților fundamentale, în cadrul opiniei concurente ajungându-se la concluzia – întemeiată pe raționamentul actualei Curți de Justiție a Uniunii Europene[5] – conform căreia respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de Curtea de Justiţie. Protejarea acestor drepturi, care se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii. Dacă problematica drepturilor fundamentale este în centrul preocupărilor sistemului Uniunii Europene atunci avansarea unor garanții mai generoase în materia drepturilor omului de către sistemul constituțional al unui stat parte la Uniunea Europeană implică concesii de la aplicarea cu prioritate a normei europene. Dreptul Uniunii descrie o ordine juridică autonomă dat fiind faptul că validitatea dreptului Uniunii Europene poate fi apreciată doar prin intermediul dreptului european [6] iar în temeiul autonomiei sale, dreptul european consolidează două tipuri de relații cu normele naționale : (1) pe de o parte, după cum se apreciază în opinia concurentă analizată, ordinea juridică a Uniunii Europene şi ordinea constituţională internă constituie seturi complementare de norme juridice, iar relaţia dintre ele nu se bazează pe o ierarhie a normelor, astfel încât conceptul de „supremaţie” este înlocuit de conceptul de „prioritate„; (2) pe de altă parte, normele Uniunii Europene circumscrise drepturilor omului formează un corp indistinct cu actele internaționale în materia drepturilor omului care au prioritate de principiu asupra normelor interne exceptând situația în care acestea din urmă sunt mai favorabile.

 

Coordonate generale extrase din Decizia Curții Constituționale nr. 390/2021 privind raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern și implicațiile asupra domeniului drepturilor omului

 

Menținând prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene asupra normelor de drept intern, Curtea Constituțională statuează, prin Decizia nr. 390/2021[7] o circumstanțiere a principiului priorității normei europene asupra normei naționale prin prisma conceptului de identitate constituțională națională. În doctrina de drept constituțional[8] se arată că identitatea constituțională este constituită din agregarea elementelor de identitate națională dat fiind faptul că noțiunea de identitate constituțională nu este tranșată prin textul legal intern și, cu atât mai puțin nu este precizată in expresis în textul convențional (ne referim, în mod evident la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale) sau în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Raportându-ne la aceleași opinii doctrinare[9], este clar că identitatea constituțională este un concept flexibil care se întemeiază pe identitatea religioasă, etnică sau culturală a unui stat – aspect care determină în oglindirea raportului dintre Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului următoarele consecințe : (1) Curtea Europeană își reafirmă non-intervenția cu privire la structurile judiciare de la nivel național (inclusiv față de Curtea Constituțională)  (2) în temeiul principiului subsidiarității și a marjei de apreciere[10], statele au competența să decidă cu privire la modul de implementare a dispozițiilor de drept convențional în ordinea juridică internă.

În discuția despre identitatea constituțională se impune delimitarea acesteia față de identitatea Constituției – cele două sintagme cunoscând foruri de raportare diferite: (1) pe de o parte, dacă achiesăm la construcția hibridă a identității constituționale care activează ca un construct de elemente religioase, culturale, etnice ce interacționează într-un dinamism implicit vom ajunge la concluzia potrivit căreia aceasta desemnează o realitate pur subiectivă și strict dependentă de percepție personală și de interpretare (2) pe de altă parte, identitatea Constituției este un concept mult mai articulat care poate fi derivat prin apel la norme și la principii stabilite în conținutul legii fundamentale.[11]

Am acordat în rândurile de mai sus o atenție deosebită identității constituționale dat fiind faptul că argumentația juridică construită în Decizia Curții Constituționale nr. 390/2021 se sprijină pe acest concept. Prezentând în mod coroborat ideile afirmate de Curte în paragrafele 81 și 82 rezultă că identitatea constituțională poate reprezenta principala condiționalitate a aplicării cu prioritate a dispozițiilor dreptului Uniunii Europene: (1)potrivit clauzei de conformare cuprinsă chiar în textul art.148 din Constituţie, România nu poate adopta un act normativ contrar obligaţiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru însă cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituţională, întemeiată pe conceptul de ”identitate constituţională naţională” ; (2) în temeiul articolului 4 paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană conceptul de identitate națională este asociat cu structurile politice și constituționale ale statelor membre subliniind condițiile în care poate opera integrarea constituțională a statelor la Uniunea Europeană precum și limitele unui atare demers care prospectează întocmai structurile instituționale și specificul politic și constituțional al statelor membre.

Extinderea raționamentului privitor la modul de aplicare a dreptului Uniunii Europene are în vedere inclusiv înțelegerea corectă a competenței instanței de judecată de a aprecia conformitatea unei norme de drept intern cu norma constituțională (în temeiul articolului 148 din Constituție) dar și relevanța constituțională a normelor interne analizate (acestea având natură infraconstituțională). Conform ideilor exprimate în Decizia nr. 390/2021, este necesar să distingem între două ipoteze de acțiune ale instanțelor naționale din perspectiva normei constituționale cuprinsă în articolul 148: (1) există posibilitatea ca o instanță națională să verifice conformitatea unei norme de drept intern (de natură infraconstituțională) cu normele de drept european și să decidă aplicarea cu prioritate a dispozițiilor circumscrise dreptului Uniunii în litigiile care dispută drepturile subiective ale cetățenilor; (2) dispozițiile constituționale cuprinse în articolul 148 permit aplicarea prioritară a normelor de drept european față de față de normele interne infraconstituționale și nu față de Constituție – aceasta din urmă menținându-și supremația în cadrul sistemului juridic intern.

Așadar, în studierea relației dintre dreptul internațional și dreptul național și impactul acesteia asupra teoriei drepturilor omului, este necesară o conciliere între principiul supremației Constituției, acceptarea normelor internaționale în materia drepturilor omului ca instrumente de interpretare și aplicare a normelor constituționale și controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională. În aceste condiții, studiile doctrinare au arătat unele direcții de acțiune care pot asigura respectiva conciliere în scopul  coexistenței, sub premisa autonomiei, a sistemelor care urmăresc protecția drepturilor omului. În acest sens, se atrage atenția asupra următoarelor aspecte: (1)  în activitatea de elaborare a legilor se va verifica de plano dacă inițiativele legislative sunt compatibile cu tratatele internaționale la care România este parte; (2) judecătorul național trebuie să aplice cu prioritate tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte sub rezerva conținerii unor dispoziții mai favorabile; (3) Curtea Constituțională va aplica dispozițiile constituționale în acord cu tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte.[12]

 

Neliniștea teoretică decurgând din relaționarea dreptului intern cu dreptul internațional și incertitudinea soluțiilor doctrinare

 

Așezarea fundamentelor sistemului internațional de protecție a drepturilor omului a urmat unei perioade în care s-a demonstrat insuficiența normelor naționale în relație cu profunzimea și complexitatea implicațiilor problematicii drepturilor omului. Cu titlu de exemplu, regimurile autocrate instaurate în Europa pe fondul proclamării nazismului în perioada celui de-al Doilea Război Mondial au adus în discuție responsabilizarea statelor în protejarea individului, aducând în planul comunității internaționale discursul drepturilor omului pe coordonate reconfigurate. Pornind de la Declarația Universală a Drepturilor Omului și continuând cu instrumente juridice constrângătoare în materia drepturilor omului, comunitatea internațională a aspirat la conturarea unui sistem autonom de norme și mecanisme care să transfere problema protecției și promovării drepturilor omului din cadrul restrâns al statului la sistemul extins al statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite. În mod corespunzător, replica internaționalizării drepturilor omului a fost resimțită și la nivel european, Consiliul Europei fiind prima organizație regional-europeană preocupată de prezervarea drepturilor omului, acesteia urmându-i Uniunea Europeană.

Deci, în construirea sistemului internațional și regional-european de protecție a drepturilor omului a existat tendința de separare a acestei problematici de tensiunile existente la nivel național și de avansare a unei abordări extensive, înlăuntrul căreia mecanisme specializate vor supraveghea aplicarea unor standarde și garanții corespunzătoare instrumentelor juridice în care acestea se regăsesc și care sunt propriile lor emanații. Aceasta constituie și logica primordială de instaurare a sistemelor supranaționale de protecție a drepturilor omului : conștientizarea vocației superioare atașată drepturilor omului – de a proteja individul în virtutea demnității umane intrinseci- care se desparte, la un moment dat, de restricțiile aferente observării individului pe coordonatele tradiționale ale legăturii politico-juridice instituite cu statul al cărui cetățean este. Cu toate acestea, acceptăm că rolul teoriei și practicii drepturilor omului –astfel cum sunt prescrise de instrumentele și mecanismele supranaționale specializate în materie- este să revoluționeze statutul individului și nu în mod necesar să redirecționeze statul națiune. În acest punct, menținerea unor tensiuni este firească și inevitabilă, fiind perceptibilă inclusiv în opera de control a constituționalității.

Având prezente aspectele de principiu statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 390/2021 referitoare la supremația Constituției și la identitatea constituțională în raport cu aplicarea prioritară a normelor internaționale, unele dileme devin stringente: (1) pot reprezenta supremația Constituției și identitatea constituțională limitări ale aplicării prioritare ale normelor internaționale în materia drepturilor omului dacă acestea din urmă sunt mai favorabile? (2) în tensiunea dintre caracterul ”mai favorabil” și particularitățile decurgând din identitatea constituțională cum va fi stabilită soluția în sensul opțiunii pentru una dintre variante? (3) mai putem avea în vedere autonomia sistemelor supranaționale de protecție a drepturilor omului în cazul în care verificarea aplicabilității practice a acestora la nivel național trebuie să cucerească cerința conformității cu identitatea constituțională a statului?

Dilemele evocate se subsumează neliniștilor teoretice care însoțesc cristalizarea, la nivel științific, a unei teorii autonome a drepturilor omului. În situația de față elementul de stabilitate epistemologică – în funcție de care se tranșează, chiar și temporar, dilema autonomizării protecției drepturilor omului de exigențele dreptului constituțional, – rezidă în necesitatea compatibilizării normelor interne cu normele internaționale. Astfel, identitatea constituțională nu va putea fi privit ca un concept izolat din punct de vedere teoretic de identitățile constituționale a altor democrații europene iar elementele comune vor putea alcătui un corp de valori constituționale care vor descrie un standard minimal în funcție de care se va evalua norma internațională în materia drepturilor omului. În același sens, aspirația democrațiilor europene către un set de valori umaniste comune a legitimat constituirea sistemelor supranaționale de protecție a drepturilor omului și a stabilit o logică de funcționare a acestora. Cu titlu de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște marja de apreciere și principiul subsidiarității prin aceasta acceptând rolul principal al statelor de garant al drepturilor și libertăților individuale urmând ca, în plan secund, mecanismul regional, să intervină dacă statele nu au performat în îndeplinirea misiunii lor. Sub aceste auspicii s-ar împlini și dezideratul inițial de a transfera problema drepturilor omului în atenția forurilor supranaționale, păstrând însă responsabilitatea primară în relație cu statul națiune.

Modul de interpretare al Curții Constituționale a României bazat pe conceptul de identitate constituțională a statului, a generat o reacție  neechivocă a Comisiei Europene care, printr-o scrisoare adresată Guvernului României a trimis o scrisoare în care cere clarificări privind Decizia CCR 390/2021, ca un prim pas spre declanșarea procedurii de infringement[13]. În cuprinsul acestei scrisori se precizează că Decizia Curții Constituționale “generează preocupări serioase, întrucât afectează nucleul ordinii juridice a Uniunii Europene.” Totodată, în același document se reține că decizia menționată “contravine principiilor fundamentale ale Dreptului Uniunii Europene, în special principiului conform căruia dreptul Uniunii prevalează asupra dreptului național  și că  hotărârile Curții de Justiție sunt  obligatorii pentru toate instanțele naționale și pentru toate celelalte autorități ale statelor membre”. Astfel, se atrage atenția că se contestă autoritatea Curții de Justiție “atunci când interpretează tratatele Uniunii Europene, inclusiv în ceea ce  privește cerințele de independență a justiției consacrate la articolul 19 alineatul ( 1) al doilea paragraf din TUE și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil).”

Importanța teoretică și practică a clarificărilor principiale în materie are o importanță evidentă, în contextul în care în cadrul mai general al disputelor dintre adepții curentelor europeniste și suveraniste, există evoluții centripete la nivel statal în cazul anumitor state membre. În aces sens, este de menționat hotărârea Curții Constituționale poloneze prin care se statuează explicit primatul dreptului polonez asupra dreptului european, prin declararea anumitor articole importante ale tratatelor Uniunii Europene „incompatibile” cu Constituția poloneză. Mai mult, Curtea Constituțională poloneză  a dispus, de asemenea, instituțiilor europene să nu „acționeze dincolo de sfera competenței lor”, intervenind în funcționarea sistemului judiciar polonez[14]. Este evident că astfel de decizii pun în paranteze principii fundmaentale ale ordinii juridice europene, fiind potențial de natură să afecteze îndeplinirea obiectivelor funadamentale ale Uniunii Europene, inclusiv în materia drepturilor și libertăților fundamentale. În plus, ele aduc și un temei discriminatoriu suplimentar, scoțând din aria de protecție a standardelor europene cetățenii din statele membre în care se adoptă astfel de decizii.

Recunoașterea și asimilarea valorilor europene, inclusiv a celor din domeniul drepturilor omului,  și asigurarea unor raporturi armonioase  cu cele  specifice fiecărei societăți constituie o sarcină care, așa cum am văzut, autorităților, și nu este întotdeauna cea mai mai simplă. În plus, să nu uităm  că în primul rând ele trebuie să se raporteze la individ, care trebuie ajutat să-și formeze bună educație în materie juridică și civică și să conștientizeze importanța acțiunii la nivel internațional pentru propriul său statut personal. Or, aici este un câmp larg de lucru, numai dacă vedem  în sondaje recente[15] că aproximativ două treimi dintre români, mai precis 68,5%, consideră că România trebuie să îşi apere interesele naţionale atunci când sunt în dezacord cu regulile Uniunii Europene, chiar dacă riscă să îşi piardă poziţia de stat membru al UE…

 

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria Beatrice Berna

 


 

[1] Marieta Safta, Drept constituţional şi instituţii politice Vol. I. Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, Ediţia a 4-a, revizuită, Editura Hamangiu, București, 2018, p. 48.

[2] Judecător Livia Doina Stanciu, prim-magistrat-asistent Marieta Safta, Raportul Curții Constituționale a României : I. Partea Generală: Cataloagele Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, p.1.

[3] Ne referim la În opinia concurentă la Decizia nr. 1.656 din 28 decembrie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, emisă de Curtea Constituțională a României și publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din data de 31 ianuarie 2011 formulată de doamna prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc.

[4] Ibidem.

[5] Hotărârea din 17 decembrie 1970, în Cauza 11/70 referitoare la cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, formulată de Verwaltungsgericht Frankfurt în litigiul Internationale Handelsgesellschaft MBH împotriva Einfuhr-Und Vorratsstelle Fur Getreide Und Futtermittel (Oficiul pentru importul şi depozitarea cerealelor şi furajelor).

[6] Ibidem.

[7] Decizia nr.390 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.881-889 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, precum și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, publicată în Monitorul Oficial nr.612 din 22.06.2021.

[8] Tudorel Toader, Marieta Safta, Dialogul judecătorilor constituționali, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 91-93.

[9] Ibidem.

[10] Este demn de reținut că, prin intrarea în vigoare a Protocolului nr. 15 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, noțiunile privitoare la principiul subsidiarității și la marja de apreciere a statelor au consacrare expresă în partea Preambulară a Convenției : Afirmând că revine cu prioritate Înaltelor Părţi Contractante, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în prezenta Convenţie şi în Protocoalele sale şi că, în acest scop, beneficiază de o marjă de apreciere, sub supravegherea Curţii europene a Drepturilor Omului, înfiinţată prin prezenta Convenţie.

[11] Elena-Simina Tănăsescu, Despre identitatea constituțională și rolul integrator al Constituției, Curierul Judiciar, articol disponibil prin consultarea linkului: https://www.curieruljudiciar.ro/2017/05/28/despre-identitatea-constitutionala-si-rolul-integrator-al-constitutiei/, accesat la data de 10 octombrie 2021, ora 10:07 a.m.

[12] Marieta Safta, op.cit., pp.190-191.

[13] https://www.g4media.ro/surse-comisia-europeana-cere-clarificari-romaniei-privind-decizia-ccr-care-neaga-dreptul-ue-e-primul-pas-spre-declansarea-procedurii-de-infringement.html

[14] https://www.hotnews.ro/stiri-international-25101378-intrarea-vigoare-hotararii-instantei-poloneze-impotriva-dreptului-european.htm

[15] https://adevarul.ro/news/politica/sondaj-inscop-doua-treimi-romani-considera-romania-trebuie-isi-apere-interesele-nationale-dezacord-regulile-ue-1_616551e55163ec427148424b/index.html

 

Actualități, Evoluții Și Proiecții Privind Violența Împotriva Femeilor

Memento:În România la fiecare 30 de secunde o femeie este bătută, iar 3 din 10 femei au fost agresate fizic sau psihic începând cu vârsta de 15 ani[1].”

Expunerea problemei

În fiecare an, la 25 noiembrie, este marcată Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței asupra Femeilor[2], ocazie de reflexie dar și de acțiune cu privire la un fenomen social de nedorită actualitate în lumea contemporană.

Violența împotriva femeilor constituie un subiect sensibil în cadrul teoriei și practicii drepturilor omului, fiind plasat într-o permanentă re-definire dat fiind faptul că, pe de o parte,  etiologia sa este în continuă dinamică (cauzele determinante ale fenomenului violenței sunt supuse unei scrutări atente –acestea fiind derivate din evoluția socială) iar, pe de altă parte,  formele de manifestare sunt tot mai diverse și inedite[3].

Totodată, subiectul violenței împotriva femeilor reprezintă o problematică fundamentală circumscrisă domeniului drepturilor omului al cărui caracter universal transpare ab initio din faptul că repercusiunile sale sunt vizibile asupra comunității umane în ansamblul său, fiind angajate în special grupurile vulnerabile din perspectiva faptului că femeile reprezintă principalii îngrijitori ai copiilor și tinerilor, ai vârstnicilor și/sau a persoanelor cu dizabilități.

Pentru rațiunile enunțate mai sus, violența împotriva femeilor este echivalentul unei realități socio-juridice a cărei prevenire și combatere exprimă responsabilitatea comună a umanității pentru garantarea demnității și pentru reafirmarea valorilor umaniste ale toleranței și solidarității. Astfel, violența de gen nu constituie o chestiune izolată sau adiacentă promovării și protejării drepturilor omului –dimpotrivă, afirmarea sa constituie punctul de incipit în formularea instrumentelor juridice specifice și în mobilizarea acțiunii mecanismelor politice relevante în scopul conștientizării protecției și promovării drepturilor femeii ca element al experienței umane comune la care trebuie să rezoneze toți factorii decidenți, indiferent de nivelul la care activează.

În rândurile care urmează vom întreprinde o abordare sintetică a fenomenului violenței împotriva femeilor, raliindu-ne la acțiunile demarate de comunitatea internațională în contextul proiectării Campaniei internaționale privind combaterea violenței împotriva femeilor. Mesajul conținut de analiza noastră este structurat pe doi piloni esențiali având scopul de a reactualiza și contextualiza problematica violenței de gen, luând în considerare direcțiile de acțiune recente trasate la nivel internațional și regional și adaptarea cadrului național la cerințele protejării și promovării drepturilor femeilor.

 

***

 

Realizări internaționale recente

Valorizând acțiunile de promovare a drepturilor femeilor, Organizația Națiunilor Unite (ONU) reiterează importanța conștientizării fenomenului violenței bazată pe gen și importanța sensibilizării publicului larg la deficiențele sociale determinate ca urmare a manifestărilor violente împotriva femeilor. În perioada celor 16 zile de activism împotriva violenței bazată pe gen[4] ONU subliniază actualitatea Campaniei STOP Violenței împotriva Femeilor evidențiind persistența și multiplicarea formelor de violență împotriva femeilor în condițiile situației de criză sanitară determinată de virusul SARS-CoV-2.

În nota de concept elaborată anul acesta de experții ONU pentru explicitarea Campaniei Internaționale STOP Violenței împotriva Femeilor sunt evocate două direcții majore ale evoluției fenomenului violenței împotriva femeilor: (1) în ultima decadă ponderea acțiunilor violente îndreptate împotriva femeilor și fetelor a rămas constantă deși obiectivul atingerii egalității de gen a constituit centrul activității ONU în domeniul drepturilor omului; (2) pandemia COVID-19 a agravat fenomenul violenței împotriva femeilor sărăcia și marginalizarea socială fiind exacerbate pe fondul restricțiilor impuse în scopul prevenirii și combaterii transmisiunii comunitare a virusului SARS-CoV-2.[5] De asemenea, experții ONU accentuează caracterul universal și inter-secțional al violenței împotriva femeilor, fiind menționate în mod expres circumstanțele excepționale existente la nivelul comunității internaționale care contribuie la menținerea violenței împotriva femeilor (cazurile Haiti și Afganistan fiind relevante în acest sens), cât și efectele negative ale violenței care se reflectă în mod special în relația cu femeile provenind din grupuri vulnerabile (femei cu dizabilități, femei aparținând comunităților indigene, femei refugiate etc.).[6]

În contextul proiectării acțiunilor de conștientizare și sensibilizare față de fenomenul violenței împotriva femeilor, ONU a dezvoltat un cadru principial de referință care constituie nucleul celor 16 zile de activism dedicate violenței bazată pe gen: (1) recunoașterea rolului mișcărilor feministe și a contribuției acestora la cauza egalității de gen; (2) implementarea abordării bazată pe drepturile omului din perspectiva evidențierii particularităților aferente grupurilor de femei vulnerabile și a identificării potențialelor riscuri care ar putea să pericliteze integritatea fizică și psihică a femeilor; (3) promovarea unei abordări contextualizate a testimonialelor victimelor (fundamentată pe respectul pentru suferința femeilor supuse violenței și pe obligativitatea menținerii confidențialității asupra actelor de violență care au fost expuse); (4) capacitatea tuturor actorilor societali în elaborarea de strategii și planuri de acțiune pentru prevenirea și combaterea violenței; (5) afirmarea necesității de transformare a mediului social în sensul adaptării acestuia la cerințele echității de gen prin analiza critică a legislației, politicilor și practicilor incidente în materie; (6) susținerea implicării active a tinerelor în politicile feministe. [7]

Reprezentând cele mai inovatoare idei programatice în materia prevenirii și combaterii violenței împotriva femeilor, cadrul principial exprimat anterior reprezintă rezultatul demersurilor de sinteză și analiză realizate pe experții ONU în orizontul de timp al anului 2021.

 

În acest sens, Raportorul Special ONU privind violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia a acordat preeminență cercetării și documentării prin intermediul unor instrumente de lucru specifice problematicilor privind violul și femicidul.

Cu privire la prima problematică, în documentul programatic  A framework for legislation on rape (model rape law)[8], Raportorul Special instituie un model internațional de bune practici privind protecția femeilor împotriva violenței sexuale, armonizând cadrele conceptuale extrase din dispozițiile de drept internațional al drepturilor omului, drept internațional umanitar sau din dreptul penal internațional. În egală măsură, sunt integrate și instrumente programatice emanate din activitatea mecanismelor specializate în domeniul drepturilor omului.[9]

Reprezentând un reper minimal în domeniul stabilirii garanțiilor juridice naționale împotriva violului, modelul legislativ avansat de Raportor este un construct meta-juridic[10] care avansează o seamă de obiective dintre care reținem, inter alia: (a) Protejarea dreptului fiecărui individ la o viață fără viol, cu referire specială la femei, atât în ​​sfera publică, cât și în cea privată; (b) Prevenirea și combaterea violului – acesta fiind recunoscut ca cea mai comună și răspândită încălcare a drepturile omului în privința integrității corporale, autonomiei sexuale, intimității, sănătății  fizice și psihice, discriminării, torturii, tratamentelor inumane sau degradante (…) ; (c) Prevenirea și combaterea violului în situații de conflict prin calificarea sa precum crimă împotriva umanității, crimă de război, formă de tortură sau un element constitutiv al crimei de genocid; (d) Combaterea impunității făptuitorilor și creșterea ratelor de raportare și urmărirea penală pentru viol;(…) (g) Suprimarea din dispozițiile legale și din practica judiciară a tuturor formelor de discriminare bazată pe gen, inclusiv a stereotipurilor și a abordărilor nerealiste despre viol; (h) Conectarea dispozițiilor de drept penal privind violul cu alte legi, politici și măsuri adoptate la nivel național în scopul prevenirii violenței bazată pe gen îndreptată împotriva femeilor.[11] Observăm tendința promovării, înlăuntrul cadrului penal național, a unei perspective laxe de normare, orientată în principal asupra eradicării cauzelor violenței sexuale raportate la factorul cultural și la percepțiile stereotipe. Conjugate, aceste elemente generează blamarea victimei violenței sexuale, cultivarea unui climat de impunitate în relație cu făptuitorului și, in extremis, adoptarea de măsuri punitive la nivel social împotriva victimei precum stigmatizarea sau marginalizarea socială.

Spre deosebire de problematica violului – tratată în documentele programatice ale Raportorului Special prin prisma intervenției directe (avansarea unui model internațional legislativ în scopul perfectării cadrului normativ al statelor membre) în materia femicidului, Raportorul Special adoptă o abordare bazată pe prevenire și monitorizare. Logica de acțiune a ONU este îndrituită dat fiind faptul că cele două forme ale violenței împotriva femeilor cunosc o abordare diferită la nivelul statelor națiune : în relație cu violul există premisele unui consens al comunității internaționale asupra incriminării faptelor de violență și a conceptualizării normative a acestora (există o corespondență clară între faptele care pot fi identificate drept viol și formalizarea juridică a acestora); în revers, în cazul femicidului, comunitatea internațională nu a atins omogenitatea conceptualizării și reglementării (inclusiv la nivelul ONU sunt utilizate în mod alternativ termenii femicid și feminicid iar statele națiune sunt oscilante în identificarea unei soluții de reglementare[12]). În cazul femicidului, modelul avansat de Raportorul Special prin instrumente specifice constă în colectarea de date și analiza informațiilor extrase prin cercetare empirică în scopul obținerii conștientizării caracterului inuman al femicidului precum și în scopul diseminării bunelor practici în materia abordării cazurilor de femicid de la nivel național. Activitățile de cercetare-documentare sunt esențiale și trebuie să fie conduse în acord cu standardele cuprinse în documentele internaționale constrângătoare adoptate în scopul prevenirii și combaterii violenței împotriva femeilor; dezideratul major constă în corijarea și amendarea practicilor și politicilor naționale care prezintă carențe în relație cu subiectul femicidului.[13]

Detectând ambiguitatea juridică și doctrinară asociată femicidului, Raportorul Special indică utilitatea organizării mecanismelor de monitorizare în scopul prevenirii acestui fenomen, evidențiind importanța colaborării interinstituționale (organizațiile nonguvernamentale, instituțiile naționale de drepturile omului, mediul academic) în contracararea femicidului. Pe aceleași coordonate, Raportorul Special recomandă: (1) colectarea, compararea, consolidarea datelor relevante în privința crimei de femicid; (2) elaborarea de analize și studii de profil; (3) diseminarea informațiilor cuprinse în lucrările academice orientate asupra femicidului. [14]

Comunitatea internațională menține în planul central al strategiilor și documentelor programatice pe care le elaborează preocuparea pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor, reflectând asupra multiplelor forme de manifestare ale acestui fenomen care, datorită flexibilității sale de concretizare, poate deveni insidios la nivelul societății. Acțiunile analizate în rândurile de mai sus reprezintă impulsuri lansate de experți în scopul contracarării adecvate a principalelor forme ale violență împotriva femeilor, luând în considerare abordarea bazată pe gen.

 

”Colapsul” realizărilor internaționale și provocările recente arondate domeniului prevenirii și combaterii violenței de gen

Contemporaneitatea aduce în nucleul dezbaterii despre prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor  cazul Afganistanului. Având în vederea că în luna august a acestui an s-a finalizat procesul de retragere a forțelor armate americane de pe teritoriul afgan, reconfigurarea condițiilor socio-politico-juridice de la nivel național a determinat preocuparea profundă a comunității internaționale față de siguranța și demnitatea femeilor. Rezoluția Parlamentului European privind situația din Afganistan[15], documentează circumstanțele aplicabile drepturilor omului și măsurile represive adoptate de regimul taliban împotriva femeilor, estimându-se expresis verbis (…) talibanii nu prevăd participarea continuă a femeilor în rolurile de conducere din Afganistan, persecută femeile lidere, funcționarele și activistele și utilizează forța letală pentru a dispersa protestele privind drepturile femeilor; întrucât există temeri bine fondate că Legea privind eliminarea violenței împotriva femeilor, care impune sancțiuni penale pentru căsătoriile între copii și căsătoriile forțate, violența domestică și numeroase alte abuzuri împotriva femeilor, va fi abrogată (…) [16]. La nivel declarativ, Uniunea Europeană a afirmat solidaritatea cu femeile și fetele care acționează în condiții dificile ca apărători ai drepturilor omului la nivelul statului afgan și a subliniat că dreptul femeilor de a nu fi supuse violenței bazată pe gen este un element care trebuie să fie susținut de comunitatea internațională în dialogul cu regimul taliban. [17]

Pe aceleași coordonate, forumurile internaționale de dezbateri asupra violenței împotriva femeilor[18], califică situația din Afganistan drept o criză economică și umanitară fără precedent, fiind reținut în special că pentru femeile și fetele afgane consecințele preluării puterii de către regimul taliban sunt devastatoare afectând progresele impresionante obținute în ultimii 20 de ani.[19]

Evaluând situația femeilor din Afganistan în perioada anterioară instaurării regimului taliban în temeiul documentelor oficiale elaborate de Raportorul Special privind violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele sale, observăm că deși au fost evidențiate progresele susținute ale Afganistanului în domeniul egalității de gen și combaterii violenței, contextul general de la nivel național menține în stare latentă riscurile aferente încălcării drepturilor femeii. Studiind cauzele și formele de manifestare a violenței împotriva femeilor, Raportorul Special formulează recomandări care abordează factorul cultural și religios, realizând o conexiune directă (de tip cauză-efect) între manifestările violente asupra femeilor și credințele/practicile legitimate ancestral, pe filieră cutumiară. În conținutul Recomandărilor cuprinse în Raportul având ca obiect vizita de stat a Raportorului Special în Afganistan identificăm următoarele puncte de interes privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor : (1) încorporarea infracțiunilor bazate pe agresiuni sexuale, inclusiv violul, în conținutul Noului Cod Penal; (2) definirea clară și distinctă a acestor infracțiuni cu scopul a se asigura un regim sancționator la fel de sever cu cel aplicabil infracțiunilor neutre din punctul de vedere al genului; (3) revizuirea și actualizarea legislației speciale în domeniul violenței împotriva femeilor; (4) modificarea cadrului legal pentru a elimina cazurile de impunitate în privința făptuitorilor crimelor de onoare; (5) interzicerea practicilor penale degradante precum testarea virginității și utilizarea acestora ca probatoriu în instanță; (6) garantarea tragerii la răspundere în cazuri de auto-imolare.[20]

Situația femeilor și fetelor din Afganistan este dovada fragilității climatului de protecție a drepturilor omului constituit la nivelul comunității internaționale, fiind evident că standardele și garanțiile elaborate în scopul prevenirii violenței trebuie să fie dublate de puternice acțiuni de promovare a drepturilor femeilor având vocația de a modifica tiparele mentale și comportamentale care continuă să mențină femeile într-o postură de inferioritate –atât din perspectivă socială cât și din perspectivă morală.

 

Situația națională: analize juridice și corelații sociale

La nivel național, deși subzistă barierele culturale, cadrul normativ a integrat direcțiile de acțiune proiectate de comunitatea internațională. Ratificarea Convenției de la Istanbul[21] de către statul român a creat conjunctura legislativă favorabilă pentru perfectarea legii-cadru în materia violenței pe direcția identificării de instrumente utile (formale și substanțiale) de luptă împotriva tuturor formelor de agresiune întemeiate pe criterii de gen.

Legea nr. 174/2018[22] a răspuns nevoii de a institui o abordare multi-fațetată a fenomenului violenței de gen, prin luarea în considerare a nevoilor reale a victimei și prin avansarea de soluții pertinente pentru consilierea și reabilitarea socială a făptuitorului. Evident, reglementarea acordă preeminență nevoilor victimei – acestea fiind supuse unei analize complexe- însă sancțiunile impuse nu se rezumă la aplicarea unor măsuri punitive în relația cu agresorul ci menținerea echilibrului social prin  dezamorsarea stării conflictuale dintre victimă și făptuitor și, eventual, realizarea concilierii.[23]

Clarificarea cadrului conceptual adiacent tipologiilor de manifestări violente, precizarea expresis verbis în conținutul reglementărilor că  în nicio formă şi în nicio împrejurare, obiceiul, cultura, religia, tradiţia şi onoarea nu pot fi considerate drept justificare pentru niciun tip de acte de violenţă definite în prezenta lege precum și reglementarea detaliată a procedurii având ca obiect obținerea ordinului provizoriu de protecție sunt măsuri introduse prin Legea nr. 174 care demonstrează caracterul actual și necesar al menținerii unei dinamici evolutive în materia reglementărilor specializate în fenomenul violenței.

De apariție relativ recentă, Legea nr. 106/2020[24] amendează aceeași lege-cadru privind violența domestică având ca obiect de reglementare spațiul virtual și forma specifică a violenței cibernetice. Această tipologie produce implicații extinse asupra domeniul drepturilor omului, producând efecte asupra dreptului la integritate fizică și psihică cât și asupra demnității, imaginii și prestigiului victimei. Formele de violență produse în mediul online prezintă anumite particularități care generează dificultăți în privința tragerii la răspundere juridică a făptuitorului : identitatea agresorului poate fi disimulată cu ușurință, victima este mai expusă pentru că nu poate stabili cu exactitate sursa agresiunii/identitatea agresorului, diversitatea formelor de manifestare a violenței cibernetice[25]. De asemenea, diversitatea și caracteristicile mijloacelor de comunicarea în mediul virtual pot produce consecința menținerii, în memoria online, a actelor de violență (defăimare, calomnie, insultă) la care a fost supusă victima. Deci, putem afirma că efectele actelor de violență cibernetică au o sferă de acțiune extinsă în timp și, în mod corelativ, pot afecta pe termen lung planul intrapsihic al victimei. [26]

Legea nr. 146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare și execuțional penale [27] complinește cadrul reglementărilor naționale în domeniul prevenirii și combaterii violenței împotriva femeilor, operând modificări la nivelul procedurii utilizate pentru monitorizarea făptuitorului actelor de agresiune și creșterea nivelului de securitate fizică și psihică a victimei. Măsura instituirii unui dispozitiv electronic de supraveghere a agresorului este complementară dispunerii ordinului de protecție și/sau ordinului provizoriu de protecție. Este demn de notat că, în corelație cu obligativitatea agresorului de a purta dispozitivul electronic de supraveghere dacă este restricționată apropierea fizică dintre agresor și victimă (interdicția referitoare la interacțiunea cu victima se poate extinde inclusiv asupra membrilor de familie ai victimei) există dreptul persoanelor protejate de a-și exprima consimțământul de a purta un sistem electronic de supraveghere care să permită verificarea respectării obligației agresorului.[28]

Analiza principalelor elemente juridice înscrise în sfera de cuprindere a cadrului normativ național în materia violenței împotriva femeilor nu este suficientă și  nu impune, în mod imuabil, garantarea drepturilor femeilor. Se instituie o premisă a armonizării sediului materiei cu direcțiile de acțiune elaborate la nivel internațional și regional însă acest fapt implică, în subsidiar, caracterul failibil al normelor juridice în măsura în care acestea intră în coliziune cu factorul cultural sau religios.

Deși legiuitorul a acordat o atenție deosebită reglementării mijloacelor de acțiune privind combaterea și prevenirea violenței împotriva femeilor, abordarea violenței rămâne, în esență, un aspect care trebuie analizat prin lentila tiparelor mentale și comportamentale ale indivizilor. Modelarea acestora din urmă poate genera eficientizarea cadrului normativ, conducând la schimbări de substanță. Aceasta implică, așadar, și politici educaționale coerente și eficiente  în spiritul respectului față de aproape și față normele sociale, în general.

Prof.univ.dr.Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Conform,  https://smartliving.ro/violenta-in-familie-ghid-pentru-victime-efecte-asupra-copiilor-unde-ceri-ajutor/

[2] Rezoluția Adunării Generale a ONU 54/134

[3]  Cu titlu de exemplu, la nivel național, pandemia COVID-19 și supraexploatarea cadrului online au determinat ca violența cibernetică să reprezinte o realitate recunoscută la nivel normativ prin reglementările Legii nr. 106/2020 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, publicată Monitorul Oficial nr. 588 din 6 iulie 2020

[4] Perioada celor 16 zile de activism împotriva violenței este stabilită la nivelul Organizației Națiunilor Unite în intervalul 25 noiembrie (dată la care comunitatea internațională celebrează Ziua Internațională privind Eliminarea Violenței împotriva Femeilor) și 10 decembrie (data care marchează Ziua Internațională a Drepturilor Omului).

[5] Conform “Orange the World: END VIOLENCE AGAINST WOMEN NOW!” United Nations Secretary-General’s Campaign UNiTE by 2030 to End Violence against Women, 16 Days of Activism against Gender-Based Violence Against Women & Girls, 25 November – 10 December 2021, Concept Note for engagement, p. 2.

[6] Ibidem.

[7] Conform “Orange the World: END VIOLENCE AGAINST WOMEN NOW!” United Nations Secretary-General’s Campaign UNiTE by 2030 to End Violence against Women, 16 Days of Activism against Gender-Based Violence Against Women & Girls, 25 November – 10 December 2021, Concept Note for engagement, p. 5

[8] Human Rights Council Forty-seventh session, 21 June–9 July 2021,Agenda item 3, Promotion and protection of all human rights, civil, political, economic, social and cultural rights, including the right to development A framework for legislation on rape (model rape law) Report of the Special Rapporteur on violence against women, its causes and consequences, p. 3.

[9] Ibidem.

[10] Prin expresia construct meta-juridic desemnăm un ansamblu de idei/principii juridice cu rol în orientarea și transformarea legislației statelor națiune în materia reglementării violului.

[11] Human Rights Council Forty-seventh session, 21 June–9 July 2021,Agenda item 3, Promotion and protection of all human rights, civil, political, economic, social and cultural rights, including the right to development A framework for legislation on rape (model rape law) Report of the Special Rapporteur on violence against women, its causes and consequences, p. 3.

[12] Reținem că în legislația românească nu există infracțiunea de femicid sau feminicid. Codul Penal al României (Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009) reglementează omorul (art. 188) fără a integra perspectiva de gen.

[13] Seventy-sixth session, Item 28 (a) of the preliminary list*, Advancement of women, Violence against women, its causes and consequences, Note by the Secretary-General, Report of the Special Rapporteur on violence against women, its causes and consequences, Taking stock of the femicide watch initiative.

[14] Seventy-sixth session, Item 28 (a) of the preliminary list*, Advancement of women, Violence against women, its causes and consequences, Note by the Secretary-General, Report of the Special Rapporteur on violence against women, its causes and consequences, Taking stock of the femicide watch initiative, p. 21.

[15] Rezoluția Parlamentului European privind situația din Afganistan, adoptată la data de 16 septembrie 2021 de Parlamentul European; textul Rezoluției este disponibil prin accesarea linkului:

https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2021-0393_FR.html, accesat la data de 21 noiembrie 2021, ora 17:00 p.m.

[16] A se vedea paragraful H din Rezoluția Parlamentului European privind situația din Afganistan.

[17] Paragrafele 14-15 din Rezoluția Parlamentului European privind situația din Afganistan.

[18] A New Chapter in Afghanistan: Ensuring International Cooperation in Support of Afghan Women & Girls On the sidelines of the 2021 United Nations Security Council Open Debate on Women, Peace and Security, Co-hosted by the Permanent Missions of the United Kingdom, the State of Qatar, and Canada to the United Nations, UN Women and the Georgetown Institute for Women, Peace and Security.

[19] A se vedea informațiile expuse pe site-ul :

https://s3-eu-west-1.amazonaws.com/upload.teamup.com/908040/9VeTGjKQmK6FyuSfgdXw_Final-20Concept-20Note–20Ensuring-20International-20Cooperation-20in-20Support-20of-20Afghan-20Women-20and-20Girls.pdf , accesat la data de 21 noiembrie 2021, ora 17:32 p.m.

[20] Human Rights Council, Twenty-ninth session Agenda item 3 Promotion and protection of all human rights, civil, political, economic, social and cultural rights, including the right to development Report of the Special Rapporteur on violence against women, its causes and consequences, Rashida Manjoo, pp. 18-19.

[21] Prin Legea nr. 30/2016 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 224 din 2016.

[22] Legea nr. 174/2018 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 18 iulie 2018.

[23] Conform celor precizate în Expunerea de motive a Legii nr. 174/2018, disponibilă la adresa http://www.cdep.ro/proiecte/2018/200/30/3/em291.pdf, accesată la data de 21 noiembrie 2021, ora 19:00 p.m.

[24] Legea nr. 106 din 3 iulie 2020 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, publicată în Monitorul Oficial nr. 588 din 6 iulie 2020.

[25] Conform prevederilor articolului  4 alineatul (1), litera h) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, introdusă prin  Legea nr. 106/2020, constituie violență cibernetică hărţuire online, mesaje online instigatoare la ură pe bază de gen, urmărire online, ameninţări online, publicarea nonconsensuală de informaţii şi conţinut grafic intim, accesul ilegal de interceptare a comunicaţiilor şi datelor private şi orice altă formă de utilizare abuzivă a tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor prin intermediul calculatoarelor, telefoanelor mobile inteligente sau altor dispozitive similare care folosesc telecomunicaţiile sau se pot conecta la internet şi pot transmite şi utiliza platformele sociale sau de e-mail, cu scopul de a face de ruşine, umili, speria, ameninţa, reduce la tăcere victima.

[26] Pentru detalii suplimentare, a se consulta Expunerea de motive a Legii nr. 106/2020 disponibilă la adresa http://www.cdep.ro/proiecte/2020/000/60/2/em72.pdf, accesată la data de 21 noiembrie 2021, ora 20:10 p.m.

[27] Privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare și execuționale penale, publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 18 mai 2021.

[28] Pentru detalii suplimentare, a se vedea Expunerea de motive la Legea nr. 146/2021, disponibilă la adresa : http://www.cdep.ro/proiecte/2020/100/20/9/em180.pdf, accesată la data de 21 noiembrie 2021, ora 21:14 p.m.

Declarația Universală A Drepturilor Omului – Cadrul Filosofico-Juridic De Continuă Actualitate Al Promovării Drepturilor Omului

 

Data de 10 decembrie 1948 exprimă elementul temporal-simbol în afirmarea și devenirea drepturilor omului ca model al moralității universale dat fiind faptul că, la acea dată, a fost adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului. Având conștiința importanței acestui document, comunitatea internațională a stabilit să celebreze ziua de 10 decembrie ca fiind Ziua internațională a drepturilor omului, reamintind elementele comune ale umanității (demnitatea, toleranța, solidaritatea) și importanța lor pentru construcția acțiunilor viitoare comune în materia drepturilor omului.

În anul acesta, Organizația Națiunilor Unite avansează tema egalității și nediscriminării ca nucleu al acțiunilor întreprinse în domeniul drepturilor omului, subliniind actualitatea dispozițiilor cuprinse în articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prin raportare la următoarele materii: reducerea sărăciei, depășirea inegalităților în distribuția vaccinurilor, evidențierea  necesității prevenirii conflictelor și construirii rezilienței sociale prin egalitate, incluziune și respectul pentru drepturile omului, aplicarea justiției climatice și împlinirea obiectivelor dezvoltării durabile prevăzute de Agenda 2030[1].

Reflectând asupra drepturilor omului și a modului în care aceste sunt ilustrate în Declarația Universală, Organizația Națiunilor Unite propune un nou model de acțiune conjugată bazat pe reformularea contractului social inițial prin dezvoltarea abordării bazate pe drepturile omului. Implementarea drepturilor omului în spiritul Declarației depășește nivelul retoricii și devine un etalon de rescriere a contractului social în acord cu valorile umaniste. Este cert că, actualmente, Declarația Universală a Drepturilor Omului nu are vocația singulară stabilită la data adoptării sale – de a iniția comunitatea umană în respectarea drepturilor omului ci Declarația se prezintă ca un mijloc de modelare a teoriei clasice a contractului social care are ca scop consolidarea protecției și promovării drepturilor omului.

***

Germenii moralității; Parametrii filosofici

 

Declarația Universală a Drepturilor Omului constituie un referențial prodigios care a modelat deopotrivă destinul și conștiința umanității într-o formă singulară. Elaborată pe fondul unor tensiuni socio-politice presante (concilierea națiunilor ca urmare a finalizării celei de-a doua conflagrații mondiale, schimbarea paradigmei de acțiune a oficialităților de la specificul statal la particularitățile individuale, surmontarea diviziunii care devenea din ce în ce mai pregnantă între statele occidentale și cele aparținând blocului estic) , Declarația instituie atât un crez moral cât și standarde juridice cu profunde implicații filosofice, răspunzând astfel cerințelor sociale de la epoca adoptării sale. Caracterul său universal trebuie să fie înțeles în acord cu vocația acordată aplicării conținutului său (fiind achiesat că drepturile și libertățile din Declarație au aplicabilitate generală) dar și în relație cu subiectele destinatare ale mesajului cuprins în articolele sale (Declarația privește, în mod indistinct, categoriile  vulnerabile cât și autoritățile și instituțiile publice, individul-în singularitatea sa existențială precum și grupurile, comunitățile sau popoarele, statele membre ale comunității internaționale). În realizarea prevederilor Declarației, caracterul universal alcătuiește natura esențială, intrinsecă a regimului de protecție instituit în favoarea drepturilor omului și nu un exercițiu precar cu tendințe ideologice expansioniste.

În egală măsură, aspectul universal al Declarației depinde în mod direct de obiectul reglementării și de abordarea acestuia. Obiectul reglementării nu este asumat într-un mod reducționist de redactorii Declarației[2], ci, după cum rezultă din partea preambulară a documentului mesajul umanist al Declarației implică mai mult decât atenționarea comunității în sensul respectării drepturilor omului: Adunarea Generala proclamă prezenta Declaraţie Universală A Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile. Deci, caracterul universal impune, la rândul său, metamorfozarea conștiinței și ființei în direcția conștientizării și interiorizării binelui comun.

Imuabilitatea este inerentă universalității Declarației. Calitatea acesteia de a fi mereu actuală, flexibilă și umanistă  derivă dintr-un amonte al recunoașterii formale a conceptului drepturile omului. În mod clasic[3], doctrina admite în conținutul Declarației o structură duală, bazată pe criteriul celor două generații de drepturi astfel încât prima parte abordează drepturi civile și politice iar cea de-a doua drepturi economice, sociale și culturale. Fără a contesta viziunea clasică asupra drepturilor prevăzute de Declarație, imuabilitatea conținutului acesteia deschide oportunitatea dezvoltării unor unghiuri interpretative multiple. Astfel, dacă acceptăm premisa Declarației de a fi un instrument destinat persoanei umane atunci, o variantă de conceptualizare a categoriilor de drepturi circumscrise Declarației o constituie natura duală a ființei umane. Conjugând într-o entitate singulară dimensiunea materială și forul spiritualității omul însuși este o dialectică aplicată la orânduirea socială  iar drepturile sale pot urma acestei scindări. Conform acestei logici, drepturile consacrate de Declarație pot fi corespondente nevoilor materiale ale individului (dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituții, torturii, dreptul la personalitate juridică, dreptul la audiere echitabilă, dreptul de a nu fi arestat, deținut, exilat în mod arbitrar, dreptul de a nu fi suspus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, dreptul de a circula în mod liber, dreptul la încheierea unei căsătorii, dreptul la proprietate, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, dreptul la securitate socială, dreptul la muncă etc.) sau nevoilor sale spirituale (libertatea de gândire, conștiință, religie, libertatea de opinie și de exprimare, dreptul la învățătură, dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a societății etc.)

Caracterul universal și corolarul său- imuabilitatea- transpar inclusiv din modelul drepturi și obligații stabilit de Declarație. Aceasta din urmă proclamă drepturi pentru individ care, în mod sinergic, descriu un standard de urmat pentru întreaga comunitate umană, fără a indica în mod explicit partea căreia îi revine obligativitatea monitorizării implementării acestor drepturi. După cum afirma Karel Vasak în lucrarea sa sistemul ONU este, dintr-un punct de vedere, bazat pe un paradox. Un grup de organizații, alcătuit în mod exclusiv din state, își asumă printre sarcinile sale, protecția drepturilor omului în relația cu guvernele acelorași state.[4]

Meditând asupra laturii pasive a modelului moral-juridic avansat de Declarație, în literatura de specialitate s-a subliniat că, dat fiind caracterul universal al drepturilor garantate, obligațiile corelative vor fi înzestrate cu același caracter universal.[5] În consecință, responsabilitatea pentru asigurarea respectării și punerii în aplicare a drepturilor omului este un demers complex care incumbă atât individului (în paralel conștiinței că este titular de drepturi trebuie să fie dezvoltată și asumarea de obligații), comunității extinse cât și statelor. Articolul 29 din Declarație[6] plasează în context corelația drepturi și obligații, evidențiind, în plan juridic, interdependența dintre drepturi iar în plan social, interdependența dintre individ și comunitate. Astfel, este exprimată teza conform căruia individul nu își poate afla împlinirea drepturilor și libertăților sale decât în cadrul social și, totodată, în interacțiunea om-comunitate, drepturile individuale pot fi supuse unor limitări în măsura în care acestea sunt necesare comunității umane, sub rezerva nealterării substanței drepturilor.

Universalitatea și imuabilitatea conținutului Declarației sunt fundamentate pe cristalizarea unei morale umaniste eterne care decurge din poziționarea în aceeași logică juridică, a două elemente : ”drepturile” și ”individul uman”. Dincolo de a exprima exigențe juridice, Declarația oferă formă unui crez al Ființei umane și al moralității sale intrinseci care se validează în practica socială pentru că înlăuntrul său conciliază teze religioase, culturale, politice diverse, așezându-le sub lentila unității. În aceste condiții, Declarația nu este eminamente un act politico-moral-juridic ci reprezintă instrumentul care exprimă, într-o formulă juridică comprehensivă, ideea că toți oamenii sunt uniți prin experiența umană comună; pe cale de consecință, în format politico-juridic, experiența umană comună este explicitată prin ”drepturile omului”.

Această certitudine mundană naște tensiuni filosofice: preocupați de natura morală a drepturilor omului, filosofii au adoptat atitudini definiționale diferite, fiecare dintre acestea lăsând la stadiul de tentativă identificarea substanței drepturilor omului: (1) drepturile omului sunt auto-prescriptive astfel încât orice definiție este vidă de semnificație; (2) drepturile omului trebuie să fie relaționate cu scopul urmărit și consecințele produse; (3) drepturile omului trebuie să fie îndreptate către o finalitate nobilă care să servească natura ființei umane.[7]  În replică, doctrinarii din domeniul drepturilor omului au revenit asupra modelului drepturi-obligații avansat cu titlu de prototip în demonstrarea caracterului universal și imuabil al Declarației și au concedat asupra atașării calității de jus cogens elementului referitor la drepturi, respectiv asupra atașării calității erga omnes elementului privitor la obligații. Acest amendament a contribuit la asigurarea stabilității structurii juridice și fundamentelor filosofice corespunzătoare Declarației, fără a o plasa pe aceasta într-o stare de intransigență monolitică. Pe cale de consecință, în literatura de specialitate[8] Declarației i  s-a atribuit calitatea de instrument viu, care ține cont de evoluțiile sociale și le integrează pentru a răspunde nevoilor actuale ale omenirii. Este clar că natura umană este supusă dinamismului, receptând cursul evoluționar al civilizației umane.

 

Translații juridice ale crezului umanist

 

Complexitatea Declarației Universale a Drepturilor Omului este în legătură intrinsecă cu o pledoarie pentru dubla sa natură: filosofică și juridică. Natura filosofică construiește nucleul dur al Declarației dat fiind faptul că, în absența fundamentelor filosofice, aceasta și-ar nega în mod unilateral caracterul suis generis. Natura juridică a Declarației se identifică cu partea aplicativă a acesteia, susținând realizarea preceptelor filosofice care transpare din întregul său conținut. Evident, analiza juridică a Declarației incumbă fiecăruia dintre cele 30 de articole cuprinse în conținutul său însă transferul de la ideaticul filosofic expus în partea preambulară la normele juridice propriu-zise este realizat prin intermediul articolului 1 conform căruia : Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Relevanța acestui text este remarcabilă din (cel puțin!) două puncte de vedere: (1) libertatea, egalitatea, demnitatea, fraternitatea reiterează sorgintea filosofico-morală a Declarației, fiind recunoscute drept valori-pilon ale sistemului onusian de protecție a drepturilor omului; (2) aceste valori de caracter trans-juridic sunt reflectate de fiecare drept și libertate prevăzute în Declarație, asigurându-le acestora atât fundamentul cât și exigența de exercitare. În această logică, este clar că fiecare drept și libertate enunțate de Declarație trebuie să fie exercitat(ă) în mod egal și nediscriminatoriu, cu respect pentru libertatea și demnitatea umană. La rândul său, fiecare dintre valorile fundamentale menționate anterior (demnitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea) transcend variate fațete ale existenței umane în societate : (1) demnitatea umană plasează în centru discuției aspecte diverse, de la interzicerea torturii, la interzicerea modificării genomului uman, atingând inclusiv probleme legate de protejarea reputației și a dreptului la imagine al persoanelor; (2) libertatea este relativă atât planului fizic (ne referim la accepțiunea clasică a  interzicerii sclaviei și a muncii forțate, libertatea de circulație etc.) cât și planului cognitiv (pe aceste coordonate fiind descrise libertatea de gândire, conștiință și religie, libertatea de opinie, informare și exprimare ș.a.); (3) egalitatea este subsumată demnității și libertății constituind premisa acceptării și integrării diversității umane (în acest caz, manifestările sunt complexe: egalitatea între sexe/genuri, egalitate prin protecție garantată grupurilor vulnerabile, egalitate în fața legii și a autorităților publice etc.); (4) solidaritatea este vectorul filosofico-juridic prin intermediul căruia identitatea culturală a popoarelor fuzionează sub auspiciile umanității cuprinzătoare, dezvoltându-se conștiința apartenenței la familia umană.[9]

Declarația Universală a Drepturilor Omului și-a arogat o identitate juridică conformă caracterului său complex și naturii sale duale, filosofico-pozitivistă. Deși conținutul Declarației nu consacră în favoarea dispozițiilor sale mecanisme de monitorizare și control corespunzătoare aceasta nu echivalează cu lipsa oricăror aplicații juridice. Constatând caracterul non-constrângător al Declarației, comunitatea internațională a sistematizat aspectele evocate de Declarație (recunoscând diviziunea drepturi de primă generație și drepturi de a doua generație) în cele două Pacte Internaționale astfel încât Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice[10] este  instrumentul care acordă forță juridică obligatorie drepturilor de primă generație cuprinse în Declarație în timp ce Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale[11] stabilește un mecanism de monitorizare aferent drepturilor economice, sociale și culturale consacrate de Declarație. Apariția celor două instrumente juridice specializate în generațiile de drepturi garantate în format soft law de Declarația Universală a Drepturilor Omului se erijează într-un remediu al lipsei de aplicabilitate directă a Declarației. Totuși, acest remediu a fost, de-a lungul timpului, susținut și de alte inițiative juridice și jurisprudențiale achiesate de instrumentele juridice și de mecanismele juridice internaționale în materia drepturilor omului: (1) Declarația este reiterată în mod expres în partea preambulară a instrumentelor juridice constrângătoare înscrise în sistemul onusian[12] sau în sistemul regional-european[13] de protecție a drepturilor omului; (2) Declarația reprezintă un temei legal luat în considerare în elaborarea soluțiilor juridice corespunzătoare unor spețe deferite instanțelor supranaționale[14]; (3) Declarația este menționată în constituțiilor statelor civilizate, fiind un standard de interpretare și aplicare a normelor legii fundamentale privitoare la materia drepturilor omului[15].

Translația Declarației de la principii filosofice la aplicații practice este realizabilă ținând cont de modul în care instanțele naționale receptează și implementează prevederile Declarației dar și mijloacele de includere a prevederilor acesteia în corpul dreptului internațional cutumiar. Analizând dinamica aplicării Declarației la nivelul statelor națiune și la nivel internațional, literatura de specialitate a identificat următoarele direcții de valorificare pe cale juridică a dispozițiilor Declarației Universale: (1) Declarația poate fi apreciată ca normă obligatorie de luat în considerare de către instanțele de judecată în momentul soluționării spețelor care le sunt deferite în cazul în care normele Declarației reflectă dreptul internațional cutumiar prin raportare la un sistem în care cutuma internațională are aplicabilitate directă; (2) Declarația poate constitui un instrument de interpretare a normelor de drept intern care comportă incidență asupra domeniului drepturilor omului; (3) Declarația poate opera ca un instrument de ghidare și orientare a activității instanțelor de judecată dacă acestea sunt chemate să interpreteze compatibilitatea dintre normele interne și cele internaționale aplicabile în domeniul drepturilor omului.[16]

Înscrierea Declarației Universale a Drepturilor Omului în conținutul dreptului cutumiar internațional și aplicarea acesteia în acord cu logica opinio juris sive necessitatis este argumentată prin apel la contextele în care a fost invocată respectarea Declarației. În cadrul Conferinței Internaționale a Organizațiilor Nonguvernamentale desfășurată cu ocazia celebrării celei de-a douăzecea aniversări de la adoptarea Declarației, s-a statuat că aceasta reprezintă o sursă interpretativă de înaltă ținută care este integrată dreptului cutumiar internațional.[17] În aceeași ordine de idei, cu prilejul organizării Conferinței Internaționale de la Teheran privind drepturile omului, statele participante au convenit asupra faptului că Declarația este o sursă de obligații pentru toți membrii comunității internaționale.[18]

La nivel național, instanța constituțională a utilizat, în construcția argumentelor juridice, elemente de drept prevăzute de Declarația universală, bazându-se în acest sens atât pe dispozițiile articolului 20, alineatul 1 din Constituție cât și pe consensul internațional referitor la includerea Declarației în sfera de cuprindere a dreptului cutumiar internațional. În consecință, a fost dezvoltată o jurisprudență constituțională relevantă care evidențiază rolul Declarației în interpretarea normelor constituționale și în tranșarea clivajelor de drept constituțional care aduc în dezbatere probleme privind respectarea drepturilor și libertăților omului.

Astfel, în Decizia nr.21/2000[19]  textele legale criticate sub aspectul neconstituționalității au fost examinate de Curtea Constituțională inclusiv prin raportare la dispozițiile articolelor 20 alin. (1) și 11 din Constituție[20]. În mod corespunzător, soluția pronunțată de Curte a fost fundamentată și pe normele cuprinse în articolele 12 și 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, fiind analizată garantarea vieții private și de familie a individului și îngrădirile subsecvente admise în relație cu aceasta.

Prin Decizia nr.580/2016[21] a fost analizată constituționalitatea inițiativei cetățenilor de revizuire a articolului 48 alin. (1) din Constituție[22] din perspectiva conformității inițiativei cu prevederile articolelor 150 și 152 din Constituție. Adiacent, decizia are în vedere justificările juridice inițiatorilor referitoare la eliminarea echivocului în privința modului de constituire a familiei și înlocuirea termenului ”soți” cu sintagma ”bărbat și femeie”. Inițiatorii apreciază că modelul reglementării familiei stabilit de articolul 16, punctul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului este în acord cu cerințele istorice, morale, sociale acceptate în societatea românească dat fiind faptul că acesta recunoaște expresis verbis dreptul bărbatului și femeii de a se căsători și de a-și întemeia o familie[23].

Libertatea individuală a fost analizată în Decizia nr.458/2020[24] în condițiile manifestării pandemiei COVID-19 și instituirii restricțiilor aferente carantinei. Chestionând posibilitatea de prezervare a garanțiilor decurgând din libertatea individuală pe coordonatele legislației interne, autorii excepției de neconstituționalitate au invocat, în corelație cu instituirea carantinei, următoarele aspecte: carantina evocă, indiferent de formele și modalitățile de manifestare, o măsură restrictivă; legislația națională este lipsită de mijloace adecvate care să permită o justă restricționare a libertății individuale ca urmare a instituirii carantinei dat fiind faptul că nu reglementează procedura şi condiţiile instituirii măsurilor restrictive de libertate, atribuţiile fiecărei autorităţi publice în executarea măsurilor, aplicarea graduală a măsurilor în funcţie de severitatea cazurilor şi posibilitatea revizuirii judiciare a măsurilor dispuse[25]. În susținerea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia au invocat standardele cuprinse în articolele 3 și 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului[26].

Dovedindu-și, în anii ce trecut de la adoptarea ei, continua  actualitate în ceea ce  privește proclamarea la nivel global a unui set fundamental de drepturi și libertăți, Declarația Universală a Drepturilor Omului transcende, în prezent, la un statut recunoscut larg  de comunitatea internațională, și anume acela de fundament  principial al valorizării conceputului de civilizație umană, fundament atât inerent cât și determinant al acesteia…

 

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu
Asist.univ.dr. Maria Beatrice Berna

 


 

[1] Conform informațiilor prezentate pe portalul elaborat de Organizația Națiunilor Unite în vederea promovării Zilei Internaționale a Drepturilor Omului: https://www.un.org/en/observances/human-rights-day, accesat la data de 7 decembrie 2021, ora 19:22 p.m.

[2] Pentru mai multe detalii referitoare la demersul de elaborare a Declarației Universale a Drepturilor Omului a se vedea Yearbook of the United Nations, 1946-1947, p. 572-578.  Forma finală a textului Declarației a fost aprobată prin Rezoluția nr. 217 A adoptată de Adunarea Generală a ONU la data de 10 decembrie 1948. Textul complet al Declarației poate fi consultat la adresa : https://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3-CF6E4FF96FF9%7D/ROL%20A%20RES217(III)A.pdf, accesată la data de 5 decembrie 2021, ora 10:38 a.m.

[3] Pornind de la teza susținută de Karel Vasak conform căreia, în sistematizarea drepturilor omului, sunt recunoscute 3 generații de drepturi: (1) civile și politice; (2) economice, sociale și culturale; (3) de solidaritate. În lucrarea A 30 Year Struggle, the sustained efforts to give force of law to the Universal Declaration of Human Rights publicată în The UNESCO Couriere, November 1977, pp. 29-32, Karel Vasak a analizat conținutul Declarației Universale a Drepturilor Omului observând că aceasta cuprinde drepturi din primele două categorii.

[4] A 30 Year Struggle, the sustained efforts to give force of law to the Universal Declaration of Human Rights, The UNESCO Couriere, November 1977, p. 29.

[5] Pentru mai multe detalii, a se consulta Gordon Brown (editor), The Universal Declaration of Human Rights in the 21st Century: A Living Document in a Changing World. Cambridge, UK: Open Book Publishers, 2016, pp. 18-19.

[6] Orice persoană are îndatoriri fată de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertaţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.  Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

[7] Pentru detalii suplimentare, a se consulta Jerome J. Shestack, The philosophic foundations of human rights, November 1997, pp. 5-6.

[8]  Antônio Augusto Cançado Trindade,  Universal Declaration Of Human Rights, United Nations Audiovisual Library of International Law, 2008, pp. 1-4; Aristoteles Constantinides, Questioning the Universal Relevance of the Universal Declaration of Human Rights, Cuadernos Constitucionales de la Cátedra Fadrique Furió Ceriol nº 62/63, pp. 49-63.

[9] Pentru o analiză tehnică asupra fiecărui drept/libertate prevăzute de Declarația Universală a Drepturilor Omului, a se consulta Trudy Huskamp Peterson, The Universal Declaration of Human Rights: an archival commentary, International Council on Archives – Human Rights Working Group, 2018, pp. 3-77.

[10] Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976, cf. art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la art. 41; la 28 martie pentru dispoziţiile de la art. 41. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial
al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

[11] Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluţia 2200 A (XXI). Intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976, cf. dispoziţiilor art. 27. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

[12] Exempli gratia, Convenţia Internaţională privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială; Convenţia ONU asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei; Convenția ONU cu privire la drepturile copilului; Convenția ONU Împotriva Torturii și altor Pedepse ori Tratamente cu Cruzime, Inumane sau Degradante etc.

[13] În cel de-al doilea paragraf al Preambulului Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale este menționat în mod expres: Considerând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948 (…).

[14] Curtea Europeană a Drepturilor Omului construiește soluțiile jurisprudențiale prin luarea în considerare a dispozițiilor din Declarația Universală incidente în spețele analizate. Exempli gratia, Curtea Europeană a inserat elemente normative aferente Declarației Universale a Drepturilor Omului în : cauza Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei, cererea nr. 18030/11,  hotărâre pronunțată la data de 8 noiembrie 2016; cauza Cestrato împotriva Italiei, cererea nr. 6884/11, hotărâre pronunțată la data de 7 aprilie 2015; cauza Petropavlovskis împotriva Letoniei, cererea nr. 44230/06, hotărâre pronunțată la data de 13 ianuarie 2015.

[15] Conform articolului 20, alineatul 1 din Constituția României : (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

În mod similar, articolul 10, alineatul 2 din Constituția Spaniei dispune : Prevederile referitoare la drepturile şi libertățile fundamentale recunoscute prin Constituție sunt interpretate în baza Declarației Universale a Drepturilor
Omului şi a tratatelor şi acordurilor internaționale privitoare la acestea, ratificate de Spania.

Preambulul Constituției Republicii Benin stabilește în mod expres că : Reafirmam angajamentul nostru față de principiile democrației și drepturilor omului omului, așa cum sunt definite de Carta Națiunilor Unite din 1945 și de Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 (…).

Articolul 19, alineatul 1 din Constituția Statului Burundi proclamă următoarele: Drepturile și îndatoririle (…) garantate, printre altele, de Declarația Universală a Drepturilor Omului, (…) sunt parte integrantă a Constituției Republicii Burundi.

Articolul 4, alineatul 1 din Constituția Republici Moldova prevede, în mod cvasi-simetric dispozițiilor constituționale românești : (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în  oncordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care Republica Moldova este parte.

[16] Hurst Hannum, The Status of the Universal Declaration of Human Rights in National and International Law, GA. J. INT’L & COMP. L., 1995-1996, pp. 289-312.

[17] Montreal Statement of the [Nongovernmental] Assembly for Human Rights (1968), reprinted in 9 J. INT’L COMM. JURISTS REv. 94 (1968), apud Hurst Hannum, op. cit.

[18] Declaration of Tehran, Final Act of the International Conference on Human Rights, U.N. Doc. A/CONF.32/41 (1968), reprinted in UNITED NATIONS, HUMAN RIGHTS, A COMPILATION OF INTERNATIONAL INSTRUMENTS 43 (1988), U.N. Sales No. E.88.XIV. 1, apud Hurst Hannum, op. cit.

[19] Decizia Curții Constituționale nr. 21 din 3 februarie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 -91^5 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 17 aprilie 2000.

[20] Articolul 11 din Constituția României – Dreptul internațional și dreptul intern : (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.

[21] Decizia Curții Constituționale nr. 580 din 20 iulie 2016 asupra iniţiativei legislative a cetăţenilor intitulate „Lege de revizuire a Constituţiei României”, publicată în Monitorul Oficial nr.  857 din 27 octombrie 2016.

[22] Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

[23] Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea
căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei.

[24] Decizia Curții Constituționale nr. 458 din 25 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei, publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din 2 iulie 2020.

[25] Conform paragrafului 4 din Decizia Curții Constituționale nr. 458/2020.

[26] Articolul 3 :Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale; Articolul 9 :Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.

Prostituția Și Traficul De Ființe Umane: Imagine Tulbure În Oglinda Întoarsă A Societății Românești

Motto:Datele oficiale arată că sunt cel puțin 100.000 de românce care se prostituează în Europa. În 11 țări, unde au fost identificate și cele mai multe victime ale traficului de persoane, sunt în jur de 328.000 de prostituate. 3 din 10 sunt din România[1].”Indisolubil conexate prin etiologie, modus operandi și efectele produse asupra ființei umane, prostituția și traficul de ființe umane constituie fenomene care afectează valorile umaniste ale demnității, libertății și egalității avansând problema redefinirii contextului general de acțiune umană.

Astfel, este clar că re-evaluarea și relativizarea ”nucleului dur” al teoriei drepturilor omului determinat de valorile umaniste va conduce ipso facto la redefinirea parametrilor de acțiune umană și la o nouă înțelegere a sferei încălcărilor, limitărilor și restricționărilor drepturilor omului. În sensul clasic al teoriei drepturilor omului prostituția și traficul de ființe umane sunt receptate ca încălcări ale drepturilor omului –evocate ca atare în instrumentele juridice internaționale relevante în materie și corelate, de regulă, cu formele de violență împotriva femeilor (având prezent faptul că femeile constituie grupul social vulnerabil predilect pentru comiterea actelor de violență sexuală).

Seriozitatea reconfigurării contextului general al exercitării acțiunii umane determinată, la rândul său, de relativizarea valorilor umaniste, se impune a fi analizată în acord cu cerința consimțământului. Atât prostituția cât și traficul de ființe umane implică polemizarea asupra demnității umane –aceasta fiind plasată, la rândul său contextualizată în funcție de sensul în care se manifestă voința victimei. Astfel, este clar că principala distincție teoretică dintre prostituție și traficul de ființe umane este modul în care se manifestă voința victimei: în cazul prostituției, actul sexual poate fi consimțit din partea lucrătoarei sexuale, în timp ce traficul de ființe umane impune, prin specificul său, obstrucționarea manifestării de voință a persoanei traficate. Urmare a acestei decantări analitice, o consecință decurge în mod limpid: demnitatea umană va fi chestionată, în principiu, în cazul lipsei de consimțământ a victimei. Este dificilă și comportă multiple implicații socio-filosofico-morale problematizarea, în acord cu standardele demnității umane, a situației în care lucrătoarea sexuală consimte la actul sexual contra prestațiilor economice din partea clientului său, aflându-se, pe cale de consecință într-o stare de exploatare sexuală de tipul prostituției.

Dacă ne poziționăm de partea clasică a teoriei drepturilor omului și acceptăm că valoarea demnității umane este imuabilă iar societatea este datoare să o protejeze prin mijloace specifice (inclusiv de natură legală), atunci libertatea omului de a dispune de propriul corp și de a opta în sensul practicării prostituției va fi analizată, la rândul său, prin lentilele demnității umane. Validitatea raționamentului conform căruia fiecare individ este liber, în temeiul autonomiei personale, să practice prostituția, este relativizată în condițiile în care se cercetează cauzele care stau la baza acestei opțiuni. Lipsa resurselor financiare, precaritatea educației, restricționarea posibilităților de afirmare socială și profesională devin constrângeri care viciază consimțământul, invalidând astfel atât teoria libertății de voință a lucrătorului sexual cât și teoria relativizării valorii demnității umane. Pe aceste coordonate, demnitatea subzistă, este nealterată și va fi interpretată mai ales în ipostaza responsabilizării societății în vederea într-ajutorării individului.

Deși atât prostituția cât și traficul de ființe umane reclamă, din punct de vedere științific, autonomie teoretică și individualitate de manifestare, între cele două subzistă o legătură indeniabilă de auto-implicare, existând o convergență practică, ce derivă, în primul rând, din efectele produse asupra victimei. În această cheie, subminarea demnității și a gradului de inserare socială a victimei, repercusiunile produse asupra stării de sănătate a acesteia, perspectivele de reabilitare desemnează elemente conjugate într-o matrice suis generis față de care legiuitorul trebuie să fie responsabilizat.

În rândurile de mai jos ne propunem să analizăm, în mod extensiv dar non-exhaustiv elementele substanțiale ale teoriei drepturilor omului care sunt implicate în comiterea actelor de prostituție și trafic de ființe umane. Principala miză a demersului nostru științific rezidă în aducerea în prim-plan a inovării abordării legislative a problematicii prostituției și a traficului de ființe umane prin  multiplicarea interogațiilor, a  premiselor și ipotezelor de cercetare și nu prin avansarea unor soluții intransigente, de aplicabilitate generală.

Analiza noastră nu are, evident, doar finalități teoretice. Ea este menită să contribuie la înțelegerea și să îndemne la acțiune în vederea abordării unei realități sociale greu de acceptat: aceea confom căreia România este, la nivel european, principala sursă de export de persoane traficate în scopuri sexuale sau pentru a fi exploatate prin  muncă[2].

 

****

 

Expunerea problemelor: standardele internaționale

 

Conexiunea prostituție-trafic de ființe umane apare ca intrinsecă prin prisma standardelor internaționale și regionale și este prezentată în mod circumstanțiat prin raportare la standardele instituite de valorile umaniste (demnitatea, egalitatea și libertatea alcătuiesc structura axiologică care problematizează prostituția în ipoteza aplicării abordării bazate pe drepturile omului).

În logica binară – voluntar/non-voluntar, prostituția aduce în discuție nuanțări și valențe multiple în interpretare prin raportare la teoria drepturilor omului pentru că permite existența factorului volițional (practicarea prostituției este justificată, în unele situații, chiar de subiectele active ale acestei activități, ca fiind un act exercitat ca urmare a liberei manifestări de voință). Dimpotrivă, traficul de ființe umane neagă, prin însuși actus reus (elementul material de manifestare) posibilitatea liberei manifestări de voință a victimei.

La nivelul simțului comun, unele distincții devin evidente în analiza relaționării științifice dintre prostituție și traficul de ființe umane: înlăuntrul spectrului actelor de exploatare sexuală, traficul de ființe umane se concretizează prin recrutarea, transportarea, transferul, găzduirea, primirea de persoane iar mijloacele de comitere a acestor forme de manifestare a traficului sunt variate (de la coerciție, răpire, utilizarea forței sau amenințarea cu forța, la abuzul de putere sau exploatarea vulnerabilității victimei); în revers, prostituția se materializează prin orice act sexual sau contact sexual cu o altă persoană în schimbul obținerii unor sume de bani sau foloase materiale iar mijloacele prin care se realizează actele de prostituție sunt specifice, constând în oferirea/achiesarea la actele sexuale efectuate sau în  invitarea/convingerea clienților la întreținerea de relații sexuale. Dacă în cazul traficului de ființe umane, una dintre finalități constă în prostituția victimei, în cazul prostituției, finalitatea actelor sexuale diferă în funcție de motivația intrinsecă a persoanei care practică prostituția (de regulă, scopul comun al persoanelor care practică prostituția constă în obținerea mijloacelor necesare subzistenței).[3]

A proceda la o analiză științifică a celor două dimensiuni care influențează sfera de interpretare a corelației dintre prostituție și protecția drepturilor omului implică, pe de o parte, luarea în considerare a direcțiilor principale stabilite prin instrumentele juridice constrângătoare și documentele de tip soft law aplicabile în materie (cu referință specială la rapoarte/comentarii) și, pe de altă parte, observarea politicilor elaborate de actorii reprezentativi ai societății civile în această materie.

O cercetare prima facie asupra instrumentelor juridice relevante la nivel internațional prezintă traficul de ființe umane și prostituția într-o corelație directă. Articolul 6 din Convenția ONU asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei[4] responsabilizează Statele Părți în vederea adoptării măsurilor necesare pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de trafic și de exploatare prin prostituție. Dată fiind formularea prolixă a articolului 1 din Convenție, o primă concluzie (aparentă) relativă la sediul materiei asumat ar conduce la faptul că acesta nu include per se protejarea femeilor împotriva formelor de violență sexuală. Această pseudo soluție nu impietează asupra corectei decelări a sferei de cuprindere a fenomenului discriminării de gen, fiind notabilă în acest sens contribuția Comitetului stabilit în temeiul Convenției – care explicitează în documentele interpretative oficiale[5] că discriminarea include violența bazată pe gen, respectiv actele de agresiune (înțelese în mod cuprinzător, fiind apte să producă suferință fizică, mintală, sexuală ) îndreptate împotriva unei femei pentru faptul de a fi femeie sau actele de agresiune care afectează în mod disproporționat femeile. Corelând direcțiile de interpretare avansate de Comitet cu dispozițiile exprese ale Convenției rezultă că abordarea juridică a fenomenului discriminării de gen se cuvine a fi tratată în mod extensiv, incluzând, în logica expusă anterior, violența bazată pe criteriul gen, violența sexuală și prostituția, respectiv traficul de ființe umane – ca forme aplicate ale actelor de violență sexuală de gen.

Dinamica fenomenului violenței de gen conduce la interpretări extensive formulate de Comitet. Actualizând conținutul Recomandării nr.19, Comitetul expune ideea conform căreia violența de gen este un instrument social, politic și economic prin care sunt menținute practicile și rolurile stereotipe în relație cu femeile. Astfel, în conținutul Recomandării nr. 35, Comitetul identifică violența împotriva femeilor ca un fenomen agregat – care se definește prin acceptarea multiplelor criterii/stări sau circumstanțe care afectează condiția socio-politico-economică a femeilor. În rândul cumulului de factori personali sau sociali care afectează rolul femeii în societate, Comitetul identifică în mod distinct prostituția și traficul de ființe umane –promovând, pe cale de consecință, o ipostaziere duală a celor două forme de exploatare sexuală: pe de o parte acestea sunt circumscrise formelor de violență de gen bazată pe criteriul activității sexuale, iar,pe de cealaltă parte, prostituția/traficul constituie circumstanțe în care se regăsesc preponderent femeile și care –fie că acționează singular sau sinergic-, contribuie la perpetuarea fenomenului discriminării împotriva femeilor.[6]

Observând natura complexă a relaționării dintre prostituție și traficul de ființe umane, Comitetul indică logica de corelare a instrumentelor juridice aplicabile în materie cu scopul obținerii unei conceptualizări clare: potrivit standardelor de interpretare stabilite în Recomandarea nr.38[7], conținutul articolului 6 din Convenția ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei este indivizibil legat de Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei semenilor[8]. Delimitarea conceptuală stabilită prin intermediul acestei din urmă Convenții are în vedere în principal infracțiunea de trafic de ființe umane, prostituția fiind o formă de realizare a acesteia. În temeiul principiilor clarității și predictibilității dispozițiilor legale, primele două articole ale Convenției statuează : (1)  fapta incriminată și formele sale de realizare (conform articolului 1 din Convenție, Statele Părți vor sancționa orice persoană care pentru a satisface pasiunile altuia: ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia; exploatează prostituţia unei alte persoane chiar cu consimţământul acesteia) și (2) sancțiunile corelative comiterii acestor fapte (potrivit articolului 2  părţile la prezenta Convenţie convin, de asemenea, să pedepsească orice persoană care: Ține, conduce sau cu bună ştiinţă finanţează sau contribuie la finanţarea unei case de toleranţă. Dă sau ia în folosinţă, cu bună ştiinţă, în totalitate sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituării altei persoane). Plasarea prostituției în contextul mai amplu al traficului de ființe umane este reiterat de Statele Părți la Convenție în partea Preambulară, aceste două acte fiind prezentate ca incompatibile cu demnitatea umană și valoarea persoanei umane, punând în pericol bunăstarea individului, a familiei și a comunității.[9]

Conceptualizarea prostituției și a traficului de ființe umane din perspectiva relaționării necesare existente în practică între cele două acte este prezentată și în documentele regional-europene, Convenția Consiliului Europei privind Lupta împotriva Traficului de Ființe Umane reprezentând sediul materiei.[10] Cu toate că formularea aleasă de Convenție este categorică doar în contextul exprimării unor idei principiale (remarcăm în acest sens partea preambulară  în care Convenția menționează în mod expres că traficul de ființe umane constituie o încălcare a drepturilor omului care poate conduce la acte de sclavie iar lupta împotriva traficului de ființe umane reprezintă o acțiune care trebuie să ia în considerare abordarea bazată pe gen și abordarea bazată pe drepturile copilului), secțiunile corespunzătoare clarificărilor conceptuale și relaționale rămân în continuare aspecte subsidiare ale reglementării. Cu titlu de exemplu, optica reglementării fundamentată pe evidențierea conținutului traficului de ființe umane și pe stabilirea prostituției ca o parte integrantă a elementului material specific traficului de ființe umane este reiterată de Convenția Consiliului Europei conform modelului indicat de Convenția ONU elaborată anterior în materie. Definiția traficului de ființe umane prevăzută de articolul 4 din Convenție este circumstanțiată de ipoteza scopului urmărit de făptuitor exploatarea[11] iar aceasta din urmă este exemplificată prin prostituție.

Accentuarea statutului juridic al traficului corelativ cu estomparea statutului juridic corespunzător prostituției sunt elemente care pot fi interpretate în sensul în care prostituția prezintă un grad de pericol social corespunzător unei fapte cuprinse în sfera ilicitului penal doar în ipoteza în care prostituția este o formă de comitere a traficului. Per a contrario, săvârșită în mod individual și urmare a deciziei personale a individului angajat în acest sens, prostituția beneficiază de un tratament suis generis– care va fi particularizat în funcție de politica penală formulată la nivel național de Statele Părți la Convenție în acord cu marja de apreciere. În acest context, libertatea de voință este un factor care suscită o analiză complexă dat fiind faptul că, în relație cu traficul de ființe umane, libertatea de voință a victimei este prezumată, de plano, ca fiind aneantizată. Convenția enunță în mod categoric faptul că nu prezintă relevanță consimțământul victimei traficului de ființe umane dacă acesta a fost exprimat în condițiile reglementate pentru existența infracțiunii (mijloacele de obținere a consimțământului prevăzute de Convenție constau în: ameninţarea cu ori utilizarea forţei sau a altor forme de constrângere, răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate ori de o situaţie de vulnerabilitate sau oferirea ori acceptarea de plăţi sau de avantaje).

Direcția de interpretare a prelavenței traficului de ființe umane asupra fenomenului prostituției în reglementările  Convenția Consiliului Europei este stabilită în Raportul Explicativ al Convenției care prevede în paragraful 88 că exploatarea prostituției altora sau practicarea altor forme de exploatare  sunt tratate doar în contextul trafic de ființe umane. Termenii „exploatarea prostituției altora” și „alte forme de exploatare sexuală” nu sunt definite în Convenție – fapt care permite să nu se aducă atingere modului în care Statele Părți tratează prostituția în dreptul intern.[12]

 

Aplicații și implicații în cadrul teoriei drepturilor omului. Lucrătorii sexuali și munca sexuală

 

Modelele de conceptualizare aplicate traficului de ființe umane și prostituției potrivit instrumentelor juridice internaționale determină unele concluzii clare legate de problematicile suscitate în domeniul drepturilor omului: (1) prostituția și traficul de ființe umane sunt fapte înscrise în sfera ilicitului penal, fiind calificate precum contrare demnității umane, integrității fizice și psihice, egalității și nediscriminării; (2) poziția comunității internaționale este restrictivă și punitivă în relație cu traficul de ființe umane în timp ce prostituția este pasibilă de sancțiuni atât timp cât este plasată în conexiune directă cu scopul urmărit de traficul de ființe umane; în schimb, în paradigma libertății de voință, acțiunile oficialilor sunt contextualizate în funcție de politica penală aplicată la nivel național; (3)  prostituția este un subiect care impune o optică inversă asupra fenomenului exploatării sexuale, din perspectiva emergenței unei noi forme de angajare în muncă- cea a lucrătorilor sexuali.

Cu privire la acest din urmă concept, cel al lucrătorilor sexuali, în ceea ce privește traficul de ființe umane și prostituția practicată în vederea atingerii scopului traficului de ființe umane, este clar că lipsa de consimțământ a victimei nu poate avea ca rezultat aprecierea actelor de prostituție practicate ca forme valabile de angajare în muncă care determină calitatea de lucrător sexual pe piața muncii. Pe de altă parte, în ceea ce privește prostituția practicată în baza liberei manifestări de voință a individului, problematicile au un nivel de complexitate aparte –care decurge din faptul că acestea incumbă domeniului drepturilor omului. După cum am arătat în partea de incipit a lucrării noastre, realitatea consimțământului în practicarea prostituției este cel puțin chestionată în condițiile în care indivizii (preponderent femei) săvârșesc acte de prostituție. Cu alte cuvinte, în condițiile în care persoana angrenată în acte de prostituție provine dintr-un mediu configurat de sărăcie, marginalizare, excluziune socială, lipsă de educație putem aprecia ca reală și liberă manifestarea de voință în sensul practicării prostituției? Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că există un eșantion redus reprezentat de persoanele care, având premise sociale favorabile, recurg la practicarea prostituției, activând pe piața muncii ca lucrători sexuali.

Actualmente, lucrătorii sexuali constituie o problemă suis generis: (1) dintr-un punct de vedere, calificarea ca lucrător sexual comportă implicații din perspectiva drepturilor omului, ipostaziind două probleme specifice: problema demnității muncii dar și pe aceea a demnității în muncă[13]; (2) dintr-un alt punct de vedere, lucrătorii sexuali sunt o categorie aparte, asupra căreia nu există un punct de vedere comun din partea comunității internaționale, a statelor și a organismelor nonguvernamentale din domeniul drepturilor omului.

În relație cu ipotezele expuse în rândurile de mai sus, remarcăm că, standardele internaționale subliniază valoarea demnității umane, urmărind protejarea individului de orice formă de exploatare sexuală, indiferent dacă aceasta este achiesată de subiectul implicat în respectivele acte sexuale. În mod corelativ cu ocrotirea drepturilor individului și a demnității sale, standardele internaționale responsabilizează statele părți la instrumentele juridice adoptate în materie în sensul aplicării tuturor măsurilor necesare pentru prevenirea și combaterea exploatării sexuale, indiferent de forma presupusă de aceasta din urmă. Fiind dezbătută o valoare umanistă fundamentală – demnitatea umană- obligația care incumbă statelor va avea, în mod similar, caracter non-derogatoriu. Cu titlu de exemplu, unele ghiduri de interpretare[14] a obligațiilor asumate de state în temeiul dreptului internațional în domeniul prevenirii și combaterii prostituției afirmă în mod expres că  toate politicile care justifică sau promovează prostituția ca muncă sexuală sunt incompatibile cu legislația internațională stabilită de Organizația Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului.[15]

Organizația Internațională a Muncii (OIM) nu recunoaște în mod clar în standardele sale munca sexuală ci manifestă preocupare constantă pentru perfectarea instrumentelor juridice în vederea promovării demnității muncii. Protocolul din anul 2014 la Convenția privind munca forțată nr. 29 din 1930 recunoaște, în partea preambulară, modificarea parametrilor în care poate fi comisă munca forțată prin includerea traficului de persoane în sfera reglementărilor sale. De asemenea, Protocolul reafirmă munca forțată sau obligatorie, incluzând în sfera măsurilor de combatere a acesteia, instrumentele de prevenire și combatere a traficului de ființe umane.

Lipsa de abordare directă de către Organizația Internațională a Muncii a problemei asimilării prostituției cu munca sexuală a condus la o scrutare atentă a standardelor sale de către organizații non-guvernamentale care desfășoară activitatea de advocacy în domeniul drepturilor omului, unele dintre ele  recunoscând prostituția voluntară ca muncă sexuală iar drepturile lucrătorilor sexuali identificate ca secțiuni specifice a drepturilor omului. Astfel, Organizația Global Network of Sex Work Projects interpretează direcțiile avansate de OIM prin Recomandarea nr.200/2010 referitoare la infectarea cu HIV-SIDA ca indicii în funcție de care se conturează posibila recunoaștere în viitor a muncii sexuale ca muncă în sensul identificat de normativul OIM. În special, Recomandarea are ca scop asigurarea egalității și nediscriminării în muncă și cultivarea unui climat al demnității umane prin prevenirea și combaterea tuturor formelor de stigmatizare sau marginalizare în relaționare cu lucrătorii în funcție de criteriul infectării/posibilei infectări cu HIV SIDA. Conform îndrumărilor stabilite prin Recomandare, strategiile de răspuns articulat la infectarea cu virusul HIV SIDA reprezintă aspecte fundamentale ale protecției drepturilor omului. [16]

Poziția adoptată de Amnesty International vis-a-vis de subiectul recunoașterii formale a prostituției voluntare ca muncă sexuală este clară, proiectând acest aspect în centrul preocupărilor teoriei drepturilor omului. Cercetările întreprinse își dovedesc utilitatea prin conceptualizarea lucrătorilor sexuali în virtutea unei matrice binare care arată, concomitent, dimensiunea pozitivă a explicitării noțiunii de lucrători sexuali (persoanele adulte de vârsta majoratului sau mai mature care primesc bani sau bunuri în schimbul prestării unor servicii sexuale consimțite în mod regulat sau ocazional) și dimensiunea negativă a sferei de cuprindere aferentă lucrătorilor sexuali (noțiunea de lucrător sexual nu se aplică pentru a califica actele sexuale prestate de copii sau actele sexuale prestate sub imperiul oricărei forme de constrângere).[17] Logica de soluționare a problemei lucrătorilor sexuali prezentată de Amnesty International este bazată pe observarea empirică a activităților prestate de indivizi în sectorul informal. Acceptând libertatea de voință a individului ca temei pentru limitarea propriei demnități, dar și ca argument primordial al autonomiei umane, este avansată ideea potrivit căreia, dacă individul adult consimte la prestarea de servicii sexuale în temeiul libertății sale de voință, atunci este de datoria statelor națiune și a autorităților publice să abordeze problemele conexe prestării muncii sexuale. Din nou, valoarea demnității este relativizată – în această ipoteză fiind analizată în relație cu responsabilizarea statală : dacă individul este absolut liber să aleagă munca sexuală, considerându-o demnă pentru sine, atunci problematica demnității umane în prestarea actelor de prostituție voluntară ar deveni o problematică ce ține exclusiv de modul în care comunitatea de apartenență a individului percepe actul de prostituție și de gradul în care autoritățile publice sunt responsabilizate în sensul protejării drepturilor lucrătorilor sexuali.[18]

Cele expuse în rândurile de mai sus sunt interpretări și teorii care se cuvin a fi evaluate prin lentila probabilității. Complexitatea cauzelor și a formelor de manifestare derivată din traficul de ființe umane și/sau prostituție lasă loc comentariilor și incertitudinilor. A dezbate problematica traficului și a prostituției în paradigma drepturilor omului înseamnă a evalua cel puțin două ipostaze: (1) prezentarea traficului de ființe umane și a prostituției forțate ca grave încălcări ale drepturilor omului care polemizează caracterul imuabil al egalității, demnității și integrității fizice și/sau psihice[19]; (2) meditarea asupra prostituției ca o problemă în materia drepturilor omului a cărei abordare rămâne deschisă. Cu privire la cea de-a doua ipostază, în literatura de specialitate[20] s-a afirmat că acceptarea prostituției voluntare ca o formă de angajare în muncă determină o rezolvare aparentă a problemei încălcării drepturilor lucrătorilor sexuali (prin discriminare, marginalizare, stigmatizare socială, abuz din partea societății și/sau din partea autorităților publice) deoarece o atare abordare este susceptibilă să conducă la alte probleme: (1) menținerea sau acutizarea inegalităților de gen dat fiind faptul că prostituția afectează în mod disproporționat femeile; (2) promovarea unui statut subordonat în relație cu femeile din comunitate care sunt angajate în acte de prostituție voluntară; (3) lezarea integrității fizice și psihologice a lucrătoarelor sexuale dat fiind faptul că angajarea în acte sexuale cu persoane necunoscute poate afecta nucleul personalității umane, determinând trivializarea actului sexual, lipsindu-l de dimensiunea intimității fizice și afective; (4) reconfigurarea moralei publice și a ordinii publice: dacă prostituția voluntară este acceptată ca un act firesc care va fi miza acceptării, în viitor, a altor acte apreciate momentan ca incorecte?

 

Abordări naționale ale prostituției și traficului de ființe umane

 

Incertitudinile de la nivel internațional și european referitoare la tratamentul juridic aplicabil prostituției voluntare sunt reflectate la nivel național din perspectiva faptului că România este stat membru al forumurilor internaționale reprezentative în domeniul drepturilor omului. Deși actualmente reglementată expresis verbis în articolul 213, alin. (4) din Codul Penal[21] precum întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, prostituția a fost scoasă din sfera ilicitului penal[22]. Dezincriminarea prostituției nu a oferit limpezime cadrului juridic național – fie că ne raportăm la dimensiunea drepturilor omului, fie că avem în vedere aspectele de drept penal. Privitor la dimensiunea drepturilor omului, modificările legislative operate nu au soluționat în mod ireversibil problematica demnității umane – aflată în legătură de netăgăduit cu practicarea prostituției. Din formularea utilizată de legiuitor rezultă că prostituția este determinată în mod exclusiv de contrapartida economică solicitată din partea persoanei care practică actele sexuale. Interpretarea sistematică și per a contrario, a normelor de drept penal pozitiv ne conduc la ideea conform căreia elementul economic este singurul de natură să configureze existența prostituției. Deși etiologia economică asociată prostituției nu poate fi negată, un alt element care necesită atenția legiuitorului ar fi reprezentat de periodicitate/repetitivitatea actelor. Cu titlu de exemplu și menținând logica per a contrario, dacă o persoană practică în mod regulat acte sexuale cu persoane necunoscute, oferindu-și serviciile sexuale fără a pretinde în schimb o contrapartidă economică, fenomenul nu poate fi calificat, din punct de vedere juridic, drept prostituție însă, din punct de vedere moral, fapta constituie o limitare a demnității umane precum și o problemă reală privită prin filtrul praxiologic al drepturilor omului.

Din punctul de vedere al dreptului penal, dezincriminarea prostituției (ne referim la practicarea actelor de prostituție în mod voluntar) nu se corelează logic cu alte norme de drept penal –aspect care produce sincope inclusiv în domeniul drepturilor omului, accentuând situația dificilă în care se găsesc grupurile vulnerabile (în special femeile și copii). Reținem că dezincriminarea s-a referit la actele de prostituție săvârșite în mod voluntar; în revers, prostituția comisă sub constrângere[23] rămâne o faptă interzisă prin normele de incriminare și, în mod corelativ, proxenetismul constituie, în continuare, o infracțiune de sine stătătoare.

Deși scopul prezentei lucrări nu constă în realizarea unei analize minuțioase de drept penal a prostituției ca fenomen social, analiza din perspectiva drepturilor omului reclamă aducerea în lumină (dacă nu soluționarea clară!) a următoarelor incertitudini adiacente: (1) care este finalitatea juridică a dezincriminării prostituției voluntare însă a menținerii, în conținutul normei de incriminare, a explicitării fenomenului prostituției (ne referim la articolul 213, alineatul 4 din Codul Penal)?; (2) care este logica în care se impun a fi corelate dezincriminarea prostituției voluntare și păstrarea în sfera ilicitului penal a proxenetismului (dacă achiesăm la faptul că o persoană care exercită în mod voluntar prostituția însă nu dispune de mijloacele necesare/contextul propice pentru a desfășura o activitate lucrativă în acest sens  poate apela la o persoană care, în sensul articolului 213, alineatul 1, înlesnește practicarea prostituției; mutatis mutandis, persoana care practică prostituția în mod voluntar poate accepta, în mod liber să ofere proxenetului  o parte din profitul obținut)? Încadrarea strictă a proxenetismului în tiparul unei infracțiuni aflată în relație unilaterală și cu prostituția forțată este un artefact juridic în măsura în care, astfel cum rezultă din interogațiile retorice formulate în rândurile de mai sus, unele teze conținute în norma de incriminare pot fi aplicabile și în relație cu o persoană care practică în mod voluntar prostituția (de exemplu, proxenetul poate obține foloase patrimoniale ca urmare a practicării prostituției voluntare dacă persoana care practică prostituția își manifestă în acest sens voința; reținem ipoteza legală astfel cum este conținută în articolul 213, alineatul 1, teza a treia : ”obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane”).

Depășind sfera drepturilor omului și contemplând condițiile de tehnică penală, observăm că Decizia Curții Constituționale nr. 874/2015[24] are ca ipoteză de lucru analiza corelației dintre dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal și  prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, întrucât, deşi prostituţia a fost dezincriminată, proxenetismul continuă să fie incriminat, în condiţiile în care acesta nu reprezintă decât o formă de participaţie – instigare sau complicitate – la săvârşirea faptei de prostituţie. Or, art. 49 din Codul penal prevede pentru participanţi aceeaşi sancţiune ca şi pentru autor.[25]

Observând prima facie problematica deferită Curții Constituționale constatăm că observațiile noastre invocate în rândurile de mai sus rămân la stadiul de interogații retorice. Cercetând incriminarea proxenetismului în contrapondere cu dezincriminarea prostituției prin lentila garanților egalității și nediscriminării, Curtea Constituțională respinge în unanimitate excepția de neconstituționalitate, justificând diferența de tratament juridic dintre prostituția voluntară și proxenetism prin argumentul protecției grupurilor vulnerabile-predispuse a fi constrânse la practicarea prostituției.[26] Inter alia, Curtea susține că proxenetismul nu poate fi interpretat ca o formă a participației penale la comiterea unei fapte dezincriminate (prostituția) dat fiind faptul că nu este vorba de una şi aceeaşi faptă, la care să participe atât autorul, adică persoana care se prostituează, cât şi cel care determină sau înlesneşte practicarea prostituţiei[27].

Deși pertinente, explicațiile avansate în paragrafele anterioare nu clarifică statutul juridic al prostituției voluntare. Simpla dezincriminare a prostituției voluntare și incriminarea prostituției exercitată sub constrângere și, bineînțeles, incriminarea corelativă a traficului de ființe umane[28] nu constituie modele juridice de tranșare a subiectului prostituției – acesta ființând în continuare într-o zonă gri a normativului național. Este clar că implicațiile aduse de fenomenul prostituției asupra demnității umane și asupra ordinii publice nu permit amânarea sine die a adoptării unei soluții juridice pertinente. Legiuitorul român trebuie să evalueze în mod prudent posibilele căi de acțiune juridică prin luarea în considerare a recomandărilor formulate de organismele internaționale și regionale-europene însă având mereu prezentă necesitatea adaptării acestora la specificul național. Exempli gratia, în Observațiile Finale ale Comitetului pentru Eliminarea Discriminării față de Femei ca urmare a depunerii de către România a Rapoartelor  Periodice nr. 7 și nr. 8 sunt subliniate limitele existente la nivel național în domeniul stabilirii unui regim juridic corespunzător în cazul comiterii actelor de prostituție. Comitetul statuează în mod distinct că există neconcordanțe între dispozițiile de drept civil și penal în materie-fapt care conduce la aplicarea de amenzi asupra femeilor care se prostituează.[29] În această privință, Comitetul recomandă armonizarea prevederilor privind prostituția din Codul civil și Cod penal în vederea legalizării prostituției și suspendării măsurii impunerii de amenzi asupra femeilor care se prostituează.[30]

Abordarea juridică a traficului de ființe umane dovedește un nivel sporit de coerență – aspect ilustrat inclusiv prin Raportul de Evaluare a situației din România elaborat de GRETA (Grupul de experți însărcinat cu monitorizarea implementării Convenției Consiliului Europei privind Lupta Împotriva Traficului de Ființe Umane la nivel național de către Statele Părți) și diseminat publicului larg la data de 3 iunie 2021. Introducerea, în sfera normativului național, a Strategiei Naționale împotriva Traficului de ființe Umane pentru perioada 2018-2022[31] răspunde unor cerințe sociale complexe care, dincolo de utilitatea juridică inerentă pe care o poartă, contribuie la abordarea globală a traficului de ființe umane. Contextualizarea acțiunilor de trafic prin evidențierea cauzelor, tipologiei victimelor, ponderii numărului acestora la nivel național, modalitățile de producere în mod concret se impune a fi realizată într-un document programatic al cărui scop să subziste atât în relația cu sistemul instituțional (de natură să îl responsabilizeze în sensul unei intervenții consolidate) cât și în raporturile cu victimele (acestea fiind preocuparea centrală în acțiunile de prevenire și combatere întreprinse de autorități). Strategia pornește de la premisa conform căreia problematica socială principală constă în persistența traficului de ființe umane, coroborată cu numărul ridicat de victime și nivelul scăzut al capacității instituționale de răspuns la această problemă. În privința profilului victimei, documentul reține că fenomenul afectează în mod disproporționat femeile (în proporție de 69%) și segmentul de vârstă al copiilor (minori cu vârste cuprinse între 13 și 17 ani) și al tinerilor (majori cu vârste până la 25 de ani). Cauzalitatea directă a fenomenului rezidă în vulnerabilitatea economică în care se găsește victima –fapt care determină România să fie prezentată în statisticile de profil ca țară de origine pentru victimele traficului de ființe umane.[32] Deși obiectivele Strategiei[33] sunt convergente cu recomandările Comitetului GRETA, acestea din urmă acordă o atenție deosebită formării și informării unor categorii largi de populație în scopul eficientizării luptei împotriva traficului de ființe umane. Atenția Comitetului GRETA este orientată către consolidarea capacității autorităților naționale de a acorda asistență victimelor traficului de ființe umane și de a proiecta măsuri adecvate de prevenție a traficului prin raportare la grupurile vulnerabile (copii, femei, persoane cu dizabilități, persoane aparținând minorităților naționale etc.). În mod punctual, au fost invocate ca mijloace specifice: organizarea de cursuri de formare cu specialiștii având atribuții în domeniul drepturilor omului (judecători, procurori, polițiști, avocați etc.) precum și dezvoltarea de campanii de informare a victimelor astfel încât acestea să conștientizeze circumstanțele în care poate avea loc traficul de ființe umane precum și drepturile de care acestea beneficiază în cazul în care au suferit acte de exploatare. [34]

Rămânând în sfera inițiativelor realizate la nivel național ca urmare a impulsurilor determinate de structurile europene, în conținutul Raportului de țară depus de România în temeiul articolului 68, paragraful 1 din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice[35], sunt subliniate eforturile legislative întreprinse de autoritățile naționale – de a introduce, prin reglementări exprese, prostituția și traficul de ființe umane în sfera de cuprindere a violenței bazată pe gen.[36]

 

Concluzii

 

Traficul de ființe umane și prostituția sunt două fenomene care se conjugă atât în dimensiunea cauzelor determinante cât și în dimensiunea efectelor pe care le antrenează. Susceptibile de abordări multiple, cele două fenomene suscită un interes de cercetare aparte pentru teoria (și practica!) drepturilor omului. Explicația prin care este validată această premisă derivă cu necesitate din faptul că principala valoare chestionată în practicarea prostituției sau în exploatarea prin trafic este ființa umană și valorile intrinseci asociate  acesteia: demnitatea, egalitatea, libertatea, solidaritatea umană. Conștientizând miza morală și spirituală conexă abordării prostituției și traficului de ființe umane, este firească ezitarea legiuitorului român în privința stabilirii unui cadru juridic clar și coerent în materie. Sursa ezitării poate consta în faptul că, prin complexitatea care le este atașată, prostituția și traficul nu pot fi încadrate în scheme de gândire atât de riguroase precum modelele juridice. Demersurile întreprinse pentru prevenire și combaterea prostituției și a traficului de ființe umane au vocația de a depăși coordonatele juridice și de a se extinde asupra formării personalității umane în paradigma respectului pentru demnitatea umană.

Deși prostituția și traficul pot fi eradicate în totalitate doar în plan utopic, totuși este evident că, luând în considerare gravitatea și amploarea manifestării lor la nivelul României, sunt necesare măsuri sistematice și coerente de diminuare a efectelor lor distructive pe multiple planuri, dintre care cele mai grave sunt cele pe plan social și moral. Ca atare, responsabilitatea incumbă tuturor palierelor societății românești, de la cele ale deciziilor politice, la instituțiile cu competențe în materie, precum și inducerea spiritului de solidaritate  prin acțiuni concrete educaționale și de sprijin în beneficiul victimelor  sau potențialelor victime ale prostituției și traficului de persoane.

Prof.univ.dr. Nicolae Voiculescu

Asist.univ.dr. Maria-Beatrice Berna

 


 

[1] Conform, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/de-ce-ajung-romancele-sa-se-prostitueze-in-strainatate-ce-sa-faci-in-romania-cu-facultate-nimic-1816893, accesat la data de 7 februarie 2022, ora 19:40.

[2] Conform Raportului privind traficul de persoane în 2020  al Departamentului de Stat al SUA, apud Andrei Luca Popescu,  Cum a ajuns România oaia neagră a Europei pe harta traficului de persoane, 26 iunie, 2020,

https://romania.europalibera.org/a/cum-a-ajuns-rom%C3%A2nia-oaia-neagr%C4%83-a-europei-pe-harta-traficului-de-persoane/30692331.html, accesat la data de 7 februarie 2022, ora 19:35.

[3] Pentru detalii suplimentare, a se vedea informațiile prezentate pe site-ul: https://theexodusroad.com/prostitution-and-human-trafficking-know-the-difference/, accesat la data de 4 februarie 2022, ora 19:49.

[4] Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180
din 18 decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981, conform dispoziţiilor art. 27(1.).
România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în „Buletinul
Oficial al României“, partea I, nr. 94 din 28 noiembrie 1981.

[5] General recommendations adopted by the committee on the elimination of discrimination against women, Eleventh session (1992), General recommendation No. 19: Violence against women, paragraph 6.

[6] General recommendation No. 35 on gender-based violence against women, updating general recommendation No. 192, 6 July 2017, paragraphs 9-12.

[7] General recommendation No. 38 (2020) on trafficking in women and girls in the context of global migration, 20 November 2020.

[8] Aprobată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 317 (IV) din 2 decembrie 1949. Intrată în vigoare la 25 iulie 1951, conform dispoziţiilor art.